Umberto Eco are dreptate: „Ur-fascismul este încă în jurul nostru, uneori în haine civile. (…) Ur-Fascismul poate încă să se întoarcă sub cele mai nevinovate înfățișări. Datoria noastră e de a-l da în vileag și de a-l arăta cu degetul indiferent sub ce formă nouă s-ar arăta, în fiecare zi, în orice parte a lumii” (p. 47). Nu trebuie să fii, exact ca în povestea de ură dintre Capuleți sau Montague spusă de Shakespeare, comunist pentru a te raporta critic și antitetic la fascism. După Ernst Nolte, apariția fascismului se cuvine înțeleasă ca o reacție la modernitate, în general și ca un răspuns la liberalism, comunism, capitalism și la burghezie. Prin urmare, antifascismul poate veni din oricare dintre direcțiile repudiate de fenomenul fascist: dinspre comunism, fără îndoială; dar și dinspre liberalism, dinspre convingerea că economia de piață reprezintă un mediu favorabil liberei dezvoltări, prin competiție, a individului și comunităților, ca și dinspre viziunea „burgheză” asupra lumii (citadină, constructivă social în spiritul liberei competiții și a afirmării nestingherite a valorilor).
În această ordine de idei, dar într-o lectură triadică de tip hegelian, Nolte socotea mișcarea Action Française teza, fascismul italian antiteza, iar nazismul sinteza. În schema lui interpretativă intrau, după cum se vede, numai expresiile așa-zicând „clasice” ale fascismelor europene, neputându-se afla nimic despre originala dezvoltare extremistă de dreapta din gândirea interbelică românească. Faptul nu împiedică însă ca precizările privind dictatura de operetă a lui Carol al II-lea, legionarismul și fascismul de expresie militară al lui Antonescu (insuficient studiat încă din punct de vedere doctrinar) să fie aprofundate și înțelese mai bine. Același cercetător german atribuia fascismului trei niveluri: unul politic, constând în opoziția la marxism, unul sociologic, materializat în refuzul valorilor burgheze, și unul metapolitic, înțeles ca rezistență la transcendență (și la spiritul modernității).
Nolte, ca și Viereck, este privit de unii dintre comentatorii săi ca înrădăcinându-se în tradiția germană a filosofiei istoriei interesate să descopere dimensiunea metapolitică a istoriei, adică să retraseze marile idei care au acționat ca forțe spirituale profunde, capabile să penetreze în toate straturile unei societăți. În orice caz, și Nolte – ca și Umberto Eco, a cărui gândire este situabilă mai degrabă către stânga spectrului ideologic și politic, deși vine din direcția opusă – este de părere, cum se vede, că ideile-forță se răspândesc cu putere în diversele straturi ale societății. Cu alte cuvinte, nu se epuizează în cadrele organizatoric bine controlate ale unei mișcări politice. Din acest punct de vedere, și din partea lui Ernst Nolte se poate socoti cu temei că vine o confirmare a ideii că fascismul rămâne prezent, în chip mai mult sau mai puțin difuz, ca tendință sau aspirație incomplet exprimată și chiar nu destul de articulată, în timpuri și societăți ce par, prin tendințele lor majoritare, destul de îndepărtate de asemenea dezvoltări.
În ce îl privește pe Umberto Eco, acesta enumeră, după cum s-a văzut deja, mai multe leit-motive, teme recurente sau motive ale gândirii fasciste a căror prezență simultană în interiorul aceluiași program nu este obligatorie, dar care, în diverse combinații și variabile, cu adaosuri sau omisiuni ce depind de contextul cultural-istoric național, se regăsesc în discursul public al diverselor societăți europene contemporane. Odată aflați în posesia acestui îndreptar tematic, nu ne mai rămâne decât să privim în jur pentru a observa unde anume se configurează tratarea temelor respective.
1. Cultul tradiției nu trebuie înțeles în maniera retrictivă – și eronată – care ar face din iubitorii dansului și cântecului popular românesc niște oameni cu porniri retrograde, chiar dacă, de pildă, Căpitanul își regiza, de la o vreme, ieșirile electorale îmbrăcat în straie rurale românești, călărind un cal alb. (La drept vorbind, tot îmbrăcat țărănește se înfățișa în diversele circumstanțe publice și Ion Mihalache, liderul PNȚ interbelic, deși partidul lui a fost perceput, cel puițin un timp, ca fiind mai degrabă de centru-stânga.) „Tradiționalismul e mai vechi decât fascismul. N-a fost tipic numai pentru gândirea contrarevoluționară catolică ulterioară Revoluției franceze, de vreme ce s-a născut în perioada elenistă târzie ca o reacție la raționalismul grec clasic” (U. Eco, op. cit., p. 39). Tradiționalismul poate trimite la vremurile unui trecut prezumat a fi fost aureolat, la „vârste de aur” din devenirea unor societăți; la illo tempore prestigios. Atunci când, din toată plaja problematică a unei întregi istorii a filosofiei, socotești – de ce? – că numai începuturile îndepărtate și, la urma urmei, destul de rudimentare (măcar la nivelul articulării discursului sau la cel al transmiterii lui către noi), sunt cheia adevăratei înțelegeri a problemelor care, nu-i așa, de atunci și până astăzi au rămas aceleași, neschimbate, te situezi, că o știi, ori ba, pe poziții tradiționaliste. Opțiunea lui Martin Heidegger pentru iscodirea presocraticilor, ca și transmiterea acestei opțiuni, ca dogmă indiscutabilă, către urmașii lui liber atașați de gândirea acestui maestru este o asemenea alegere, repertorizabilă în contul tradiționalismului.
2. Refuzul modernismului, al avansului tehnologic, al adâncirii cunoașterii experimentale și științifice – măcar pentru că ar fi, pasămite, legate exclusiv de diavolesc și că ar aduce numai ponoase, punând valorile omului în criză – este văzut ca element definitoriu pentru înclinația către o interpretare a „semnelor” lumii opusă radical acesteia. Conform aceleia, adevărurile au fost revelate, odată pentru totdeauna, în zorii omenirii, într-o „vârstă de aur” care rămâne misterioasă, dar nu mai puțin valoroasă ca reper. Adevărata cunoaștere se transmite, de la o epocă la alta, prin intermediul inițiaților, în chip tainic, și nu se adresează tuturor. Iluminismul, raționalismul, democrația, liberalismul, stânga democrată – spiritul Revoluției Franceze din 1789 -, ca și atenția mai recentă, lansată în ambianța civică și intelectuală nord-americană, față de minoritățile de orice fel (etnice, rasiale, sexuale și de gen), sunt privite ca o degradare prin modernizare, o pierdere a sensului primordial, inițial, al destinului uman.
Nici Martin Heidegger nu face notă aparte de această tendință. În paginile filosofiei sale, presocraticii – filosofii începutului – sunt înconjurați de o atenție înfiorată. Filosofia însăși „este o formă originară (Urform), cu un statut aparte, a viziunii despre lume” (Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, trad. de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, p. 34). Accentul, aici, cade pe „formă originară” și „statut aparte”, fiindcă, altminteri, aproximările heideggeriene continuă, evoluând spre considerarea mai complexă a filosofiei. Dar aici rețin numai pretenția de prestigiu al vechimii și de excepție de la cunoașterea în regim de normalitate exprimată pe seama filosofiei. La Heidegger, „Nu tehnica este elementul periculos. Nu există o demonie a tehnicii. Există în schimb misterul esenței ei. Ca un destin al scoaterii din ascundere, esenţa tehnicii reprezintă pericolul”. Din fragmentul citat rezultă destul de clar asocierea dintre demonie și esența tehnicii, dintre aceasta din urmă și mister. Toate acestea definesc un orizont al pericolului pe care Dasein-ul bine ar face să nu îl provoace, evitându-l mai degrabă. Îndemnul la precauție în fața tehnicii este transparent, dar el nu definește orizontul cotidianului, fiind recomandat să se evite cutare sau cutare aspect al manifestării sale, ci vizează întregul orizont, esența fenomenului discutat.
În cultura română postdecembristă, adevăratul manifest al antimodernismului a venit, în mod cu totul neașteptat, din partea unui autor care apucase să se afirme, cu un anume radicalism publicistic, ca fiind un spirit liberal și iconoclast. H.-R. Patapievici a publicat însă, după Politice (1996), volumul Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării «Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?» (2001). Deși am scris, la vremea apariției lui, despre acest volum surprinzător pentru devenirea autorului și pentru propunerile făcute culturii române actuale, discuția de față îmi va oferi prilejul de a reveni asupra programului ideologic pe care îl degajă.
Critica modernismului nu este însă doar privilegiul lui Patapievici, chiar dacă el rămâne cel mai articulat autor român actual în privința temei despre care este aici vorba.
Ovidiupecican's Blog 
Cred că articolul concentrează în conținut mai mult decât sugerează în titlu, anume o pledoarie pentru refuzul oricărui cult, fie al tradiției, fie al modernității. Puțin relativism în evaluare face bine, căci nu toată modernitatea se va „conserva” ca tradiție, după cum nu toată tradiția a fost cândva „modernă”. Am putea, chiar, identifica (probabil ca și cazuri de excepții) atât tradiționalisme, cât și modernisme „fără vârstă”.
O rectificare: cel puţin potrivit declaraţiilor sale directe, H.-R. Patapievici nu este un antimodernist – dimpotrivă. E adevărat că volumul său, „Omul recent”, se subintitulează „O critică a modernităţii din perspectiva întrebării «Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?»”, dar e vorba de o critică a modernităţii formulate tot de pe poziţiile unui modern, chiar dacă ale unuia ‘sui generis’ – adică de pe poziţiile a ceea ce Patapievici numeşte „un modern TULBURAT”.
Pentru început, chiar subtitlul amintit sugerează limpede că, din perspectiva lui H.-R. P., modernitatea aduce cu sine şi câştiguri, nu numai pierderi. Iar dacă lucrarea pare a se concentra, totuşi, mai cu seamă asupra acestora din urmă, e numai pentru că reuşitele modernităţii sunt mult prea evidente şi răsdiscutate pentru a se mai insista asupră-le; deci, fără să le nege, cartea încearcă mai curând să echilibreze balanţa, etalând şi preţul plătit pentru succesele respective.
Apoi, în „Cuvântul înapoi” al volumului – secţiune în care se reiau, de fapt, fragmente dintr-o conferinţă susţinută de H.-R. P. la Ecole Normale Superieure în 31 mai 2001 -, autorul semnalează următoarele [toate trimiterile se fac la H.-R. P., „Omul recent”, Ed. Humanitas, Buc., 2001]:
„Această situaţie de fapt ridică problema dacă este raţional să te mai consideri un om modern în condiţiile în care modernitatea introduce aceste tipuri de distorsiuni în judecata istorică sau în formularea însăşi a judecăţilor. Punându-mi problema astfel – confesiunea mea continuă -, mi-am dat seama că nu sunt un modern pur şi simplu, ci un MODEREN TULBURAT [subl. orig.] /…/ Modernul tulburat este modernul care îşi dă seama că modernitatea este în mod esenţial o afacere de inversiune a unor date tradiţionale şi că, asemeni exegezei inverse a Facerii, practicată de gnosticii primelor veacuri, modernitatea reprezintă un soi de exegeză inversă aplicată oricărei tradiţii deja constituite. Prin urmare, problema modernităţii este contestarea tradiţiei. Din acest motiv, problema esenţială a modernităţii este aceea că, din chiar clipa când prin ea ceva se câştigă, atunci, cu necesitate, ceva se şi pierde. Modernul pur şi simplu consideră că, orice s-ar schimba, este perfect, deoarece există progresul, care mă asigură automat că, orice aş face, cresc, acumulez, merg cu adevărat ÎNAINTE [subl. orig.]. Modernul tulburat are însă reacţia lui [Edmund] Burke, reacţia conservatoare de recul, întrebându-se ce se pierde atunci când, prin adoptarea cutărei noutăţi, ceva se câştigă. Modernul tulburat nu se mai lasă sedus de modernitate: privirea lui a devenit binoculară, el ştie că, dincolo de schimbare şi revoluţii, mai există şi ceea ce rămâne, ca timp solidificat, în tradiţiile [deja] constituite” (pp. 440-441).
Sau:
„Pe de altă parte, din enumerarea instrumentelor care definesc modernitatea este limpede că nici unul dintrea acestea nu este rău. Rău este [doar] EXCESUL lor /s.m. – R.F.C./, ideea că aceste principii, universale în ce priveşte aplicabilitatea lor antropologică, trebuie universalizate materialmente: adică impuse tuturor formelor de viaţă, individual şi social. De ce, dacă sunt capitalist în economie, trebuie să fiu şi în iubire? E aberant! De ce, dacă sunt ştiinţific în chimie, trebuie să fiu ştiinţific [şi] în rugăciune? E lipsit de sens, mai rău, e o prostie! /…/” (pp. 452-453).
Tipologia modernului „tulburat” – cu care se identifică în mod declarat Patapievici – provine, aşadar, din tentativa de a evita două forme ale unuia şi aceluiaşi extremism: modernismul nepăsător, lipsit de simţ autocritic, şi postmodernismul. Astfel:
„/…/ [P]ostmodernitatea nu este decât o continuare a modernităţii. O continuare exasperată, traumatică, deoarece postmodernul este un modern care s-a săturat de limitările modernităţii, dar, în acelaşi timp, unul care, deoarece conservă afirmaţia tipic modernă – ‘Gott ist tot’ -, nu poate ieşi cu adevărat din datele ei. Pentru modernul tulburat, prin urmare, postmodernismul nu poate fi o opţiune. Postmodernul este [de fapt doar] un modern care se iluzionează că a încetat să mai fie modern. De aceea, decât să fii postmodern, mai bine să fii modern. Iar decât să fii un modern pur şi simplu, mai bine să fii un modern conştient de răul aflat la pândă în formula modernităţii, adică un modern tulburat” (pp. 450-451).
De asemenea:
„Evident, în ce mă priveşte, nu cred că avem cu adevărat de ales: suntem moderni, fie că vrem, fie că nu. În oricare din variante, tulburată ori postmodernă, modernitatea celor care au apucat deja să fie moderni este inconturnabilă” (p. 451)
O altă dovadă că aşa-zisul „antimodernism” al lui H.-R. P. este mai nuanţat şi mai subtil decât s-ar putea crede în urma unei evaluări grăbite este că, în acelaşi volum, găsim atât o încercare de recuperare a respectului faţă de evul mediu, în contrapartida prejudecăţilor antimedievale de sorginte renascentistă şi protestantă (v. secţiunea 26), CÂT ŞI următorul avertisment:
„Acelaşi tip de eroare [îl] fac şi cei care condamnă modernitatea comparând-o cu ceea ce aceşti critici numesc, oarecum bovaric, ‘spiritualitatea’ Evului Mediu. Simplificat, argumentul lor este că omul MODERN nu are decât nevoi materialiste, în timp ce omul Evului Mediu ar fi posedat ŞI nevoi spirituale, care le-ar fi direcţionat pe primele. Să presupunem că ar fi fost aşa (ceea ce e îndoielnic). Eroarea argumentului [con]stă în faptul că atribuie modernităţii ceea ce în fapt ţine de libera opţiune a omului (fără calificativ). Modernitatea nu a fost forma prin care omul Evului Mediu a fost degradat, ci a fost expresia liberă a acelui tip de om: ‘spiritualitatea’ acestuia a creat modernitatea, nu ‘degradarea’ – deplânsă – a omului modern. Dacă este să vorbim în termeni de ‘degradare’, modernitatea este expresia omului degradat, aşa cum se manifestă aceasta în deplină libertate, şi nu invers. Conţinutul SPIRITUAL al modernităţii este consecinţa directă a faptului că omul nu are de fapt nevoi mai înalte decât produsele economice puse la dispoziţie de mecanismele modernităţii. Chestiunea care se pune nu este: fără liberalism, omul ar avea nevoi mai înalte?, ci aceea că, în deplină libertate, el nu revendică nici o nevoie mai înaltă” (p. 403).
În concluzie, indiferent dacă tindem sau nu să subscriem la aceste idei, pare întrucâtva naiv şi pripit ca poziţia adoptată de H.-R. P. să fie concediată prin intermediul etichetei „antimodernism” (fără alte calificative atenuante).
Stimate Domnule Crişan,
Ceea ce spuneţi sună, într-adevăr, foarte convingător. Totodată, admit că afirmaţia mea dinainte se cuvine demonstrată pe text, câtă vreme dvs. vă susţineţi poziţia recurgând la citate (cu totală îndreptăţire).
În acelaşi timp, însă, mă declar total posac în faţa autodeclarării dlui Patapievici drept „modern tulburat”. La argumentarea pe care o reproduceţi – poate spune mai multe pe această temă, am să verific – se potriveau şi alte definiţii, mai puţin sugestive în ceea ce ar putea privi relaţionarea apartenenţei la modernitate cu afectele sau psihismul zdruncinat. Cum adică „tulburat”?! Ce vrea să spună asta? Că aparţin, involuntar, modernităţii – istorice sau tipologice – şi asta mă dă de pe picioare? Sau că mă nemulţumeşte? Că sunt un soi de modern „răspopit”? Reticent? Furios? Frustrat?
De parcă modernitatea nu îngăduie atitudini în răspăr cu tendinţele ei, de la critica moderată la manifestări ale spiritului retrograd sau ale unui naturism scos din ţâţâni…
Povestea cu modernitatea care anulează spiritualitatea pare total neserioasă. N-am să vin acum să aduc exemple de gânditori profund spirituali produşi sau „cazaţi” în interiorul modernităţii, şi nici de artişti străbătuţi în adâncuri, fundamental, de spiritualitate (chiar dacă nu îi dau necesarmente înainte, toată ziulica, cu crucile).
Mult mai interesant şi instructiv ar fi fost să se analizeze ce fel de spiritualitate îngăduie modernitatea, nu credeţi?
Modern sau chiar modernist cu surdină, rezervat, reticent – mai treacă-meargă… Dar… „tulburat”?!
În ce măsură această dezavuare a modernităţii, din interiorul ei, este sau nu un antimodernism, e o altă discuţie. Continuu să cred că este, iar textul patapievician permite asemenea interpretare (rămâne să o arăt).
Oricum, vă mulţumesc pentru punctări,
O.P.
Cred că aici există cel puţin două probleme distincte (deşi oarecum înrudite): una de fond şi o alta, mai superficială, de terminologie.
Problema de fond este dacă într-adevăr poziţia lui H.-R. Patapievici din vol. „Omul recent” este una complet ostilă modernităţii.
Problema terminologică – bipartită – este dacă, pe de o parte, raportarea sa la modernitate poate fi taxată în mod îndreptăţit drept o variantă de „antimodernism” şi dacă, pe de altă parte, nu cumva ar fi de preferat unele substitute lexicale alternative expresiei „modern tulburat”, prin care se autodefineşte Patapievici.
Cu privire la problema de fond, ar fi de sesizat – cred – că Patapievici invită, oricum, la o evaluare NUANŢATĂ a modernităţii, bazată pe facultatea DISCERNĂMÂNTULUI. Or, dintr-o atare perspectivă, ar fi amendabilă atât o apologie necritică a modernităţii (atitudine încă dominantă astăzi), cât şi o respingere integrală (dar la fel de necritică) a sa. H.-R. P. încearcă, deci, să evite (cu cât succes, rămâne în continuare de stabilit) în egală măsură aceste două extreme.
Cu privire, acum, la problema terminologică: este oare legitim, aşadar, să fie considerat „antimodernist” un autor care caută să contabilizeze şi (ŞI, dar nu NUMAI!) eşecurile modernităţii, chiar dacă el îi recunoaşte acestei vârste cultural-istorice destule merite, deopotrivă? Fireşte, depinde ce înţeles decidem să atribuim cuvântului „antimodernism”. Astfel, într-o accepţiune foarte laxă, se poate conveni că e „antimodernist” ORICE autor (sau demers) care repertoriază anumite carenţe ale modernităţii. Dar, atunci, în categoria „antimodernismului” ar intra, de-a valma, două tipuri de autori:
1. cei care combat INTEGRAL modernitatea – de pe poziţii fie PREmoderne (‘neomedievale’, să zicem), fie (pretins) POSTmoderne,
dar şi
2. autori care, precum Patapievici, fac tentativa de a înfiera doar PARŢIAL modernitatea, veştejind numai (ceea ce ei socotesc a fi) EXCESELE şi DEFICITELE întristătoare ale intervalului cronologico-ideologic menţionat, nerecomandând, însă, o încremenire în climatul mental al unor epoci demult apuse (aşadar, autori care – cu un calambur – se declară împotriva brutalităţii ideii de Revoluţie, dar şi împotriva unei întoarceri la fel de nesăbuite la limitările unor epoci istorice revolute)
Or, atunci, eticheta „antimodernism” este (virtualmente) generatoare de confuzie, căci acoperă prea mult sub raport referenţial, neglijând nuanţe importante care-i separă pe gânditorii desemnaţi.
Dar chiar şi dacă se adoptă o asemenea accepţiune permisivă a termenului „antimodernism”, mi se pare pripit să se conchidă că a fi „antimodernist” este din start dubios (dacă nu cumva chiar condamnabil). Mai curând ar trebui distins, atunci, în cadrul înseşi categoriei antimodernismului, o variantă DOGMATICĂ a sa (ilustrată de autorii de tip „1”) şi, respectiv, una (AUTO)CRITICĂ (reprezentată de autorii de tip „2”, printre care şi H.-R. P.). Or, numai prima (cea dogmatică) mi se pare propriu-zis blamabilă, presupusul „antimodernism” al lui Patapievici revelându-se, prin contrast, ca benign şi, măcar în principiu, ca perfect rezonabil (cu unele excepţii, poate, vizând angajamentul religios de tip creştin al autorului, mai puţin convingător din perspectiva intelighenţiei laice – fie ea asumat atee sau doar prudent-agnostică).
Menţinându-ne tot pe palier terminologic, ne putem – desigur – întreba, aşa cum procedaţi şi dvs., dacă nu sunt de găsit formule mai clare decât aceea de „modern tulburat”, pentru a desemna raportarea lui Patapievici la modernitate. Astfel, se pot într-adevăr lua în considerare apelative precum: „modern îngrijorat” sau „modern reticent/ rezervat” – dar, personal, cea mai elocventă mi s-ar părea, momentan, aceea de „modern AUTOCRITIC”, cu referire la un modern care încearcă să-şi exercite (cu succes, ce-i drept, variabil) DISCERNĂMÂNTUL prin delimitarea meritelor de CUSURURILE vârstei istorice şi culturale căreia se întâmplă să-i aparţină şi prin opoziţia fermă faţă de acestea din urmă (chiar dacă însoţită de admiraţia faţă de primele).
Putem, aşadar, să dezavuăm – parţial sau total – argumentele mobilizate de Patapievici în sprijinul poziţiei lui, după cum putem să acceptăm sau nu, la rându-i, denumirea pe care o propune H.-R. P. pentru a fixa caracteristicile distinctive ale concepţiei sale prin comparaţie cu alte tipuri posibile de raportare (favorabilă sau defavorabilă) la modernitate.
În schimb, dincolo de toate acestea, ar fi întrucâtva nedrept să nu se conştientizeze că, tipologic vorbind, Patapievici face măcar efortul (chiar dacă poate nu întotdeauna izbutit) de a se plasa la EGALĂ distanţă atât faţă de extrema celor ce elogiază nechibzuit modernitatea cea mai recentă, CÂT ŞI faţă de extrema celor care ponegresc, la fel de obtuz şi de fanatic, modernitatea de pe poziţii „pre-” sau, chipurile, „post-„moderne (recte, faţă de autorii de tip „1”, pomeniţi mai sus).
Încep prin a exprima opinia că problema terminologică (sau de formă) nu este superficială. Să acceptăm, chiar dacă e o banalitatea, că e valabil să socotim fondul și forma într-o strânsă legătură, susținându-se reciproc. Dacă apare o problemă de formă s-ar putea ca ea să semnaleze o chestiune problematică în conținut.
„Patapievici invită, oricum, la o evaluare NUANŢATĂ a modernităţii, bazată pe facultatea DISCERNĂMÂNTULUI”, ziceți. O fi ea nuanțată, dar nota dominantă, în pofida declarațiilor de principiu citate de dvs., este OSTILITATEA față de modernitate. Ea transpare în majoritatea paginilor volumului despre omul recent (de discutat și sintagma aceasta, care – atunci când apare în istoriografie, în forma ISTORIE RECENTĂ – trimite la un trecut încă neterminat, ca să zic așa (precum imperfectul verbelor); omul recent = omul modern, care va să zică?! Parol? De fapt, despre ce vorbește H.-R.P.?
Revenind, însă, la chestiunea ostilității: stabilirea proproției în care o afirmă autorul – 25%, 35%, 50%, 77% etc. – este secundară, totuși, în raport cu imaginea de ansamblu, care stabilește că la baza demersului nu stă o investigare senină, neutră și chiar naivă (în sensul încrederii într-un orizont virgin) a modernității, ci pre-supoziția că modernitatea înseamnă, într-un fel sau altul, DE CELE MAI MULTE ORI și DIN MULTE (nu puține!) PUNCTE DE VEDERE abatere de la un bun mers al lucrurilor, de la măsură, de la o navigație sigură către orizonturi dezirabile.
Mai observ că, în general, evaluarea conceptelor, a ideilor, are de a face cu facultatea discernământului. Pe de altă parte – și tocmai din acest motiv – s-ar înțelege că toată lumea, cu excepția lui H.-R.P. – ar vorbi despre modernitate nenuanțat și fără a pune în joc propriul discernământ. Oare cu cine vorbește eseistul? Cu un om de paie confecționat ad usum delphini?!
„o apologie necritică a modernităţii (atitudine încă dominantă astăzi)”? Interesant, dacă remarca vine din partea cuiva ce locuiește printre zgrie norii ultratehnologizați ai altui continent. Nu exclud ca dvs. să scrieți dintr-o capsulă ce se rotește deasupra pământului în viteză… După cum se poate prea bine să fiți zărit, mai ales în reprize nocturne, pe fereastra unei încăperi de la etajul 3 al unui bloc municipal dintr-o margine a României, pe o stradă ironic numită printr-o expresie pe cât de academică, pe atât de… teologică… Dar nu asta e important. Dacă ultima variantă ar corespunde, fie și în mare, cu adevărul istoric, atunci ați trăi, ca și mine, în România, unde tocmai se discută despre interzicerea fumatului în spațiul public la nivelul Europei comunitare, unde politica ecologică face pași timizi înainte – deci nu stă pe loc – și unde trei sferturi sdin această țară care și-a pierdut industria se preocupă de „e”-urile din alimente, de hrana modificată genetic etc. Sunt, toate aceste, semnele unei religii a modernității receptată necritic? Să fim serioși. Poate sub balconul patapievician, în Bucureștiul devorat tot mai mult de poluare… Noi, ceilalți, trăim într-o Românie dezindustrializată – a căzut vechiul sistem, iar cestălalt ne confundă cu o piașă de lucru ieftină și marginală, mă rog -, unde internetul wireless populează piețele centrale din câteva mari orașe, iar secolele medievalității colcăie prin satele de câmpie și de munte, sarcastic… Nu vorbim, deci, de nicio realitate stringentă care ne-ar obliga la vigilențe etc. Dimpotrivă, revirimentul – ajutat și de dl. Patapievici și prietenii domniei sale – al ortodoxiei, plecarea foștilor muncitori pe la țară, să smulgă rădăcini pentru supraviețuire (n-au bani de agricultură modernă, iar statul…) etc., toate acestea transmit un mesaj mai degrabă ne-modernit, o recădere în tradiționalisme de tot felul…
„Este oare legitim, aşadar, să fie considerat “antimodernist” un autor care caută să contabilizeze şi (ŞI, dar nu NUMAI!) eşecurile modernităţii”? Păi, să vedem ce predomină: reticențele sau aderențele? De la un caz la altul e de stabilit dacă vorbim de antimodernism sau de un modernism cu rezerve. Nu? Eu nu am dubii prea mari în privința dlui Patapievici și a opțiunilor domniei sale. Dar nici nu mi se pare crucială opinia sa despre modernitate. M-aș bucura doar să observ o coerență și o consecvență între predicarea pe care o încearcă și comportamentul său cotidian. M-ar convinge mult mai mult dacă, acuzând modernitatea de desacralizare, superficialitate etc. și etc., ar renunța la televiziune, ar vinde sau dărui autovehiculul propriu (cu care a avut și accidente) și ar dansa numai menuet sau dansuri populare.
„Modern autocritic”? Numai dacă s-ar asuma ca modern benevol și cu inima deschisă, recunoscând păcatele modernității. Dar la dânsul pare mai vie dorința de a scutura praful modernității de pe umerii proprii.
Da, se plasează la o anume distanță de elgiatorii modernității; dar în niciun caz la una egală, cum ziceți. Ați văzut vreo carte similară semnată de domnia sa ÎMPOTRIVA tradiției și a tradiționalismului?
După cum anunţam, revin cu unele comentarii în marginea observaţiilor dvs. anterioare:
1. Scriaţi: „Încep prin a exprima opinia că problema terminologică (sau de formă) nu este superficială. Să acceptăm, chiar dacă e o banalitate, că e valabil să socotim fondul şi forma într-o strânsă legătură, susţinându-se reciproc”.
Iată, însă, afirmaţiile mele iniţiale: „Cred că aici există cel puţin două probleme distincte (deşi oarecum înrudite): una de fond şi o alta, mai superficială, de terminologie”.
Aşadar, nu am susţinut că problema terminologică ar fi în sine superficială, ci doar că este, poate, ceva MAI superficială ÎN COMPARAŢIE cu problema DE FOND. Şi aceasta întrucât denumirea prin care alegem să exprimăm cutare sau cutare idee îmi pare a fi o simplă chestiune de CONVENŢIE lingvistică. Iar convenţiile lingvistice, în calitatea lor de simple instrumente destinate comunicării izbutite, nu cred că pot fi adevărate sau false, ci doar mai utile sau mai puţin utile pentru anumite scopuri sau contexte comunicaţionale. Tot în acest sens, cosider că majoritatea problemelor ivite din neclaritatea sau inconsecvenţa întrebuinţării unor forme/ etichete lingvistice sunt, într-adevăr, MAI superficiale decât problemele care derivă din caracterul amendabil al însuşi fondului ideatic pus în joc. Adică: mi se pare, în sine, mai puţin relevant dacă desemnăm o idee prin cuvântul X sau cuvântul Y. Atâta timp cât respectiva idee este desemnată suficient de univoc (fie printr-o singură vocabulă/ sintagmă, fie prin mai multe, dar introduse în mod explict ca sinonime), caut să nu mă împiedic de respectivele etichete lingvistice, preferând să evaluez pertinenţa TEZELOR sau POZIŢIILOR IDEOLOGICE vizate de termenii cu pricina.
De asemenea, susţinerea dvs. potrivit căreia „/…/ e valabil să socotim fondul şi forma într-o strânsă legătură, susţinându-se reciproc” se regăseşte în mare măsură în aserţiunea mea că problema de formă (terminologică) şi cea de fond (ideatic) sunt „oarecum ÎNRUDITE”.
Prin urmare, tocmai pentru că subscriu la acest punct de vedere (după cum am şi lăsat să se înţeleagă – speram – textual), mă întreb dacă semnalarea dvs. abia citată nu este întrucâtva redundantă, în context.
2. Este ostil Patapievici faţă de modernitate? Desigur. Altminteri, volumul său, „Omul recent”, nu s-ar subintitula „O CRITICĂ a modernităţii /…/”. Dar e oare ostil INTEGRAL modernităţii? În niciun caz (iar faptul poate fi probat cu multiple citate – aşa cum voi încerca să arăt, eventual, în postări următoare). Dvs. susţineţi, însă, că proporţia în care e ostil vârstei istorice şi culturale menţionate importă mai puţin, atâta vreme cât H.-R. P. porneşte de la „/…/ pre-supoziţia că modernitatea înseamnă, într-un fel sau altul, DE CELE MAI MULTE ORI şi DIN MULTE (nu puţine!) PUNCTE DE VEDERE abatere de la un bun mers al lucrurilor, de la măsură, de la o navigaţie sigură către orizonturi dezirabile”. Totuşi, să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe: Patapievici îşi focalizează atenţia polemică asupra cusururilor modernităţii nu pentru că nu i-ar recunoaşte acesteia merite reale, ci numai pentru că, subliniz iarăşi, respectivele beneficii au fost – şi sunt – mult mai frecvent (şi mai fervent) invocate decât carenţele şi excesele modernităţii. Deocamdată, iată, însă, unul dintre fragmentele care documentează făţiş entuziasmul lui H.-R. P. faţă de UNELE dintre aspectele modernităţii (entuziasm care dublează, fără să anuleze, ostilitatea autorului faţă de alte aspecte ale perioadei pomenite – precum deicidul, de pildă):
„În toată SPLENDOAREA EI INDISCUTABILĂ [subl. R.F.C], modernitatea a pus problema depăşirii radicale a oricărei idei de tradiţie, în termenii practici ai redefinirii naturii – termeni pe care formula ‘Gott ist tot’ [‘Dumnezeu a murit’] i-a consacrat definitiv” (cf. „Omul recent”, Ed. Humanitas, Buc., 2001, p. 95, ultimul paragraf).
3. Dvs. deploraţi, pare-se, faptul că „la baza demersului [lui H.-R. P.] nu stă o investigare senină, neutră şi chiar naivă (în sensul încrederii într-un orizont virgin) a modernităţii” – Or, pot fi de acord că poziţia autorului e una militantă (într-un sens); dar de ce am conchide (cum păreţi să faceţi dvs.) că, din simplul fapt de a asuma declarat o anume perspectivă analitică şi de a urmări consecvenţa cu ea, ar rezulta caracterul DISTORSIONANT al concepţiei lui Patapievici?
Şi apoi, în general vorbind, chiar credeţi că neutralitatea e posibilă în dezbaterile de ordin ideologic şi cultural?
4. „/…/ [S]-ar înţelege că toată lumea, cu excepţia lui H.-R.P., ar vorbi despre modernitate nenuanţat şi fără a-şi pune în joc propriul discernământ. Oare cu cine vorbeşte eseistul? Cu un om de paie confecţionat ad usum delphini?!” – Patapievici ar răspunde, probabil (după câte îmi pot imagina), că mai toată lumea celebrează facultatea discernământului în teorie, dar că mult mai puţini sunt capabili să şi-o şi exercite ÎN PRACTICĂ, atunci când vine vorba de evaluarea (şi, mai ales, de trăirea efetivă a) modernităţii. În orice caz, eseistul vorbeşte cu cei pe care-i numeşte „moderni RECENŢI” (i.e. moderni lipsiţi de simţ autocritic), pe care-i combate de pe poziţiile „modernităţii CLASICE” (deşi – nuanţă importantă – nu ale celei atee, ci ale uneia infuzate de un angajament religios
de tip creştin).
5. Cel puţin prohibiţia fumatului în spaţiul public este considerată de Patapievici nu o consecinţă a unei raportări critice (deci salutare) la modernitate, ci mai curând o măsură derivată dintr-un cult TIRANIC al „sănătăţii perfecte”, veritabilă marotă a „modernităţii RECENTE”, pe care o combate H.-R. P (care pomeneşte aprobativ, aici, cartea „la temă” a lui Lucien Sfez, „La sante parfaite. Critique d’une nouvelle utopie”, Seuil, 1995). Recomand, mai exact, nota 232 de la p. 131 a ediţiei citate („Omul recent”, 2001), în care Patapievici se declară solidar cu protestul nefumătorului (!) Murray Rothbard la adresa transformării fumatului public într-o practică ilegală. Prin urmare, nu e nicio incoerenţă, din perspectiva lui H.-R. P., în a vedea şi în interzicerea fumatului public TOT o modalitate de a celebra triumfalist, în cadenţe ecologico-stângiste, o modernitate suspect de „recentă” prin dispreţul său nenuanţat faţă de moştenirea trecutului şi foarte preocupată să îngrădească libertăţile individuale prin ucazuri oficiale (semn de înclinaţie suspectă – sugerează Patapievici – pentru legalism şi colectivism).
E adevărat, însă, că mesajul lui Patapievici se potriveşte, poate, mai bine realităţilor occidentale – dacă ţinem seama, aşa cum faceţi dvs., de dezvoltarea asincronă ce defineşte diferite sectoare şi straturi ale societăţii româneşti contemporane nouă. (Tocmai de aceea, Sorin Adam Matei numeşte societatea româneacă de azi „o societate PARAmodernă”, dacă nu greşesc.)
6. Declaraţi: „Eu nu am dubii prea mari în privinţa dlui Patapievici şi a opţiunilor domniei sale. Dar nici nu mi se pare crucială opinia sa despre modernitate. M-aş bucura doar să observ o coerenţă şi o consecvenţă între predicarea pe care o încearcă şi comportamentul său cotidian. M-ar convinge mult mai mult dacă, acuzând modernitatea de desacralizare, superficialitate etc. şi etc., ar renunţa la televiziune, ar vinde sau dărui autovehiculul propriu (cu care a avut şi accidente) şi ar dansa numai menuet sau dansuri populare”
Atâta doar că H.-R. P. nu înfierează „modernitatea clasică”, ci numai pe aceea „RECENTĂ” (şi o face la nivel IDEATIC, CULTURAL). Nu-l deranjează tehnologia (dipotrivă, i se pare foarte utilă!), ci doar transformarea ei, ABUZIVĂ (susţine H.-R.P.), dintr-un simplu mijloc într-un SCOP ÎN SINE sau într-un fel de PARADIGMĂ privilegiată, după care ar trebui judecat însuşi Omul. Patapievici nu se dezice, aşadar, de tehnologie, ci doar de tehnoCRAŢIE şi de materialismul MAŞINIST (privit ca DEZumanizant).
7. Mai opinaţi: „Da, [Patapievici] se plasează la o anume distanţă de el[o]giatorii modernităţii; dar în niciun caz la una egală, cum ziceţi. Aţi văzut vreo carte similară semnată de domnia sa ÎMPOTRIVA tradiţiei şi a tradiţionalismului?”
Dar, pe de o parte, eu nu am susţinut că H.-R. P. se chiar plasează…, ci doar că ÎNCEARCĂ să se plaseze… (în sensul că aceasta îi e INTENŢIA declarată). Pe de altă parte, ce-i drept, Patapievici nu a scris deocamdată o carte împotriva tradiţiei şi a tradiţionalismului, dar în „Omul recent” există destule pasaje intransigente ŞI la adresa tradiţionalismului DOGMATIC.
Stimate comentator,
Din două una: ori dl. Patapievici a scris insuficient de neclar în ceea ce privește atitudinea domniei sale, ori dvs. îi atribuiți mai multă nuanțare decât are. În „Despre idei & blocaje”, domnia sa scrie: ”În Omul recent (…, pp. 28-47) am definit modernitatea ca inversiune a atributelor tari ale divinității”. Asta în ce privește somația – mai veche – de a-mi dezvălui propria concepție despre modernitate, la care v-am replicat observând că discuția a pornit de la ce înțelege dl. Patapievici prin acest concept.
Se observă deci că la baza înțelegerii modernității de către dl. Patapievici stă o concepție teocratică ce asigură divinității locul central, iar evenimentelor din istoria omenirii un rol derivat (aici, prin inversiune). Ați numi această situare și această atitudine una… modernă? Eu, nu. Ea nu încearcă nici măcar acomodări minore cu modernitatea, precum cei care, odinioară, pentru a realiza un compromis, vorbeau despre Providența, Ființa Supremă etc.
Nu îmi este clar deloc de ce am avea nevoie de explicații – cum le zice dl. Patapievici – exogene, care trimit la transcendență și am abdica de la tentativa de a înțelege lumea lui „aici și acum” considerând-o suficientă sieși. Personal, ca și alți autori care și-au pus această problemă, aș socoti cinstită rezolvarea chestiunii modernității în acești termeni. Mi se pare o atitudine mai onestă, să lucrăm cu „știutul” și să nu exportăm explicațiile pe seama unor cauze dinafara sistemului. Altminteri, totul este în și prin divinitate. Dar atunci cum rămâne cu pretenția filosofiei și a științei de a încerca înțelegerea lumii și nu lansarea unor mantre? Cel puțin Heidegger, mare amator, el însuși, de incantații și mantre, ține seama de această regulă subînțeleasă și asumă o explicare a lumii, cum și cât poate, fără apelul la ipoteza divină.
Despre restul, după ce revin de la Liviu. De acord?
P.S.: Cer iertare pentru schimbarea de font, produsă automat, fără voia mea, din cauze care-mi scapă.
Se întâmplă, pesemne, de vreme ce s-a și întâmplat. Păcat că nu o știu eu remedia, așa se va crede că ați subliniat de bună voie partea a doua a mesajului, socotind-o mai importantă.
[…] https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/03/20/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-… Publicat […]
Discuţia e, fireşte, extrem de complexă. Voi reveni -eventual – ulterior, în măsura posibilităţilor, la unele dintre chestiunile de amănunt pe care le ridicaţi.
Deocamdată, însă, m-aş limita la următoarea semnalare:
Eu, unul, nu sunt un apărător cu tot dinadinsul al ideilor lui H.-R. P.
Sunt, în schimb, adeptul unei minimale acribii în analizarea contribuţiilor intelective ale unui autor (ale oricăruia).
Deci, indiferent de reticenţele dvs. principiale faţă de poziţia pe care o adoptă Patapievici în raport cu modernitatea, ar fi util (ba chiar indispensabil) să dovediţi, mai întâi, că aţi făcut efortul unei receptări atente şi oneste a tezelor apărate de autor în volumul „Omul recent”. Or, pentru aceasta, ar fi, poate, preferabil să evidenţiaţi – fie şi fugitiv – că aveţi cunoştinţă măcar de declaraţiile de INTENŢIE ale lui H.-R. P. (chiar dacă se întâmplă să credeţi că ele nu au, totuşi, acoperire în practică, rămânând pur retorice).
Astfel, ar fi dezirabil – consider eu – să semnalaţi că nu ignoraţi SCOPUL lui Patapievici (indiferent câte rezerve v-ar inspira realizarea propriu-zisă a scopului respectiv): acela de a propune o critică a modernităţii DIN CHIAR INTERIORUL EI (adică fără a se dezice de ea complet – pe de o parte, pentru că o întoarcere efectivă în trecut e, oricum, imposibilă şi, pe de alta, pentru că există destule părţi ale modernităţii pe care H.-R. P. le declară admirabile şi de neînlocuit).
Aşadar, mi s-ar părea mai echitabil faţă de autor să scrieţi măcar că „Omul recent” e „un manifest al antimodernismului” – dar unul formulat, în orice caz, de pe poziţiile cuiva care cel puţin SE PRETINDE un adept al modernităţii (chiar dacă, altminteri, dvs. suspectaţi existenţa unei discrepanţe între o atare declaraţie şi conduitele publice ale lui H.-R. P.).
Socotiţi că ar fi o cerinţă nerezonabilă să vă luaţi o atare precauţie minimală?
De asemenea, ar fi deosebit de folositor un succint portret-robot (o definiţie de lucru) a ceea ce numiţi dvs. „modernitate” şi, respectiv, „modernism” – astfel încât să se înţeleagă mai bine ce însuşiri ale „modernităţii” trebuie să rejecteze un autor pentru a se califica în ochii DVS. drept „antimodern(ist)”, ÎN POFIDA propriilor LUI declaraţii cum că nu repudiază, totuşi, în mod integral modernitatea.
De acord, chestiunea este încâlcită și depășește în anvergură un dialog plasat în comentariile unei postări pe blog; depășește – cum ziceau inspirații pseudonimi HAH, „blogosofia”…
Nu vă suspectam de partizanat pro H.-R.P. Fiți sigur că, în ce mă privește, nu îi sunt, în schimb, dușman. De altfel, aruncând o privire – în librărie, fiindcă reducerile drastice de salarii inițiate de guvernul României cu un an în urmă mă obligă să cumpăr foarte atent numai anumite titluri – în volumul în care autorul discutat aici și-a adunat un șir de conferințe, am descoperit acolo, într-una dintre „piesele” volumului o declarație expresă a lui de situare în interiorul modernității. Într-o primă instanță, deci, la ochirea inițială, care nu se pretează încă la verificări, ci numai la luarea la cunoștință, pe încredere, a ziselor autorului, H.-R.P. vă confirmă. Mai departe…
Cum ați califica, din perspectiva „minimei acribii”, atitudinile și mesajele non-verbale și non-textuale ale unui star cultural-mediatic care se înveșmântează în haine desuete, purtând papion în loc de cravată – cultivând, deci, un aer „retro” (copie după Ion Rațiu și Pleșu ori influență a modei anglo-saxone, universitare, interbelice ori din anii dinaintea revoluției tinerilor șaizeciști ai secolului trecut) – și folosește ca scenografie un decor greoi, „stilat” a la Mogoșoaia? Este, aceasta, mărturia unui om care asumă dimensiunea lui „recentă”, fie și ca pe un cadru general de care să ia distanță la nivelul nuanțelor?
Să ne înțelegem: precauțiile propuse de dvs. nu sunt… minimale.
„“Omul recent” e “un manifest al antimodernismului” – dar unul formulat, în orice caz, de pe poziţiile cuiva care cel puţin SE PRETINDE un adept al modernităţii” pare convenabil de precis; oricum, mai precis decât s-a știut situa explicit autorul, cred. Și decât am văzut, probabil, eu.
Mult mai folositor decât modul în care aș putea teoretiza eu modernitatea, modernismul ar fi să vedem cum îl teoretizează H.-R. Patapievici. La urma urmei nu eu am lansat diatribe împotriva lui, nu? (Mă refer la modernism, la modernitate, nu la autorul menționat.)
Domnule Pecican, v-ati gandit vreodata sa va faceti macelar? De cate ori va citesc cate un text imi ramane in minte imaginea unui macelar, cu sort de piele si satar…
Domnule (domnule?!),
E clar că, vorbind ca o rumegătoare, nu puteți visa decât măcelării și măcelari… Autocaracterizant mesajul dvs. Nu are, totuși, de a face nici cu cultura, nici cu filosofia, nici cu inteligența (mă scuzați dacă folosesc cuvinte pe care nu le puteți înțelege, poate vi le va explica păstorul dvs.).
Să vă spun un secret: pseudonimul ales nu vă garantează nici buna amplasare într-un orizont al artei și ideilor, nici nu vă scutește ca, atunci când vă autocontemplați, să știți că ați putut posta asemenea reverii sângeroase…
Sărbători fericite, bunule comentator!
Autocaracterizanta ratoiala…
Pătrunzătoare remarcă! Sunt convins că nu ne veți scuti nici de următoarele…
Felul in care va certati cu un necunoscut spune foarte multe despre sortul dumneavoastra, nu credeti? (probabil ca va puneti si mainile in sold ca lelitele). Asta dincolo de felul in care macelariti ideile :-(.
Nu m-am înșelat, iată. (Preferam să o fac.)
Felul cum vă lucrează imaginația, purtându-vă prin locuri de interes gospodăresc, indică, în cazul dvs., cu prisosință, altitudinea și finețea discursului și a abordării.
Pentru informarea dvs.: citind și studiind, ați fi putut afla că mai faimos decât „lelițele” pentru mâna proptită în șold a fost… Napoleon. Dar și el imita o postură clasică a suveranilor reprezentați călare de marii maeștri ai portretului, de la Carol al V-lea (Quintul, adică) înainte.
Măcar să vă instruiesc un pic, înainte de a vă mai citi. Nu strică să mai învățăm câte ceva…
Vedeti domnule Pecican, un om cu adevarat cultivat nu se grabeste sa-i instruiasca pe altii. Asta imi pare a fi, mai degraba, apanajul semidoctului. Dar cred ca am intrat pe un teren minat…
Desigur, aveți dreptate. De mirare că, știind acest lucru, încercați să mă instruiți pe mine. Pentru că, nici vorbă, despre situația semidoctului știți o groază…
Pe teren minat erați de la început. Când intrăm în vorbă menționându-ne reveriile – deloc romantice – cu șorțuri și hăcuiri unde altundeva ne-am putea situa?…
Nu vreau sa va „dau de pe picioare” (expresia asta auzita la un profesor universitar nu ma de de pe picioare, ci ma da gata de-a dreptul!) mai tare decat sunteti, legat de chestiunea semidoctismului. Au facut-o altii si nu pareti deloc tulburat :-), dimpotriva, ati iesit cu satarul la drumul mare. Vreau sa va spun altceva, domnule Pecican. Este la mintea chiar si a unei rumegatoare ce ati intentionat cu aceasta postare. Va trebuia cumva un fascist in cultura romana de azi si v-ati gandit sa-l gasiti in persoana lui Patapievici, putand astfel sa va umflati oleaca in penele progresismului? Intentionati o transare de tipul „traditionalism=prefascism;traditionalism=antimodernism; Patapievici=antimodernism; deci Patapievici=prefascism” si v-a stricat domnul Crisan jucaria? Mai usor cu pianul pe scari, domnule macelar!
Iremediabil, nu renunțați la ponegrirea celui cu care doriți să angajați un schimb de replici. În caz că le veți mai trimite, vă promit expedierea lor la spam sau gunoi, domnule mârlan.
Altminteri, e destul de jenant și precar și conținutul de idei al mesajului dvs. Nici chiar etic nu e să vă prevalați de argumentația unui terț ca și cum v-ar fi argat.
Ca scriitor profesionist – și nu doar ca universitar – îmi aleg limbajul cum îmi vine.
Concluziile le trageți cam devreme, dacă citeați textul lui Eco ați fi remarcat, poate, că se au în vedere 14 argumente formulate de el.
Domnule Pecican,
Odată ce aţi acceptat ca fiind convenabil de precisă – şi, deci, demnă de a fi adoptată – caracterizarea sugerată de mine (mai precis: „’Omul recent’ e “un manifest al antimodernismului” – dar unul formulat, în orice caz, de pe poziţiile cuiva care cel puţin SE PRETINDE un adept al modernităţii”), eu, unul, m-aş declara satisfăcut. Am propus-o tocmai fiindcă mi s-a părut o soluţie de compromis rezonabilă: bunăoară, apelând la ea, daţi dovadă în mod lăudabil că luaţi în calcul măcar intenţiile lui Patapievici, chiar dacă nu subscrieţi la felul în care a înţeles să şi le pună în practică. Deci, din punctul meu de vedere, discuţia s-ar putea opri aici.
Totuşi, dacă ar fi ca ea să continue, v-aş întreba:
Excludeţi posibilitatea ORICĂREI critici a modernităţii formulate de pe poziţiile unui modern? Vi se pare un proiect PRINCIPIAL incoerent – sau aveţi reţineri doar în ceea ce priveşte turnura particulară pe care i-o imprimă volumul „Omul recent”, semnat de H.-R. Patapievici?
Iar presupunând că există şi critici ale modernităţii, făcute de moderni, pe care le socotiţi mai convingătoare, aţi putea cita măcar una (de un autor român sau străin) – ca element de contrast faţă de cazul H.-R. P.?
Există, cred, destule motive pentru a critica modernitatea, dar nu fiindcă este modernitate, ci pentru eventualele sale eșecuri punctuale. Nu ader la punctul de vedere conform căruia modernitatea este blamabilă chiar și ca proiect ori pentru bunul fapt că este altceva decât precedentele ei.
Există variante destule ale criticii modernității pe care le puteți contrasta cu viziunea dlui Patapievici, dar nu v-aș răpi pentru nimic în lume dreptul de a că informa pe cont propriu și de a decide care dintre ele s-ar situa în raport cu autorul discutat în cel mai limpede raport de opoziție.
Întrebarea care mă frământă este, poate, dezamăgitoare pentru dvs., fiind din cu totul alt orizont de interogații: într-o țară cu sechele adânci de subdezvoltare, în care o serie de raporturi sociale, realități economice și reprezentări trimit la o lume arhaică, patriarhalistă, non-meritocratică, iar eforturile modernizatoare sunt incomplete, de multe ori inconsistente, parțiale și într-o anume măsură predestinate parcă eșecului este sau nu este o prioritate critica modernității și a modernizării ca atare?
Bine, dar nici Patapievici nu critică, de fapt, modernitatea doar PENTRU CĂ este modernitate. În deplin consens cu opinia dvs., el denunţă o asemenea reacţie ca fiind pripită şi lipsită de discernământ. Dar eseistul avertizează, totodată, şi asupra pericolelor care pândesc cealaltă extremă: a face apologia modernităţii cu tot dinadinsul, numai PENTRU CĂ este modernitate. Or, conform lui H.-R. P., chiar asta fac cei pe care-i numeşte, peiorativ, „moderni RECENŢI” (fie ei de la noi, din ţară, sau de aiurea) şi pe care-i combate din perspectiva adeziunii sale declarate la „modernitatea CLASICĂ”.
Deci, pe de o parte, şi Patapievici încearcă să înfiereze modernitatea („recentă”) tocmai în baza a ceea ce lui îi apar a fi nişte grave „eşecuri punctuale” (dar „punctuale” în sensul de „clar reperabile”, nu în sensul de „particulare”, căci, potrivit lui H.-R. P., ele nu sunt nişte cusururi de detaliu, ci unele DE FOND).
Pe de altă parte, în prezenta discuţie era relevant de aflat dacă, ÎN GENERAL, dvs. (aşadar: DVS., nu partenerii dvs. ocazionali de dialog!) admiteţi posibilitatea unei critici interne a modernităţii – fiindcă, dacă n-o admiteaţi nici măcar în principiu, ceea ce-i imputaţi acum lui Patapievici i-aţi fi putut imputa oricărui alt proponent al unui proiect similar de critică ideologică şi culturală la adresa modernităţii, taxându-l din oficiu drept „vetust”, „defazat” sau „reacţionar”. Apoi, dacă totuşi acceptaţi că există şi critici ale modernităţii, elaborate de moderni, care vă apar ca întemeiate, ar fi fost extrem de util să menţionaţi măcar UN singur exemplu, căci, altminteri, nu e limpede în comparaţie cu CE fel de STANDARD ALTERNATIV (fictiv? ideal?) vă exprimaţi reticenţele faţă de critica la care supune modernitatea Patapievici.
Nu în ultimul rând, apropo de întrebarea dvs.: dacă nu mă înşel, este – desigur – una pur retorică. Ea oferă deja un răspuns, deghizat, la însăşi nedumerirea pe care o mimează. Cu alte cuvinte, dvs. consideraţi că „într-o ţară cu sechele adânci de subdezvoltare, în care o serie de raporturi sociale, realităţi economice şi reprezentări trimit la o lume arhaică, patriarhalistă, non-meritocratică, iar eforturile modernizatoare sunt incomplete, de multe ori inconsistente, parţiale şi, într-o anume măsură, predestinate, parcă, eşecului, critica modernităţii şi a modernizării ca atare NU este o prioritate”.
Or, într-un fel, e posibil să nu fie chiar o prioritate – dar în altul ar putea fi. Adică:
Nu e neapărat o prioritate pentru omul necultivat de ambe sexe sau pentru cei ce se simt discriminaţi pe nedrept – sau pentru copiii abandonaţi, pentru şomeri, pentru părinţi „care ştiu dureros ce e suta de lei” (de RONi, mă rog), pentru femeile brutalizate de soţi (ori concubini) alcoolici (eventual cartofori sau jucători inveteraţi de barbut profesionist).
În schimb, poate fi o prioritate (şi) pentru unii dintre „cei mulţi şi tăcuţi”: de exemplu, pentru bătrânii ţărani, proptiţi nostalgic în sapă (de lemn) şi care constată nu numai disoluţia vertiginoasă a satului românesc prin expansiunea procesului de urbanizare (forţată), ci şi concurenţa neloială la care se văd supuşi ei, micii producători agricoli, de marile concerne şi corporaţii comerciale, care importă din depărtări în ‘hypermarket’-uri fructe şi legume de seră modificate genetic, aspectuoase şi insipide, sub presiunea legii de fier a unei economii de piaţă „globalizate” nesăbuit. Or, în măsura în care globalizarea, înţeleasă ca tăvălug inexorabil, ca bolid strivitor, ce extirpă tocmai diversitatea, ţine de apanajul „modernităţii recente” (în sensul lui H.-R. P.), cei ce deplâng globalizarea se solidarizează implicit, chiar cu mijloace modeste, şi unei critici a tipului de modernitate care a produs-o – nu credeţi?
Dar, în definitiv, să presupunem, ca şi dvs., că o critică a modernităţii n-ar fi o prioritate pentru „omul de pe stradă” (sau de pe uliţa comunală). Chiar şi aşa, Patapievici nu-şi închipuie obligatoriu (să concedem!) că, ponegrind unele tare specifice modernităţii celei mai recente, va izbuti să remedieze peste noapte „subdezvoltarea” (economică şi socială) la care vă referiţi. Nici nu-şi propune asta, mi se pare mie. Prin contrast, H.-R. P. îşi propune mai degrabă, cred, să contrabalanseze un anume servilism post-decembrist al lumii universitare autohtone, care a preluat cam pe nemestecate anumite mode intelectuale de stânga. Cărţile – ştim – se fac din cărţi, iar ideologiile răspund altor ideologii. Patapievici disecă anumite mode culturale ce-i par nocive; scrie mai ales (chiar dacă nu exclusiv) pentru şi despre intelectuali. Or, dat fiind entuziasmul imitativ şi nenuanţat pe care l-au stârnit după ’89, în lumea academică de la noi, diverse curente ideologice „made in USA” (precum multiculturalismul sau feminismul radical) şi anumite discipline de studiu (precum antropologia culturală), poate că o critică a modernităţii recente ESTE, totuşi, o prioritate – măcar la nivelul elitelor intelectuale. Bunăoară, de acord că poate fi utilă tentativa de a ne sincroniza cu diferite iniţiative culturale şi politice avansate din lumea occidentală – dar de ce să dăm şi noi în toate gropile şi hârtoapele în care i-au înglodat deja respectivele curente pe promotorii lor vestici, din pricina manierei excesive în care au fost ele aplicate? Altfel spus: de ce să refacem şi noi, pe piele proprie, gafele celor pe care-i imităm? Nu mai bine am încerca să învăţăm din greşelile lor? Or, este chiar ceea ce încearcă să ne ajute să facem H.-R. P.: să împrumutăm de la occidentali, fireşte, dar într-o manieră JUDICIOASĂ şi REFLEXIVĂ. Atunci de ce ar fi hazardat, bunăoară, ca, împreună cu aceste produse ideologice de import, foarte folositoare adesea, să ni se pună la dispoziţie şi o pavăză contra întrebuinţării lor fanatice şi reducţioniste? Necesitatea unui asemenea scut ideologic rămâne, cred, una imperioasă, iar efortul de a-l oferi, indiferent dacă vine dinspre Horia-Roman Patapievici sau altcineva, mi se pare unul măcar principial meritoriu.
A-i stigmatiza, deci, automat drept „antimoderni(şti)” pe autorii care caută doar să înlăture unele exagerări regretabile ale Stângii universitare nord-americane, transplantate la noi, înseamnă a considera că Stânga este singura întrupare admisibilă şi exhaustivă a modernităţii, astfel încât cine combate abuzurile Stângii combate, pasămite, necesarmente Modernitatea însăşi. Or, un atare verdict aduce teribil – vorba anglofonilor – a ‘self-serving bias’. Ceea ce nu ştiu dacă e tocmai de bun augur, sub raportul probităţii intelectuale.
Nu cred că mai are rost să ne ascundem după deget. În numele nuanțării, mai întâi, iar apoi în cel al reparației unei lecturi inadecvate – a mea, se pare – iată-vă „cu cai și bagaje” în tabăra lui H.-R.P. Nu este, din punctul meu de vedere, nicio problemă cu situarea dvs., dar mi s-ar fi părut onest (și economisitor de timp) să afirmați dintru început: nu sunt de acord cu dvs. în virtutea faptului că împărtășesc punctele de vedere ale lui H.-R.P. În fine, poate că, de fapt, această adeziune v-a devenit și dvs. clară abia pe parcursul discuției noastre, ceea ce ar putea explica absența asumării dintru început a poziției pe care vă situați.
Prin urmare, H.-R.P. este un modern care critică modernitatea „punctual”, adică în puncte – fundamentale – unde înregistrează eșecuri ale acesteia. Ceea ce, probabil, nu observați sau nu vi se pare important să punctați este că modernitatea e o noțiune cu destule înțelesuri, diferite și de la un autor la altul. Ar fi poate potrivit, deci, să precizăm, că pentru eseistul despre care discutăm aici modernitatea este un construct propriu în care – lucru semnificativ – lipsurile și eșecurile, exagerările și enormitatea prevalează. Te și întrebi, citindu-l, cum de nu vede restul lumii cu ochiul liber enormitățile semnalate… Răspunsul este simplu. Și dacă le vede, acolo unde criticile se pot dovedi judicioase, punerea lor sub lupă anulează, măcar în parte, viabilitatea modelului. Este ca atunci când ni se explică despre ideea de progres că e o făcătură depășită, iar apoi vedem la televizor cum, din 6 în 6 luni, apar tehnologii tot mai performante, leacuri tot mai benefice în vindecare și chiar moduri de a acționa neîntâlnite anterior (în genetică, în contact cu realitatea virtuală etc.). Când te gândești, de pildă, că prima modernitate – constatabilă istoric, după standardele europene care fixează convențional finalul evului mediu în a finalul sec. al XV-lea – la noi, la români, a însemnat orientalizare, despărțire de gândirea și ritmurile și modurile de operare pro-active ale Europei Vestice pentru o încadrare în formele de viață levantine, orientale… Nu este de mirare că în fața unei asemenea situații istoricii ezită cu explicațiile, plasând ieșirea din medievalitate în preajma Școlii Ardelene și a lui Tudor Vladimirescu, adică în plină epocă de revoluție industrială (în Anglia și Franța)…
Despre care modernitate vorbește, deci, H.-R.P., alta decât cea construită de sine însuși, pornind de la dispute filosofice occidentale (prevalența formelor temporale în raport cu ideea de substanță și gândirea bazată pe esențe, p. 57-58 în ed. din 2001)? Pe de o parte, e doar una dintre lecturile posibile, căci alții – precum Suzi Gablik – pornesc de la considerarea modernismului în plastică (sec. al XX-lea, în principiu), iar alții, mai mulți, caută modernitatea începând cu „inventarea” agriculturii. Pe de alta, situarea discursului într-un orizont al universalității, de parcă n-am scrie în România iar experiența românească ar fi una exclusiv de operetă, mă duce și pe mine la ideea dvs. despre cărțile care se fac din cărți și la predilecția situării de către H.-R.P. a discuției pe un teren predilect în raport cu propriile parti-pris-uri.
Cum ziceam însă într-un comentariu de mai înainte: dacă amplasăm chestiunea modernității în plan teologic, cum pare să facă domnia sa, atunci e clar că o centrare a interesului modern pe OM trebuie neapărat dezavuată, ceea ce Patapievici chiar face, preferând un discurs ancilar în raport cu teologia și viziunea teocratică. În această ordine de idei cum vi se pare că ar fi un modern care își – doar – nuanțează modernitatea, supunând-o câtorva critici?
Conform criticării temporalismului din perspectiva nostalgiei esențialiste, o procedură consecventă l-ar obliga pe autor, cred, să enunțe încă o dată, după alții, mai glorioși decât noi toți, regretul păcatului originar, fiindcă punerea omului sub semnul temporalității atunci a început, se pare.
Nu văd de ce o filosofie care se respectă ar deplasa sarcina de pe umerii ei pe cei ai teologului? Iar dacă socotește că așa e bine, de ce filosoful nu devine teolog?
Oricum, din cele pe care le notați, ar rezulta că aspectele cele mai criticabile ale modernității țin de tehnologiile ei și de efectele acestora asupra noastră. Să fie acest loc comun chiar atât de limpede negativ? E mai bună izolarea decât intrarea globală în conexiune? Sunt comunicațiile, schimbul, circuitul planetar al informației și ideilor un rău atât de mare? E de la sine înțeles așa ceva? Roșiile insipide, vegetalele de supermarket, în general, sunt inferioare foametei endemice la reducerea căreia contribuie? Când ați făcut piața, mai recent, pentru a compara prețurile între ceea ce oferă producătorul de la țară și ce vine din mall-uri? Nu m-aș mira să găsesc destulă lume critică la adresa „americanizării” pieței, dar asta înseamnă că acei oameni chiar au înțeles despre ce e vorba? Stânga actuală este antiglobalizare, Patapievici e anti-stânga, iar eu, iată, vorbesc împotriva acestui autor și laud ceea ce critică stânga. Ca să vezi! Și totuși, între reacționarism și discursul de stânga par să mai existe posibilități (eterna „a treia cale”?!)…
Socotiți că volumul „Omul recent” vă oferă o „pavăză” împotriva agresiunilor modernității? Folosiți-o, atunci, cu maximă eficiență, cine vă împiedică? Dar să credeți că tipul acesta de critică a modernității – plină de ifose erudite, de alunecări în latină („qua” în loc de „ca” sau, măcar ironic, în loc de „k”), de revizitări ale fișelor de lectură (tot e bine să le folosim, dacă deja există, nu?), de prețiozitate pentru a spune că Bunul Dumnezeu are ultimul cuvânt și că e mai bine să ne rugăm decât să frecventăm tehnologiile actuale mi se pare similar cu a confunda mânuirea evantaiului pe căldură cu etalarea în splendoare a cozii unui păun.
… Că tot vorbiți despre probitate intelectuală…
1. În legătură cu poziţionarea mea faţă de tezele şi concepţiile apărate de Horia-Roman Patapievici în vol. „Omul recent”, scriam, în postarea mea din 1 aprilie a.c.:
„Eu, unul, nu sunt un apărător CU TOT DINADINSUL al ideilor lui H.-R. P.”
În schimb, acum, dvs. conchideţi:
„Nu cred că mai are rost să ne ascundem după deget. În numele nuanţării, mai întâi, iar apoi în cel al reparaţiei unei lecturi inadecvate – a mea, se pare –, iată-vă ‘cu cai şi bagaje’ în tabăra lui H.-R.P. Nu este, din punctul meu de vedere, nicio problemă cu situarea dvs., dar mi s-ar fi părut onest (şi economisitor de timp) să afirmaţi dintru început: nu sunt de acord cu dvs. în virtutea faptului că împărtăşesc punctele de vedere ale lui H.-R.P.”
Or, problema e că nu mă pot regăsi în caracterizarea dvs. fără anumite delimitări ferme: se întâmplă să subscriu, bunăoară, la UNELE dintre ideile lui Patapievici, dar NU şi la ALTELE. Declaraţia mea că „nu sunt un apărător CU TOT DINADINSUL” al tezelor eseistului bucureştean rămâne în continuare cât se poate de exactă şi de onestă: încerc să-mi exercit discernământul, după puteri, şi, în urma acestui efort, ader la anumite concepţii ale sale – dar nu la toate. Mai exact: ader, de pildă, la critica administrată de H.-R. P. multiculturalismului relativist şi anti-esenţialismului de duzină (după cum ader, în general, la iniţiativa de a tempera elanurile revoluţionare stângiste), în schimb, ca agnostic, nu îmbrăţişez neapărat şi angajamentul religios manifest al autorului. Încerc să-mi asigur, aşadar, un amplasament intelectual cât mai echilibrat în raport cu opiniile sale (ca şi în raport cu ale oricărui alt autor sau preopinent, de altfel – inclusiv cu ale dvs.). Prin urmare, afirmaţia că aş fi trecut pe nesimţite, ” ‘cu cai şi bagaje’, în tabăra lui H.-R.P.” constituie o concluzie pur şi simplu pripită, pe care nu o pot încuviinţa ca sintetizând fidel punctele mele de vedere.
2. În legătură cu noţiunea de „modernitate”, scrieţi: „Ceea ce, probabil, nu observaţi sau nu vi se pare important să punctaţi este că modernitatea e o noţiune cu destule înţelesuri, diferite şi de la un autor la altul”
Dar oare să fie adevărat faptul că ignoram polisemia cuvântului „modernitate”? Oare întâmplător vă rugam, atunci, să explicitaţi ce înţelegeţi DVS. prin „modernitate”? Nu constituie acesta mai curând un indiciu că eram cât se poate de conştient de ambiguitatea inerentă lexemului menţionat?
3. „Ar fi poate potrivit, deci, să precizăm, că, pentru eseistul despre care discutăm aici [adică pentru Patapievici – n. RFC], modernitatea este un construct propriu în care – lucru semnificativ – lipsurile şi eşecurile, exagerările şi enormitatea prevalează. Te şi întrebi, citindu-l, cum de nu vede restul lumii cu ochiul liber enormităţile semnalate…”. – Dar:
În primul rând, H.-R. P. nu critică modernitatea ‘tout court’, ci doar modernitatea „RECENTĂ”, sufocată de tendinţe stângiste, care o fac să apară, în ochii eseistului, drept o variantă DEGENERATĂ a modernităţii altminteri lăudabile (a celei „clasice”, aşadar).
În al doilea rând, prin contrast cu ceea ce susţineţi dvs., au văzut, totuşi, şi alţii, „cu ochiul liber”, unele dintre „enormităţile semnalate” de H.-R. P. De pildă, într-o enumerare rapidă: obiecţii la adresa multiculturalismului găsim la Pascal Bruckner, imputări adresate fanatismului ecologic – la Luc Ferry, iar o critică substanţială a influenţelor Stângii universitare nord-americane – la Allan (nu Harold!) Bloom. (Ultimii doi, Ferry şi Bloom, sunt chiar citaţi explicit de Patapievici însuşi.)
În al treilea rând, pentru a pricepe concepţia lui H.-R. P. despre modernitate (căci – vorba dvs. – „discuţia a pornit, în fond, de la ce înţelege dl. Patapievici prin acest concept”), este relevantă, admit, definiţia pe care o dă EL noţiunii de „modernitate”, precum şi tipurile de modernitate pe care le distinge EL. Dar, pentru a se afla aceste aspecte, volumul „Omul recent” se cuvine citit cât de cât cu atenţie (lăsând la o parte că se cuvine, cel puţin, citit). Oricum, până una-alta, eu vă întrebam ce înţelegeţi DVS. prin „modernitate” pentru că, deşi nu păreaţi încă edificat în privinţa definiţiei adoptate de Patapievici, n-aţi pregetat, totuşi, să-l taxaţi drept „antimodern”. Aceasta sugerează că aveţi un anumit STANDARD PREALABIL a ceea ce înseamnă să fii modern – standard la care vă raportaţi TACIT atunci când emiteaţi un atare verdict. Or, tocmai despre acest standard vă întrebam eu. Iar dacă nu-l aveţi, cum se face că aveţi, în schimb, certitudinea „antimodernismului” specific, pasămite, gândirii lui H.-R. P.? De ce v-aţi pripi să conchideţi astfel, atâta timp cât singur vă declaraţi nelămurit în privinţa convenţiilor terminologice ale eseistului?
4. Revenind, totuşi, la concepţia lui Patapievici însuşi despre modernitate: susţineţi – dacă nu mă înşel – că H.-R. P. este, pasămite, inconsecvent (dacă nu cumva de-a dreptul ipocrit), vituperând modernitatea în discurs şi sfidând-o oarecum prin vestimentaţie, dar îmbrăţişând-o, în mod neaşteptat, la nivel comportamental. Argumentul dvs. e următorul:
Pe de o parte, Patapievici se mândreşte cu un angajament religios (de tip creştin) şi se îmbracă ‘retro’ (purtând ostentativ papion în loc de cravată sau în loc de…nimic, cum a devenit moda după anii ’60 ai secolului trecut), ceea ce constituie – în interpretarea dvs. – opţiuni net anti-moderniste;
Pe de altă parte, acceptă să apară şi chiar să realizeze emisiuni la tv (deşi, totuşi, într-„un decor greoi, ‘stilat’, [desuet,] a la Mogoşoaia”) şi deţine un autovehicul personal – adică, pe scurt, profită din plin de avantajele tehnologice ale modernităţii
Or – continuaţi dvs. -, dacă Patapievici se foloseşte de tehnologia modernă, nu mai e, pasămite, consecvent cu atitudinea conservatoare, oglindită, altminteri, de stilul vestimentar şi de angajamentul de tip religios; deci, pentru a nu părea incoerent (sau făţarnic), H.-R. P. ar trebui ORI să renunţe la a beneficia de avantajele tehnologiei moderne, ORI să-şi abandoneze angajamentul religios în favoarea unei mentalităţi complet laice şi să-şi acutalizeze stilul vestimentar (purtând, eventual, numai tenişi chinezeşti, blugi prespălaţi şi rupţi, tricouri fără mâneci şi şepcuţă de camionagiu, de jucător de baseball – sau măcar de Che Guevara).
Totuşi, în ce mă priveşte, mă întreb dacă nu cumva raţionamentul dvs. se bazează pe o neînţelegere. Mai exact, cred că argumentul de mai sus omite în mod regretabil faptul că Patapievici se proclamă a fi nu un modern pur şi simplu, ci „un modern TULBURAT” – sau, dacă se preferă, un modern clasic de factură (AUTO)CRITICĂ, pornit împotriva modernilor care nu posedă suficient discernământ şi simţ autocritic şi pe care-i numeşte, ironic, „recenţi”. Se observă, aşadar, cu uşurinţă că sintagma prin care se autodefineşte H.-R. P. e bipartită. Nu e vorba, deci, în cazul său (cred) de incoerenţă, ci, iarăşi, doar de NUANŢARE – adică de un recurs la pascalianul „spirit de fineţe”. Astfel:
(a) faptul că Patapievici acceptă să apară la televizor şi să şofeze atestă, într-adevăr, că eseistul nu dispreţuieşte câtuşi de puţin achiziţiile tehnologice ale modernităţii şi că, deci, este un modern ce-şi chiar asumă modernitatea;
(b) în schimb, deşi apreciază avantajele tehnologiei, Patapievici se opune răspicat – spuneam – transformării acesteia în obiect al IDOLATRIEI, în tehnoCRAŢIE DEZumanizantă, scăpată din frâie; nu vrea să vadă uneltele, maşinăriile şi angrenajele – simple mijloace, în fond – metamorfozate peste noapte, fraudulos, în SCOPURI ÎN SINE; prin acest refuz, H.-R. P. se arată un modern „TULBURAT” – un modern care nu doreşte să rămână încremenit nici în închistările tradiţionaliste, dar nici să se rataşeze cu tot dinadinsul la ABUZURILE vârstei istorice şi culturale în care trăieşte; tocmai aici intervine discernământul: Patapievici adoptă UNELE dintre caracteristicile distinctive ale modernităţii (dar nu pe toate) şi, respectiv, UNELE dintre caracteristicile distinctive ale tradiţiei occidentale premoderne (dar nu pe toate); aşadar, dacă deschiderea moderată faţă de tehnologie îi vine lui Patapievici din statutul lui de modern, angajamentul religios şi vestimentaţia ‘retro’ îi vin din statutul lui de modern „TULBURAT” (i.e. REZERVAT sau AUTOCRITIC) – dar de MODERN, totuşi, de vreme ce Patapievici nu poartă, nici togă antică, nici tocă medievală, nici horbote sau perucă pudrată şi nici măcar joben sau gambetă (sub raport vestimentar, dl. Adrian Silvan Ionescu, criticul de artă bucureştean, contemporanul său şi al nostru, fiind – apropo – mult mai extravagant: http://www.fashionandbeauty.ro/fashion_slim_cut_prof_dr_adrian_silvan_ionescu_nu_renunta_la_redingota)
Odată operate aceste distincţii, nu văd – aşadar – unde ar mai fi incoerenţa pe care o suspectaţi.
5. Dvs. neglijaţi, însă, tocmai aceste nuanţe, de vreme ce scrieţi:
„Oricum, din cele pe care le notaţi, ar rezulta că aspectele cele mai criticabile ale modernităţii ţin de tehnologiile ei şi de efectele acestora asupra noastră”.
Or, cum semnalam, lui Patapievici nu îi poate fi în niciun caz atribuită cu îndreptăţire o reticenţă la adresa tehnologiei în sine, ci numai faţă de IDEOLOGIA maşinistă creată în jurul ei, acea ideologie omniprezentă şi (aparent) omnipotentă care-i determină pe nord-americani să întrebe despre ORICE „how X WORKS?” – aşadar, „cum FUNCŢIONEAZĂ…?” – iar lacuna sintagmei poate fi umplută cu: taifunurile, erupţiile vulcanice, televizoarele cu ecran extraplat, inima oamenilor, creierul lor…Iar aici observăm că se glisează pe nesimţite spre întrebarea: „Cum funcţionează PERSOANA umană însăşi?”. Acesta e derapajul arătat cu degetul de H.- R. P.: Omul însuşi ajunge să fie analizat tot în paradigma maşinii. „Recenţii” fac, aici, tot discursul lui La Mettrie (adică tot discursul reducţionismului materialist de odinioară), doar că într-o variantă ceva mai primenită: acum nu maşinăria mecanică e punctul de referinţă, ci mai degrabă aceea ELECTRONICĂ (i.e. computerul). Dar, dincolo de asemenea modificări, tot MAŞINĂRIA pare să rămână – crede Patapievici – modelul dominant în mintea multor contemporani de-ai noştri.
În ce mă priveşte, mă abţineam să adopt propriu-zis vreo atitudine în raport cu o atare chestiune. Când am invocat exemplul legumelor şi fructelor insipide de la ‘hypermarket’, nu lansam un protest în nume personal, ci aminteam mai curând truismul că sistemul economic global, dirijat de interesele marilor trusturi şi concerne comerciale, tinde să-i defavorizeze (ba nu: să-i desfiinţeze, chiar!) pe micii producători agricoli de la sat şi că lor pare să nu le prea convină acest lucru. Dar o spuneam mai mult constatativ, fără să mă pronunţ asupra caracterului blamabil, lăudabil sau pur indiferent al unei asemenea stări de fapt. Dimpotrivă, eu căutam doar să arăt eventuala relevanţă practică a unei critici a modernităţii „recente”: iată, ziceam, chiar dacă nu dispun de anvergura intelectuală şi culturală a lui H.-R. P., chiar şi ţăranii autohtoni pot avea un dinte împotriva exceselor modernizării – şi, deci, o diatribă la adresa acelor excese ESTE o
prioritate pentru unii oameni (chiar dacă dvs., ca universitar şi scriitor, nu păreţi să vă număraţi printre ei).
6. „Nu m-aş mira să găsesc destulă lume critică la adresa ‘americanizării’ pieţei, dar asta înseamnă că acei oameni chiar au înţeles despre ce e vorba? Stânga actuală este antiglobalizare, Patapievici e anti-stânga, iar eu, iată, vorbesc împotriva acestui autor şi laud ceea ce critică stânga. Ca să vezi!” – Câteva precizări, însă:
(a) Obiecţii la adresa ‘americanizării’ pieţei au enunţat şi autori de stânga, dar ŞI de DREAPTA – chiar dacă din motive diferite; deci, faptul că Patapievici e simultan anti-stânga, dar ŞI anti-globalizare (precum stângiştii) nu denotă neapărat o incoerenţă, ci mai degrabă o nuanţă în plus;
(b) Dar, de fapt, H.-R. P. repertoriază atuuri şi cusururi atât ale stângii, CÂT ŞI ale dreptei – încercând să le depăşească pe AMBELE (cf., în acest, sens, „Omul recent”, ed. din 2001, pp. 197-199 şi declaraţia netă de la p. 200: „A fi nici de dreapta, nici de stânga, ci pur şi simplu ADECVAT – acesta este semnul veritabilei inteligenţe politice, care nu e de natură politică”).
„Şi totuşi [scrieţi dvs.], între reacţionarism şi discursul de stânga par să mai existe posibilităţi (eterna ‘a treia cale’?!)…” Da, chiar aşa: o „a treia cale” tatonează şi Patapievici. De ce nu i-am concede o atare iniţiativă?
7. În orice caz, e injust să susţineţi că H.-R. P. face abstracţie de realităţile româneşti. Cel puţin în volumul „Discernământul modernizării” se găsesc două eseuri (mai precis: „Despre faptul de a fi român” şi, respectiv, „Despre două tipuri de modernizare”) care se referă explicit la dezvoltarea culturală întârziată şi superficială a ţării noastre. De asemenea, eseistul se pronunţă şi despre actualitatea culturală indigenă, în volumul „Despre idei şi blocaje”, pe care l-aţi pomenit chiar dvs. înşivă.
8. Last but not least, notam:
„Să împrumutăm de la occidentali, fireşte, dar într-o manieră JUDICIOASĂ şi REFLEXIVĂ. Atunci de ce ar fi hazardat, bunăoară, ca, împreună cu aceste produse ideologice de import [multiculturalismul etc.], foarte folositoare adesea, să ni se pună la dispoziţie şi o pavăză contra întrebuinţării lor fanatice şi reducţioniste? Necesitatea unui asemenea scut ideologic rămâne, cred, una imperioasă, iar EFORTUL de a-l oferi, indiferent dacă vine dinspre Horia-Roman Patapievici SAU ALTCINEVA, mi se pare unul măcar PRINCIPIAL meritoriu”
Aşadar, eu elogiam aici ÎNCERCAREA de a furniza o asemenea pavăză – INDIFERENT din partea cui ar veni ea şi INDIFERENT dacă e de succes sau nu. Încercarea, însă (e o platitudine), nu garantează automat şi reuşita.
Altfel spus: personal, preiau de la Patapievici unele sugestii (UNELE!) despre cum să NU procedăm (ca moderni), chiar dacă sugestiile lui despre cum să procedăm (ca moderni) mi se par – prin contrast – mult mai dubitabile. Mai exact: salut critica tehnocraţiei (continuând să mă folosesc la fel de bucuros, simultan, de beneficiile tehnicii neridicate la rangul de ideologie aplicată umanului), însă – ca agnostic – ezit să subscriu şi la invitaţia de a înlocui TEHNOcraţia cu o (reîntoarcere ‘sui generis’ la) TEOcraţie. În acest punct, împărtăşesc, deci, întru totul rezervele dvs.
P.S.: În pofida aparenţelor contrare, nici măcar „qua” nu este întotdeauna o simplă preţiozitate latinizantă: uneori, el caută pur şi simplu să evite o cacofonie (de ex., în expresia ‘qua creator’ – cf. „Omul recent”, ed. cit., p. 258).
Apare – văd – o problemă… spațială. Discuția din subsoluri riscă să se întindă pe spații mari. Îmi place, nu mă deranjează, dar, datorită angajamentelor didactice, a „normei” de scriitor și a altor evenimente, în parte, sociale (a se vedea recentele anunțuri postate), cu tot regretul nu voi putea dedica la fel de mult spațiu și nu voi putea trata cu la fel de multă acribie fiecare afirmație. Să îmi fie, deci, îngăduit, pentru a nu amâna sine die sau a lăsa fără răspuns comentariul dvs., să fiu scurt.
1. Mulțumesc pentru precizările referitoare la poziționarea dvs., interesante nu din indiscreție, ci pentru a înțelege ceva mai bine de pe ce poziții vorbiți. Când spuneți că „ader, de pildă, la critica administrată de H.-R. P. multiculturalismului relativist şi anti-esenţialismului de duzină” ce ar trebui înțeles, oare? Că anti-esențialismul vă este apropiat și că numai varianta lui trivială, grosieră vă enervează? Și că respingeți multiculturalismul (de fapt, ansamblu de teorii) din principiu sau numai ca teoretizare dezvoltată în Occident? În legătură cu ultima chestiune ar fi interesant de știut dacă privilegiați, socotindu-l demn de creditare, mono-culturalismul sau/ și că vă pasionează numai esențialismele… Mă interesează ca poziționare, nu neapărat în legătură cu persoana dvs. (deci ca simplă indiscreție). Cum nu vă cunosc personal, rămâne clar, sper, că aș dori să înțeleg cum, într-o lume în care două războaie izbucnite în Europa arată că a ne cantona în propria cultură ca într-o carapace, ignorând-o pe cea reprezentată de alții din proximitate, e nu numai o formă de egoism, ci și o iluzie că am poseda o bună așezare în lume… Și, sigur, ar fi încântător să pot afla – eventual cu exemple – prin ce ar fi superior esențialismul anti-esențialismului, ce înțelegere mai bună oferă el lumii. Or, dacă nu acesta este cazul, de ce am pierde vremea cu formele triviale ale anti-esențialismului, când putem să ne raportăm direct la cele mai serioase, nobile, elaborate etc.
2. Ba da, ba da, aveți dreptate. Să precizez că, discutând modernitatea, eu prefer să o fac – precum agnosticii, chiar dacă nu sunt necesarmente unul dintre ei – de sub presiunea aceluiași tratament cu „timpul” sacru al Divinității, respectând dorința acesteia – exprimată expres prin expulzarea omului în Istorie – de a lăsa oamenilor ancadramentul temporal al lui aici și acum. Prin însăși fornăiala popească a trimiterii, iar și iar, la amestecul divinității și al sacrului în gestionarea trebușoarelor terestre și cotidiene (căci în Patapievici nu vine vorba despre tsunami, cutremure și catastrofe așa-zicând naturale), Omul recent (cartea) îmi pare cam neserioasă. Sub acoperirea rezervării pe seama sacrului a unui loc în interpretarea sa, dl. Patapievici neglijează tocmai faptul că Dumnezeu a lăsat istoria să facă ce e de făcut cu omul, sabotând înțelegerea planului divin a cărui existență, totuși, pare să o prezumeze. Desigur, putem să ne oprim – după moda din capitală – în fața fiecărei biserici și să batem largi mătănii, dar asta nu ține loc de consecvența unei lecturi și nici de o discuție (un pic mai) serioasă.
3. Să înțeleg că „modernitatea RECENTĂ” (tardmodernitatea, modernitatea târzie, împreună cu post-modernismul) socotiți că NU face parte din modernitate? Criticând partea, e vizat și întregul. Patapievici critică MODERNITATEA, și nu doar excesele ei. Recunoașteți că nici măcar nu e original în întâmpinările lui (Bruckner, Ferry, Bloom etc.). Adaug că, megaloman, haplea, vrând să spună tot într-o singură carte, numele pe care le menționați sunt alăturate, într-o estetică eclectică (postmodernă?!) celor „clasice” (adaug la întâmplare: Platon, Stuart Mill, Bentham, Euclid, de Maistre etc.).
Ca adaos la acest punct: socotiți lectura de un singur fel? Numai felul cum o concepeți dvs. vi se pare că ar corespunde normelor? Dacă da, cu ce îndreptățire? „volumul “Omul recent” se cuvine citit cât de cât cu atenţie (lăsând la o parte că se cuvine, cel puţin, citit)”, spuneți. Trebuie Omul recent citit cu creionul în mână? Dacă nu tuturor ni se impune o asemenea operațiune? Dacă, după un număr de pagini, la foiletonare, tonul și modalitatea de punere în pagină ne par prețioase, serbede, sclifosite, imposibile? Trebuie toate cărțile citite cu maximă acribie? Dvs. faceți asta cu tot ceea ce citiți sau numai cu cărțile dificile, obligatorii, importante într-o selecție subiectivă etc.? Nu vi se pare că exagerați atunci când prescrieți – așa cum păreți să o faceți – numai un anumit fel de lectură pentru o carte anume, indiferent care?
Ca un pas înainte în discuția de față – răspunzând parțial întrebării dvs. – aș preciza că, în oricare dintre lecturile mele, modern este ceea ce nu e medieval. Dar ce este medieval, ați putea, cu îndreptățire, întreba… (Deși pun pariu că știți). Pentru mine medieval înseamnă, printre multe altele: teocrație și bazileism teopolitic, ifosele ce însoțesc diferențele sociale, prăpăstii sociale și disparități economice enorme, instituția socială a vasalității, autoritarism și absență a democrației, principiul înrudirii și familiarității (de la lat. familiares) în locul meritocrației, explicitare prin voință divină a realităților și recursul recurent la teologie sau recuzita ei pentru a aborda și rezolva dilemele zilei. (nele dintre aceste caracteristici sunt de regăsit și azi sau numai precedă până și evul mediu, dar am ales opoziția cu medievalitatea pentru că, într-una dintre clasificările cronologice ale epocilor istorice, medium aevum precede imediat modernitas).
4. Haideți să fim și mai serioși un pic decât până acum. Cine se închină tehnologiei, pur și dur? Nimeni, nici măcar în literatura S.F. Ați văzut dezvoltându-se vreun cult în jurul radio-ului, al televiziunii, al atomului, al farmaceuticii, al industriei de automobile? Sunt cel mult mode, colecționari, hobby-uri, fantezii. Cred că nu vorbiți atunci când pomeniți „IDOLATRIA, tehnoCRAŢIA DEZumanizantă, scăpată din frâie”. Poate ați vizionat filmul „I, Robot”, după Isaac Asimov. Altminteri… Să presupunem că mâine omul va deveni fără excepție BIONIC, înlocuindu-și părți întregi din fizic. Câtă vreme protezările se vor face tot în slujba omului ați numi asta idolatrie? Nu aș ceda prea ușor la șmecheriile cu avertizarea asupra unui viitor amenințat de mașini. Desigur, există o atenție puțin exagerată pentru tehnic și tehnică, inclusiv în domeniul artei. Mulți își derivă arta din noile tehnici apărute pe piață (arta pe computer, noile media etc.). Dar și aici, țelurile urmărite sunt tot înafara adulării tehnicului, care rămâne instrumental, nimic mai mult. Cred că mult din acest discurs cu portanță, să zicem, ecologică țiune de spaime „milenariste”, nu chiar raționale, dar foarte populare, clișeistice, cum a fost povestea cu „virusul mileniului” în 2000 și cum se cade într-o apocalipsă New Age acuma, cu gargara aztecă sau incașă despre anul 2011 (a se vedea simptomul sigur că așa e: Hollywood-ul a și produs un film catastrofă plin de efecte reușite pe această temă). Să nu fie tocmai aceasta o copiere vulgară, destul de joasă, a unor tendințe ale culturii populare occidentale? Și unde? Chiar într-o carte cu pretenții filosoficești…
În ce privește modernitatea „tulburată” – de atâta tulburare începe să îmi pară că dl. Patapievici a în miezul unei utopii alimentate de diverse fluxuri ideatice, din fișele de lectură amestecate de vânt și reordonate un pic în pripă, în care ar fi modern dacă modernitatea nu ar fi excesiv de modernă și s-ar declara direct antimodern, dacă nu ar suna un pic cam ridicol să faci asta dintr-un apartament cu baie și chiuvetă în casă… Să admitem că tulburarea trece iute, iar dacă nu trece, înseamnă că nu e tocmai starea de normalitate aptă să dea verdicte asupra contextului.
5. Bine ziceți: „tot MAŞINĂRIA pare să rămână – crede Patapievici – modelul dominant în mintea multor contemporani de-ai noştri”. La drept vorbind însă, nu e neapărat așa. Să remarcăm în treacăt, ceea ce nu vă scapă (dar merită accentuat) că mașinismul și mecanicismul nu s-a npscut odată cu modernitatea târzie. Nici nu știu – n-am făcut comparația și nu am întâlnit analize pe această temă – dacă epoca noastră este cea a maximei înfloriri a acestei orientări. Constat numai că fenomenul SF, care imaginează mașini și tehnologii felurite, atribuite lumilor paralele ori viitorului – s-a născut după revoluția industrială și în legătură cu ea, computerele și genetica producând doar un subcurent în interiorul ei (cyber etc.). De mașinism suferea și publicul care adora jucătorul de șah al lui E.A. Poe, chiar dacă în legătură cu aparentul mecanism scriitorul dezvolta o demonstrație evidențiind falsul. Cred că toate acestea sunt dezvoltări ale unui spirit pentru care Newton și Benjamin Franklin rămân exponențiali.
La noi, în România Matei Basarab se lăuda, la mijlocul sec. al XVII-lea cu abducțiunea apei într-o fântână stradală din Târgoviște, iar industria românească funcționa cu mori de apă producătoare de hârtie și cu fabrici de cuie, până târziu, către 1900… Căile ferate ni le-au făcut pungași nemți, precum Stroussberg, protejatul lui Bismarck… Romanele SF ale lui Anestin au rămas izolate și nu au stârnit tiraje enorme și mari fervori. După comunism – revin, am mai zis-o – muncitorimea a plecat înapoi la țară, iar azi avem din nou ceva mai mulți rurali decât urbani (cu diferența că primii nu mai sunt nici măcar țărani, cum erau pe vremuri). Cine, înafara metropolelor românești ar putea fi mașinist și mecanicist?
6. “A fi nici de dreapta, nici de stânga, ci pur şi simplu ADECVAT – acesta este semnul veritabilei inteligenţe politice, care nu e de natură politică”), p. 200 din Omul recent e o declarație care v-a convins? Mie îmi sună ca filosofica ezitare a măgarului lui Buridan (să mă mir că dnii Liiceanu și Pleșu publică volume în care se laudă asinitatea pentru ca apoi să o elogieze și la TV?!). Ce ar fi, aici, adecvare? Adecvare cum? Tocmai am înșirat numai câteva disparități brutale, coexistența medievalităților noastre cu elanuri occidentalizante (de fapt, modernizatoare – s-a văzut cum: cumpărăm marfă expirată, helicoptere, de pildă, de la cutare superputere, când noi nu avem resurse nici de Dacii! -), distanța TEMPORALĂ dintre sat și oraș etc. Adecvare la ce? Ar trebui, probabil, să îmbrăcăm fracuri și opinci, purtând cușme, stând la volamul unei rable de Chrysler urcate într-o căruță trasă de boi, ca să fim adecvați. Care e adecvarea dlui Patapievici? Cum observați și dvs., ne trimite la Biserică. Atunci când o face Patriarhul, e în regulă. De la dl. Patapievici aștept un alt răspuns.
7. „Despre idei & blocaje” nu e o carte lipsită de observații pertinente și de opinii interesante. Și totuși: marele rezultat al interogației – nu tocmai atente, mi-ar plăcea să revin mai pe larg la temă – este metafora roții pentru cultura „bine rânduită” (preferam o conceptualizare mai puțin… plăvană, scuzați!): o roată. Mulțumesc, asta o știam din scrierile indiene de acum câteva milenii. Asta să fie povestea? „Roată, roată, te mai inventăm odată!” Bine ziceau folkiștii pe la cenaclul lui Păunescu. Tocmai asta facem, cu precizie și exactitate.
Mai ziceți că agnosticismul vă separă de dl. Patapievici, în schimb anti-tehnocratismul vă apropie de domnia sa. Înafară de poluare care vi se pare neajunsul cel mai supărător al apetenței pentru tehnologie în viața dvs. personală? Vedeți remedii practice? (Unii ies în natură cu cortul, alții escaladează Himalaya sau înoată în iazuri cu apă rece, în Siberia, iarna).
Și P.S.-ul. Explicația dvs. ar merge, dacă „qua” ar surveni NUMAI în cazurile când scutește de o cacofonie. În rest, ori este o precaritate a găsirii de soluții în română, ori o lene de a le căuta, ori pură fandoseală intelectualist-erutistă.