ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XII: ROMÂNA ÎNTRE MONUMENTAL ȘI DESPLETIRE

În cea mai recentă carte publicată, Întâlnire cu un necunoscut (2010), Gabriel Liiceanu spune cu năduf, la un moment dat: „Mi-ar plăcea ca, după ce am tradus Ființă și timp și după șaisprezece ani de predare a ei, să pot s-o povestesc (așa cum a făcut Noica cu Fenomenologia spiritului), să scriu un «Sein und Zeit» pentru uzul leneșilor” (p. 127). Mărturisirea onestă a profesorului zain-und-țaitologie ajută la înțelegerea mai exactă a faptelor. Întâi, se poate pricepe de aici că, vreme de șaisprezece ani de zile, dl. profesor universitar dr. G. Liiceanu predă de șaisprezece ani același curs fără să se plictisească, fără să obosească, dar… repetându-se. Cu toate acestea, domnia sa se recunoaște incapabil să o povestească, să o spună, adică, în formă narativă, ca pe un scenariu coerent, fluid, care curge de la un capăt la altul, adecvat bunei înțelegeri a unui public mai mare. În al treilea rând el are, în mod evident, nostalgia formulei americane arhicunoscute S & Z for dummies.

Odată descifrat gândul, să încercăm să îl înțelegem. Ceea ce pare să afirme dl. Liiceanu este că degeaba bate pădurea pe margini, chitind și pritocind textul de peste un deceniu și jumătate, opera tot nu s-a deschis către el în asemenea măsură încât să o poată desluși ca pe o poveste cu farmec omului de cultură fără pregătire specială în heideggerologie. Să fie vorba de o insuficientă înțelegere a textului iubit? Dacă da, ce fel de barieră interioară, ce fel de inaderență este la mijloc?

Receptarea propunerilor filosofice ale lui Martin Heidegger nu presupune doar accesul la codul ei specific, de care vorbește G. Liiceanu în cuvântul introductiv la Ființă și timp. Ea te aduce în contact și cu veșmântul în care se prezintă conținuturile heideggeriene: cu limba. Dintre multiplele posibilități aflate la dispoziția filosofului, el le-a selectat pe cele care i s-au părut cele mai potrivite. Dintre acestea merită să fie enumerate: cuvintele grecești – ca atare sau preluate în traducere și adaptare în germană -, cuvintele latine și… expresiile poetice, neapărat din poezia de limbă germană (Hölderlin este, fără îndoială, resursa lui de căpătâi, dar nici Rilke nu lipsește dintre referințe). Cititorul ar căuta, probabil, în zadar printre limbile din care își derivă Heidegger conceptele limba ebraică. (Iată un alt mod de a constata că filosofia maestrului german are nu doar o coloratură clasicistă, ci și una națională, atent ferită de influențele semitice, deși profesorul lui a fost un fenomenolog… semit, Edmund Husserl).

La drept vorbind, cuvintele grecești și cele latine sunt doar puncte de pornire în reflecția proprie, așa cum se întâmplă în cazul lui Aletheia, de pildă. Ele nu trec însă în glosarul termenilor proprii, fiind folosite ca atare, și încă înscrise în pagină cu litere grecești, cum se cuvine în situația bunei cunoașteri a limbilor clasice (a se vedea în Ființă și timp „Indexul expresiilor eline”, pp. 669-670, impropriu numit astfel pentru că nu conține doar expresii, ci și cuvinte de sine stătătoare). Și cazul termenilor latini este similar – obiecția dinainte rămânând valabilă -, cuvinte precum habitus fiind prezente în textul heideggerian alături de expresii precum a potiori fit denominatio (vezi „Index al expresiilor latine”, în ibidem, pp. 671-672). Altminteri însă, Martin Heidegger acordă atenție alcătuirii unui vocabular fenomenologic propriu care este plin de termeni germani alăturați în sintagme construite de sine (Frage nach dem Sein) sau în termeni alcătuiți prin compunere (Umweltlichkeit, Unauffälligkeit ș.a.) ce au aspectul unor cocote împopoțonate și înzorzonate, pline de pretenții. Inutil să mai dau exemple, acestea putând fi identificate și în alte volume (de exemplu, în traducerea lui Bogdan Mincă și Sorin Lavric din Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, în „Glosar german-român”, pp. 546-559).

Oricum am judeca exercițiul de inventivitate și inovație lingvistică al lui Heidegger, un lucru este sigur. În demersul lui, el pariază din plin pe virtuțile limbii germane, identificate și exploatate mai ales în zona compunerii, nu a invenției de vocabular. Acest lucru înseamnă, în ordinea discuției de față, că el își cunoaște și prețuiește limba culturii în care performează, că este conștient de măcar una dintre posibilitățile acesteia de auto-îmbogățire și că are abilitatea necesară pentru a genera concepte, plecând de la cuvinte banale, anodine, așezate în monturi noi, nu o dată insolite. Chiar și atunci când ajunge foarte departe cu îndrăznelile conceptuale, Heidegger rămâne în interiorul expresivității potențiale a limbii și culturii lui de origine, refuzând instinctiv – sau programatic? – să se îndepărteze de ele.

S-ar spune că acest model se cere deplin înțeles de oricine aspiră la o bună înțelegere a acestei filosofii, mai cu seamă când vine vorba despre proiectul unor traduceri în altă limbă. Cel angajat în tălmăcirea universului filosofic heideggerian trebuie să refacă din interior, în limba receptoare, același proces; însă nu în literă, ci în spirit, dacă visează la rezultate relevante pentru modul de a se raporta Heidegger la limbă.

Stupoarea este însă să constați, atunci când vine vorba despre traducătorii în română ai textelor din constelația lui Sein und Zeit, că atitudinea față de limba în care se traduce (și care este limba propriei culturi și formări) aduce a dispreț, și nu a iubire.

Întrebarea cu care a plecat dl. Liiceanu la drum, în încercarea de a traduce cartea fundamentală a lui Heidegger în română, sună astfel: „… Este posibilă fabricarea mașinăriei heideggeriene sub patentul altei limbi, în speță cu piesele limbii române? Răspunsul, paradoxal, este acesta: în limba română, textul lui Heidegger devine mai limpede, dar ceea ce se câștigă în claritate se pierde, în schimb, în planul «esteticii construcției». Senzația de lucru perfect cumpănit, de sculptură în piatră dură. De alcătuire compactă, articulată până în ultimul detaliu, pe care ți-o lasă originalul se pierde în română, așa cum se pierde și în franceză, engleză sau italiană. Pe lângă germană, româna va apărea în cazul traducerii textului heideggerian ca o limbă despletită (subl. G.L.)” (p. XVII). Să încercăm să pricepem mai bine ce spune autorul român convertit la traducere. Româna face mai clar textul lui Heidegger, însă pierde la capitolul impresie monumentală. Același este, în general, cazul limbilor romanice. În comparație cu germana, limba noastră este despletită (calificativ defavorabil, desigur, menit nu să marcheze naturalețea, ci caracterul ei neîngrijit, în chip regretabil nedogmatic). Este, aici, o nemulțumire filo-teutonă explicabilă la un gânditor și scriitor care prețuiește mult filosofia germană (Kant, Schelling, Hegel, Heidegger), dar una care nedumerește pe oricine se întreabă de ce, de mai multe decenii, dl. Gabriel Liiceanu se străduie, totuși, să traducă în „despletită” opere filosofice de bazalt, pline de o semeață sobrietate.

Ce au înțeles de aici unii dintre discipolii domniei sale? Cu prudență, într-o epistolă adresată mie pe acest blog, dl. Cristian Mladin vorbea despre „o limbă precum cea română”. Când l-am chestionat asupra expresiei respective, solicitând informații suplimentare, domnia sa a adăugat: „… deși avem limbaje filozofice originale, Blaga, Noica, Șora, Liiceanu, etc., ne lipsește încă exercițiul de interiorizare a unui limbaj filozofic coerent. Pentru un început modest, este nevoie de muncă de pionierat. Pentru unii, începutul ăsta vine dinspre Heidegger, mergând poate pe urmele simplului motiv că toți cei pomeniți mai sus stau într-o strânsă legătură cu gândirea heideggeriană” (comentariu, 17 februarie 2011). Dl. Mladin mă purta și printr-un citat din dl. Bogdan Mincă, la viziunea căruia adera, și care, în două cuvinte, spunea că a-l traduce pe gânditorul german în română este un exercițiu îmbogățitor și benefic, întrucât „…pune în joc toate resursele limbii noastre” şi te forţează să faci o muncă de pionierat.

Dl. Bogdan Mincă se arată astfel mai încrezător în suplețea și „inteligența” limbii noastre, chiar dacă împărtășește cu alții – cum se va vedea – prejudecata că româna este pentru transplantul de terminologie filosofică la zi o terra virgina ce își așteaptă exploratorii. Interiorizarea unui limbaj filosofic coerent, crede însă dl. Cristian Mladin, nu ne este accesibilă, deocamdată, în română. Lipsa de accedere la coerența unui limbaj filosofic „rimează” cu despletirea avută în vedere de dl. Liiceanu.

Intervenind în discuție pe cont propriu, dna Ileana Borțun socotește că româna nu întrunește nici măcar calitățile de a reflecta corespunzător terminologia pusă în joc de vechii greci. Ca membră a echipei din jurul dlui Liiceanu, antrenată în exegeza heideggeriană și la curent cu traducerile colegilor, domnia sa vorbește despre o carte în felul următor: „Este o carte scrisă pe româneşte; şi nu de dragul lui Heidegger, ci de dragul bătăliei pe care limba noastră trebuie s-o ducă pentru a deveni cândva, din „tânără speranţă”, o limbă cu adevărat filosofică: mă refer la încercarea de a gândi pe româneşte ce au gândit unii ca Heidegger, ca Heraclit, ca Parmenide, în două dintre cele mai filosofice limbi ale lumii” (Ileana Borțun). Doamna Borțun iubește, prin urmare, româna, chiar dacă o socotește o limbă inferioară prin incapacitatea sa de a permite filosofarea la nivelul presocraticilor. Ce să mai vorbim atunci despre complexitățile heideggeriene?

Într-o recentă cronică dedicată cărții colegului cu care formase echipă în vremea când trudeau la transpunerea în română a Problemelor fundamentale ale fenomenologiei de Heidegger, dl. Sorin Lavric pune, în mod surprinzător, degetul pe rană, arătând ce socotește a fi utopia eronată a celuilalt: „Bogdan Mincă vrea să facă în română ceea ce fac nemţii în limba lor: să nască un idiom compact, bine întreţesut lăuntric, în care familiile de cuvinte cresc organic, într-o legare firească în virtutea căreia fiecare vocabulă trimite la alta. Numai că limba română nu are mlădirea flexionară a germanei, ea nefiind un aluat apt a se lăsa modelat ca o plastilină. Colorată şi intuitivă, româna e improprie pentru desfăşurarea unor calupuri conceptuale de tip chistic, rezultatul unor asemenea sforţări lexicale fiind un amalgam iremediabil artificios. Cînd traduci Anwesung cu „venire-în-fiinţă-şi-adăstare-în-venire“ (p. 107), nu poţi spera la înţelegerea contemporanilor.// Din acest motiv, limba pe care o creează Mincă, deşi corectă sub unghi etimologic, nu e vie sub unghiul uzului curent. Acesta e paradoxul lui Mincă: intuiţiile lui sunt bune, dar expresia lor nu e din lumea aceasta. Într-adevăr, Anwesung te trimite cu gîndul la ceva care ajunge să fie şi care stăruie în această tendinţă de a fi. Dar cum s-o spui pe româneşte într-o formă concentrată şi deopotrivă acceptabilă? Cum să spargi chistul fără să curgă? Din acest motiv, Bogdan Mincă salvează partea şi sacrifică întregul. Exegetul nostru are predilecţie pentru expresia precisă de întindere mică, lăsînd ansamblul cărţii să plutească într-o nebuloasă speculativă.” (Sorin Lavric, „Plastronul semantic”, în România literară, nr. 7, 2011)

Prin urmare, pentru Sorin Lavric, româna este deficientă la nivelul „mlădierii flexionare” în raport cu germana, fiind, în schimb, „colorată și intuitivă”. Propunerea domniei sale pare rezonabilă. S-ar cuveni să se renunțe la decalcurile triste după germană, prin „despletirea” cuvintelor în ample operațiuni de… compunere, înlocuindu-se amalgamul artificios cu soluții dibuite în spiritul limbii. Se iscă astfel suspiciunea că nu limba este deficitară, ci buna cunoaștere a spiritului acesteia. Cine spune că Sich-aufhalten-bei, tradus de Lavric și Mincă prin „fapt-de-a-se-ține-în-preajmă”, nu s-ar putea traduce mai sintetic și mai fericit (de pildă prin… apropiere)? Poate crede cineva în mod serios că soluțiile găsite de bravii traducători se vor impune în uz, fie și numai în cercurile filosofilor pentru care limba în care se exprimă contează?

În anii când lucra la Rostirea filosofică românească, Noica spunea: „Toată mirarea în fața limbii este de o viață. Dihania aceasta, din care faci și tu parte, își trimite suflarea ei peste lume, prin purtătorii ei de cuvânt de tot felul. Dihania stă de vorbă cu alte dihănii, aceasta înseamnă cu alte suflări și alte limbi. Limbile își trec unele altora înțelesuri, fac schimb de icoane și albume de familie, ba uneori își înfrățesc chipul lăuntric, până la a nu mai ști bine ce a fost suflare a lor și cât anume este duh din duhul alteia”.

Noicieni declarați, dl. Liiceanu și descendența lui spirituală preferă să trateze româna ca pe o limbă incompletă, inferioară, inadecvată marii ridicări la filozofie, încăpățânându-se, totuși, nu atât să traducă în această limbă heideggeriana, cât să înghesuie coloratul și intuitivul idiom propriu în tedesca artificioasă a fenomenologului neamț.

„Ceea ce a fost Fenomenologia spiritului a lui Hegel pentru Noica a fost Ființă și timp a lui Heidegger pentru mine. Numai că, în timp ce Heidegger este Hegel, eu nu sunt Noica” (p. 308). Acest gând liicenian se potrivește de minune și atunci când, ca acum, vine vorba despre programul de traduceri în românește al lui Martin Heidegger.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/03/11/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-xi-romana-intre-monumental-si-despletire/trackback/

RSS feed for comments on this post.

22 comentariiLasă un comentariu

  1. Domnule Pecican,
    Trebuie să vă spun că nu am văzut niciodată atâta incultură cu privire la limbă şi la filosofie (adică la ce înseamnă o limbă filosofică), cu privire la traducere, mai precis la ce înseamnă să traduci filosofie. Incultura dumneavoastră devine pur şi simplu prostie atunci când nu are decenţa să se consume în privată (la o bere, de pildă). Aţi tot spus că blogul acesta e un spaţiu privat. Nu e aşa, de vreme ce este deschis oricui aici, în domeniul public virtual.
    Este absolut incredibil cum episoadele dumneavoastră devin tot mai aiuristice, cu o trufie de nebun care se plimbă prin oraş îmbrăcat ca Napoleon.
    Eu sper să continuaţi, pentru că distracţia e tot mai mare. Mai aveţi puţin şi veţi ajunge (dacă nu aţi ajuns deja) la punctul acela din care nu vă veţi mai putea întoarce. Mă refer la punctul maxim al ridicolului, de unde nu veţi mai putea fi considerat doar penibil, ci pur şi simplu ţicnit.
    Ţicneala dvs. constă tocmai în faptul că deliraţi despre lucruri la care pur şi simplu nu vă pricepeţi.
    Dacă dvs. credeţi că „Frage nach dem Sein” e o inveţie de-a lui Heidegger, înseamnă că nu ştiţi nici măcar cum se spune „Bună ziua” în germană. Problema nu ar fi însă asta, ci că nu ştiţi că nu ştiţi. Măcar atâta filosofie ar fi trebuit să cunoaşteţi.
    Iar chestia că anti-semitismul lui Heidegger ar fi cumva dovedit de faptul că Heidegger foloseşte cuvinte greceşti şi latineşti, dar nu şi ebraice (sic!) … este cea mai mare cretinie pe care aţi secretat-o până acum.
    Aştept să văd dacă o să vă iasă ceva mai mare de atât, căci la asta cu ebraica m-am prăpădit de râs.

    • Domnule A.P.,

      Regret că, lipsind aproape 2 zile din Cluj (și din fața computerului) a trebuit să las neîntâmpinată la vreme explozia dvs. de urbanitate. M-am gândit o clipă să scutesc ochii cititorilor, măcar acum, la întoarcere, de violența dvs. de vocabular. Mai pe urmă, cumpănind mai bine, mi-am zis că nu va fi foarte greu să aflăm în curând, cu toții, cine se ascunde sub pseudonimele pe care le arborați cu bravură și că, pentru acel moment, merită să vă las mesajul spre a fi contemplat la întreaga lui altitudine dialogală.

      Nu este clar de ce v-ați face atâtea probleme în legătură cu ceea ce scriu eu aici. Poate se va clarifica această chestiune mai mult pe parcursul zilelor ce vin. Oricum, aveți amabilitatea de a vă scuti de comportamentul birjăresc (Sau e de grăjdar? Tot ce se poate!).

      Din acest moment nu vă mai pot garanta prezența în sectorul de comentarii de pe blogul meu.

      Lamentabil erudit mai sunteți…

  2. Domnule Andrei Popa, eu nu aș zice că vă „prăpădiți de râs”… Încă puțin și faceți un infarct… De ce atâta răutate?

    • Iată, într-adevăr, o întrebare: de ce omul rău e RĂU?

  3. Zîua bună,
    Fain scrieţi domnu blogosof Pecican despre filosoful Haidegherea. De-aş pute scrie şi io aşe tare mulţi bani aş face. Că am mare trebuinţă de cheş acum la cotitura vieţii.
    Mereţi tăt aşe cu Domnu.
    şi cu grijă pă la colţuri.
    Ovidiu Cherecheş

    • Amenințări directe? De ce nu mă mir? Uite și un bun motiv pentru a apela la poliție.

      O.P.

  4. Domnu blogosof Pecican, chiar aşe tare v-o mâniet urarea me s-o ascundeţi sub preş de la viziunea populară? Să vede treaba că omu slab îi leu când îi s-o tragă, da iepure când îi s-o încaseze.
    No, tăt aşe cum ne-am înţeles.
    Ovidiu Cherecheş

    • Mda, e cam penibilă „urarea” dvs., dar nu cât să mă supere. Jenant că solicitați dreptul la difuzarea de amenințări „pe la colțuri”. Mult mai bine dacă ați face pe mai departe exegeze și traducții heideggeriene.

      Cred că vă dați seama că rândurile dvs. alimentează teza mea despre simpatiile extremiste ale heideggerienilor. Îl iubiți și pe Nae? Și pe mai cine?

  5. No, domnu Pecican, pân-amu numa dumneavoastre m-aţi ameninţat. Cu poliţia. Da nu-i modru să pricepeţi, cât de obosit tre să fiţi după atâta blogosofie.
    Nu-i bai că vin cu tâlcuirea sau hermeneutica cum spun domnii la oraş. Când v-am urat grijă pă la colţuri am zâs atenţie cu Chere, să n-o mai păţiţi o dată. Că deja râde tătă blogorimea şi nouă, neamului Cherecheşilor, nu ne pică bine când să fac de cacao ardelenii noştri.
    Nu vă fie cu bănat, io vă stau la cherem şi cu poliţia, batăr ne-om cunoaşte cheri-cheri.
    Cu voia dumneavoastre, rămâne aşe cum ne-am înţeles.
    Ovidiu Cherecheş

    • Vă salut, Domnule Cherecheș!

      E bine că ați revenit cu explicații, pentru că, uite, ambiguitățile referențiale stârnesc interpretări nedorite. Ei, dacă sfatul dvs. nu era insinuant și manifesta o grijă ironică legată de „cotitura” filosofică heideggeriană tratată în registru lingvistic, netrimițând la promisiuni de violență propriu-zisă, atunci nu văd nicio pricină de îngrijorare. Personal, cred în confruntarea de opinii, în etalarea de argumente și în capacitatea culturii democratice de a suporta chiar și dezacordurile radicale.

      În ce NE privește, domnule Cherecheș, noi avem un acord de bază și ceva bruiaje de mică anvergură. Identific acordul de bază în interesul nostru – divers orientat, desigur – față de activitatea filosofică și hermeneutică a dlui Liiceanu și a acoliților domniei sale (îi putem numi cum preferați dvs.: prieteni, colegi, discipoli, fani etc.). Dezacordul survine din poziționările noastre. În timp ce eu le critic demersul, încercând, de bine, de rău, să argumentez, dvs. – ca membru al grupului sau măcar ca apropiat/ admirator/ suporter – al lui le săriți în apărare.

      Sigur, acești oameni stăpâni pe cunoașterea lor filosofică aprofundată în ceea ce privește filosofia în general și Heidegger în special nu cred, personal, că au nevoie de apărări burlești cum este cea pe care o încercați. Ei au mijloacele de a răspunde adecvat argumentărilor mele, dacă ar dori-o. De vreme ce nu o fac, înseamnă că nu o doresc.

      Dvs. sunteți de altă părere, și e dreptul dvs. să vă afirmați, liber și neîngrădit, poziția. Dacă acest lucru se produce în termeni politicoși și netriviali, nu văd nicio problemă. Fie și cu neaoșisme ardelenești, pasămite hilare.

      Să vedem acum însă, la ce trimiteți dvs. Îmi imputați – ca și ceilalți pseudonimi care vă ipostaziază sau vă însoțesc, pronind din același cerc simpatic de studioși bucureșteni – că n-am habar nu doar de ridicolul concept „Kehre” (deși ăsta vă place mult, fiind, într-adevăr, concis, expresiv și… minunat în toate), ci și de limba germană a filosofilor sau de germană, pur și simplu. Probabil nu vă dați seama ce jenant este acest lucru câtă vreme nu veți găsi nicăieri în postările mele revendicarea vreunei specializări în limba germană, în filosofia germană sau în mutațiile din interiorul gândirii heideggeriene (care mi se par neglijabile, câtă vreme omul a rămas de la un capăt la altul al activității sale fidel crezului său sfânt (nu-l mai detaliez, iar dvs. nu aveți cum să îl ignorați). Ceea ce discut în postările mele este dacă 1. Heidegger este demn de stima care i se arată, 2. dacă merită ca el să facă obiectul unei direcții în cultura română actuală, 3. dacă transplantarea lui în română este o reușită, 4. dacă eventualul eșec – de care eu sunt destul de sigur – al acestei transpuneri se datorează lui Heidegger, germanei pe care o întrebuințează sau inabilității traducătorilor, 5. dacă nu cumva eșecul respectiv provine dintr-un anume dispreț al grupului de traducători-ucenici filosofi români față de limba ÎN CARE traduc. (Observați că, răspunzând acestui mesaj, las deocamdată deoparte obiecțiile ideologice și de conținut formulate la adresa lui Heidegger și a Grupului HAH).
      Asemenea ipoteză de lucru nu necesită o cunoaștere aprofundată a germanei. Este suficient să știi româna, să încerci să citești o pagină tradusă și să decizi dacă dificultatea și nefirescul textului provin din contorsiunle unei gândiri sau din inabilitatea de a găsi cea mai izbutită transpunere românească.
      Rămâne indiferent dacă știu sau nu știu germană – la urma urmei nu e treaba dvs. – și este ridicol să îi ceri unui cititor oarecare al acestor traduceri (pe care Humanitas le scoate sperând că le va și vinde unui public mai mare decât totalitatea membrilor grupului dvs.) să devină fie și numai absolventul unui curs de heideggerologie. Mergeți dvs. la situl distinsului domn C. Aslam și citiți rândurile dlui Mincă în dialog cu un alt domn, Marcel Chelba, interesat în stadiul traducerilor heideggeriene în română. Veți găsi acolo mărturia tânărului erudit monograf conform căreia cei cărora se adresează cărțile de filosofie sunt, fără îndoială, alții decât filosofii înșiși; recunoaștere generoasă, dar întemeiată, totodată.
      Putem presupune nu că am absolvit istorie și filosofie și că lucrez în zona universitară, ci să sunt – precum unii oameni demni de tot respectul din preajma noastră – care citesc filosofie fără pretenția de a deveni ei înșiși filosofi, interesându-se însă de calitatea contribuției celor care o scriu. Care ar fi, într-un asemenea caz, relevanța discuției despre Kehre? Nici una. E ca și cum ai pretinde celui care îl citește pe Marc Aureliu în traducerea din vechea B.P.T. să învețe negreșit latina. Să fim serioși! Păi dacă am ști cu toții, în detaliu, heideggeriana, dvs., stimați membri ai grupului HAH, cum v-ați mai justifica demersurile?
      Ar mai fi și altele, evidente pentru oricine: oricâtă germană știți, nimic nu vă garantează o și mai bună cunoaștere a românei. Nașterea în câmpul limbii noastre nu vă garantează excelența în română, o limbă cu destule hățișuri și luminișuri, după cum au constatat-o alții, înaintea noastră.

      Ar mai fi destule, dar mă opresc, prezentându-vă scuzele mele că, pentru o clipă, v-am luat în serios. Știu că nu trebuia. Dar, vorba dvs., nu e totuna când vă faceți de toată jena vorbind ardelenește, și încă într-un argou destul de stângaci folosit (dovadă: ziceți că ați vrut să afirmați ceva, și… a ieșit altceva).

      Și încă o corecție: o fi ea o simplă formulă de rămas bun, dar… nu ne-am înțeles nicicum. Ne despart oceane pe care nu le puteți trece înot, oricât v-ați strădui.

  6. Nu va fie cu suparare, ce va plingeti dle? E steut den batrani: cine vant samana, furtuna culege. Iara matale, ca sofos ce te pretenzi, om cu carte multa adeca, sa nu prevezi atita lucru…

    Fa matele o intimpinare scrisa, dupa regulile stabilete de ai mari, trimite-o la gazeta si apoi asteapta sa vezi care-i judecata publica. Poate oi ave dreptate, poate nu. Da’ asa, nu merge? Adeca, matale stai in curte dai cu pietre in calatori si daca unul te injura te superi?

    Zici matale ca nu iubesc limba nostra? Dara pentru ce buchisesc atita? Ca statu nu li de un ban.
    Iata ce scrie unul dintre cei pe care ii hulesti matale: „Heidegger insusi duce o lupta terminologica a limbii germane cu limbile latina si greaca. La rindul nostru, ne-am vazut constrinsi sa alcatuim o terminologie romaneasca menita sa redea, cit mai bine, disupta filozofica a celor trei limbi. Este convingerea nostra ca o terminologie filozofica autentica nu se poate naste – cel putin in spatiul european al filozofiei – decit printr-un constant dialog cu o alta limba majora a filozofiei. […] Prezenta lucrare a beneficiat de munca in paralel la traducerea unui volum heideggerian […]”

    Adeca sa traduc pre intelesul meu: e vorba de rostul traducerilor ca dialog al limbilor. Iara romana nostra daca e pusa la treaba, in asa o grea incercare, nu-i bine? Asa se vede ca are vana latineasca, indoeuropeana si face fata si ii cresc muschii. Iara matale ca muncitor al baciului Marga cunosti mai bine cum e cu iuropenismul si cu dialogul ista cultural. Dialog cultural iar nu politichie cu vrajba multa.

    • Traducerile își au rostul lor, fără îndoială. E interesant și citatul pe care îl aduceți în discuție (unde ați pus trimiterea la sursă, că nu o zăresc?). Vor fi iubind, membrii HAH, și limba română, de vreme ce o susțineți printr-un citat dintr-unul, anonim, de-al lor. Dar eu retrasez, cum nu v-a putut, desigur, scăpa, o linie întreagă atitudinală, de la dl. Liiceanu la simpaticii domni și doamne Mladin – Borțun – Mincă – Lavric.

      Ar mai fi și următoarea problemă: că una e să-ți placă oareșceva și alta e să te pricepi. Nu cunoașterea lui M. Heidegger te califică drept bun traducător al acestuia în română. S-ar putea să mă înșel, nu se știe niciodată. Dar… dacă am dreptate? Credeți că mi-ar displăcea niște traduceri bune din germană? (Mă refer la filosofi mai interesanți și mai puțin controversați, dar, repet, dacă aceia care îl pun în circulație românească pe Heidegger s-ar delimita explicit de vederile lui extremist-politice, mi s-ar părea relativ în regulă chiar și poluarea orizontului nostru cultural cu marea găselniță că „Totul e… TOT”, cum zicea o voce chiar într-un comentariu de pe acest blog.)

      Iubirea de cineva sau ceva e frumoasă și, în orice caz, preferabilă urii. Să iubești limba în interiorul căreia te naști e sublim (deși facultativ, la urma urmei, câtă vreme competența e preferabilă iubirii, pure și simple). Dar nu ține loc de buna și foarte buna ei cunoaștere.

      În general ne-am putea rezuma, ca intelectuali pasionați de arta traducerilor, să tălmăcim ceea ce știm că putem. Când asumăm căciuli mai mari decât putem purta, ne putem aștepta la critici (cum e chiar cea a dlui Lavric, de pildă, la adresa dlui Mincă). Și ce? Dacă noi, traducătorii, avem dreptate, aceste critici nu ne vor afecta. Dacă nu, însă, atunci ori ne vor folosi, atrăgând atenția asupra unor vulnerabilități, ori le vom ignora, ca neimportante. E infantil să reproșăm flecuștețe celui care critică, fiindcă el poate fi un filosof nul sau un traducător la fel de discutabil, dar aceste lucruri nu sunt în chestie, cum se zice, adică nu au de a face cu criticile la obiect pe care le-a formulat respectiva persoană.

      Se poate întâmpla să traducem la sugestia, rugămintea sau propunerea contractuală a unui om sau a unei edituri interesate în promovarea unui anumit program cultural, din motive care nu au prea mult de a face cu fervoarea față de arta traducătorului: pentru bani, pentru dobândirea de prestigiu cultural, pentru a ne pune bine cu comanditarul (”Deh, poate că așa îmi va publica și mie o carte personală!” etc.). Sunt motive posibil de înțeles, frecvent întâlnite, dar care nu poziționează traducătorul cel mai bine în raport cu misiunea lui specifică. De ce nu ar fi acesta și cazul uora dintre tălmăcitorii lui M.H. în română?

      E frumos să vorbește de dialogul limbilor prin traducere, de mediere culturală, de ce doriți dvs. Dar, repet, dacă ele nu sunt bune, ce vor fi mediind oare? Unul dintre pseudonimii dvs. – poate chiar dvs., dar mă plictisește că mă uit după I.P-ul dvs. – observa că în cutare limbă doar una din trei traduceri s-a dovedit bună. Atunci de unde știți sigur că titlurile traduse deja din Heidegger în română nu pot arăta mai bine, mai firesc, cu formulări mai apropiate de spiritul limbii noastre?

      Vă sperie că întâmpinările mele nu apar în presă? Apar, apar, nicio grijă. Una a și apărut deja (Să v-o semnaleze amabilul domn Ciocan, însă, dacă nu aveți chef sau timp să o căutați), altele s-au aliniat la start. Ne vom simți bine împreună, o vreme, și înafara blogului, după cum vă place dvs., deși am fost și sunt o gazdă care v-a tolerat până și vulgaritățile…

      În ce privește pasiunea dvs. pentru paremiologie („cine seamănă vânt, culege furtună”), mie îmi plac intemperiile, nu vă fie teamă. Tptul este să rămânem în convenția culturală în care aeastră dezbatere a început: dispută de idei și moderare a tonului. Dacă se poate. Destinul unui eventual concurs de înjurături, sau chiar de trântă, rămâne incert… Oricum, respectând pasiunea dvs. neaoșe pentru asemenea înfruntări, mă derobez cu plăcere de ele, lăsând intact, dacă ar fi cazul, dreptul organelor specializate de a le regla.

      Dl. profesor Andrei Marga este rectorul universității unde, într-adevăr, funcționez. Suntem colegi și la facultate. Dar nu puteți ignora, decât din rea-voință, că în România, cărțile de muncă ale universitarilor sunt la biroul de resurse umane al instituției academice, nici măcar la facultăți. Referința la respectiva stare de fapt, în termenii în cvare o faceți, nu vă face cinste, nu vă califică drept universitar – viitor sau actual – și nici nu strălucește prin exactitate. Din nou însă vă dovediți un om cu o înțelegere limitată a relaționărilor sociale și profesionale, ceea ce nu mă miră de vreme ce proveniți dintr-un grup specializat în „declarații de iubire” și în „exerciții de admirație” direcționate spre furnizorii de rezurse.

      Am exclus explicit din postări și din comentarii, nu doar o singură dată, suspiciunea că vorbesc în numele unui partid sau al unui lider politic, indiferent care. Tema „intelectualii lui Băsescu” nu mă interesează și rămâne fără legătură cu demersul meu. În schimb, sunt îngrijorat de implicațiile „metapolitice” ale heideggerizării la vârf a filosofiei noastre tinere (nu toată, ci doar într-o anumită parte a ei) și de atingerile pe care un asemenea demers le pot avea cu gândirea și imaginația socială de extremă dreaptă. Atât și nimic mai puțin sau mai mult.

  7. Dl. Pecican o menţine, vădit, pe-a dumisale, în timp ce alţii – pe-a dumnealor. Două aspecte sunt, totuşi, cu osebire caraghioase:

    (1) Nici nu trebuie să cunoşti germană ca să fi aflat despre ‘Kehre’ la Heidegger. E, din contră, suficient să parcurgi câteva pagini introductive despre filosofia gânditorului cu pricina. Deci, e profund rizibil că Dl. Pecican nu întreprinde nici măcar efortul minim de-a se informa la un nivel elementar, înainte de a critica un sistem filosofic, o idee, o iniţiativă;

    (2) Mai zice Dl. Pecican: „Totul este să rămânem în convenţia culturală în care aceastră dezbatere a început: dispută de idei şi moderare a tonului”. Ei, asta da nostimadă: „moderare a tonului”?! Oare chiar prin asta s-au caracterizat încă din start postările Dlui Pecican?! Să nu-i răpim preabunului cetitoriu plăcerea de-a se convinge singur că Dl. Pecican una predică, dar cu totul alta practică (de fapt).

    • S-ar zice că vă miraţi că „o ţin tot pe mea”, deşi nu prea înţeleg de ce. Eu, în schimb, nu mai am motive să mă mir de cramponarea dvs. Pesemne că Martin Heidegger vi se pare, realmente, atât de important – de indispensabil – pentru cunoaşterea filosofică (precum şi pentru cultura universală în general), încât a face abstracţie de cotiturile gândirii lui vă apare ca de neconceput.

      Să presupunem, de dragul ipotezei dvs., că lucrurile stau, într-adevăr, astfel. Să admitem, împreună cu exponenţii Grupului HAH, că a nu şti despre cotitura gândirii heideggeriene este intolerabil, o dovadă de analfabetism cultural. Nu rezultă de aici, însă, în niciun fel de ce nu am putea folosi, fără atâta sclifoseală, un termen românesc pentru „viitura” (presupusă, dar pentru abordarea mea, totuşi, nedemonstrată) a acestei gândiri. De ce, adică, Kehre, ar fi mai bine decât cotitură, modificare, transformare sau orice alt sinonim nerebarbativ?

      Adaug la această nedumerire amuzamentul că nu aţi observat încă faptul că eu nu am intrat în vreo discuţie care să abordeze „sistemul filosofic”, „ideea” heideggeriană, sau „iniţiativa” domnului M.H. Referirile mele la ideaţia propriu-zis filosofică au fost mereu de ansamblu, s-au referit la un tip de imaginar filosofic, la anumite puncte de contact cu nazismul, la caracteristici ale discursului respectiv.

      Ba, şi mai mult: am dovedit fair play şi în legătură cu dvs., nepresupunând nicio clipă că habar nu aveţi despre filosofia pe care o apăraţi (deşi, serios, este prea puţin pobabil că o stăpâniţi en gros şi en detail, cu toate cele 100 de volume ale ei, cu hârţoagele de prin arhiva menţionată de exegeţii francezi şi americani etc.). Dimpotrivă, trag nădejdea că indignarea dvs. vizavi de „Kehre” semnifică faptul că măcar problematica legată de presupusa metamorfoză a gândirii heideggeriene vă este familiară (ceea ce sunt gata să stimez, chiar dacă mi se pare o investiţie pripită şi cam tristă). Tocmai de aceea mă face atent insistenţa dvs. asupra unei singure, dar zdravene, fixaţii în micul nostru pseudo-dialog. Să fie oare tot ceea ce puteţi dovedi în legătură cu mine atunci când nu treceţi la injurii directe?

      2. Prin moderare a tonului înţeleg păstrarea expresivităţii într-o zonă care nu aduce a ameninţare cu violenţa fizică şi care nu îngăduie jignirilor triviale să colcăie. Desigur, e puţină artă într-un astfel de exerciţiu, care ajunge astfel cam nelaîndemână. Una este să vorbeşti despre asmuţirea căţeilor, demonstrând cu probe şi argumente caracterul judicios al formulării, şi cu totul alta să recurgi la epitete penibile, care te pun pe tine însuţi în cauză (într-adevăr, dacă ne socotim adversarul un „prost”, cum ne calificăm noi înşine într-un dialog cu el, mai cu seamă când ne pitim cu laşitate şi la adăpostul unui şir de pseudonime?).

      Cam atât, acum.

  8. Voi incerca citeva concluzii despre dialogul pe care declara ca si-l doreste dl Pecican. Exclud sa aiba sanse. Iata motivatia.
    Un dialog presupune doua parti participante. Prin manera in care a debutat, partenerii nu au fost invitati ci provocati, iar modul in continuare provocator arata ca dl. Pecican nu doreste un dialog. Asistam la un pseudo-dialog, un dialog al surzilor: dl OP are nevoie sa-si sustina blogul si modul de abordare de pina acum i se pare profitabil, deci nu cred ca va dori sa abandoneze maniera provocator-polemica de pina acum

    In al doilea rind, i s-au propus citeva delimitari necesare care se cer lamurite si care ar fi permis sa se aprofundeze discutia: Aceste delimitari privesc:
    – relatia dintre opera si biografie (cu aplicatie la Heidegger). Multi au acceptat ca rezolvarea disputei se reduce la lamurirea raportului dintre biografia autorului si opera sa. Punctul meu de vedere este ca opera lui Heidegger nu a suferit inflente ale accidentelor biografiei lui. Dl. Pecican inteleg ca se posteaza pe o pozitie opusa. Dreptul d-lui. Dar, in acest caz, are datoria sa aduca dovezi concrete (citate si argumente) care sa sustina aceasta acuzatie. Este datoria celui care acuza. Pina acum nu a facut-o, a acuzat numai.
    – realatia dintre filozofie si politica. Dl. Pecican sustine o inflenta reciproca intre politica si filozofie pe cind practicatii (filozofii) o neglizeaza sau chiar o resping. Unul dintre subiectele care ii da mari insomnii proprietarului blogului priveste “implicațiile ‚metapolitice’ ale heideggerizării la vârf a filosofiei noastre tinere (nu toată, ci doar într-o anumită parte a ei) și de atingerile pe care un asemenea demers le pot avea cu gândirea și imaginația socială de extremă dreaptă”. Filozofii intreaba: “ce are problema fiinitei cu extremismul politic, de stinga sau de dreapta?”
    S-a preferat raspunsul bascalios, zeflemeaua…

    Al treilea motiv pentru care dialogul nu poate avea loc priveste cadrul si metoda de abordare:
    – desi problemele sint multe si importante acest cadru este impropriu: o gazeta personala la care ceilalti au acces controlat de proprietar. Proprietar cu un comporatment partizan, asezat intr-o pozitie privilegiata care da nastere la o “dezbatere” asimetrica;
    – metoda de abordare a acestei dezbateri este cu totul influentata de manera curenta, tipic dezbaterilor politice unde isi exercita competentele dl Pecican. Deformarea dumnealui, care amesteca filozofia cu politica, atit ca tematica cit si ca mod de abordare, deformeaza si dezbaterea. Asa cum s-a obisnuit la noi, la politica se pricepe oricine si deci si de ce nu am amesteca si filozofia si politica ca e profitabil.
    Aceastei superficialitati specifice gazetariei politice ne-am astepta sa I se opuna modul de tratare riguros al unui cadru academic. Iata ce constatam: facem exegeze, criticam lucari pe care nici nu le-am rasfoit. Celebra, de acum, gafa cu Kehre se inscrie in aceasta rubrica. Alt exemplu: citatul pe care nu l-ati recunoscut intr-o postare anterioara este din lucrarea la care ati facut “recenzia” cu care a inceput acest serial interminabil. Se gaseste la pag. 18. Faptul ca nu il cunoasteti este o dovada clara ca nu ati citit nici macar introducerea cartii inainte o “recenza”. O dovada, daca mai era nevoie, ca interventiile dv. se bazeaza numai pe generalitati si presupozitii, multe false.

    In concluzie comportamentul dv. este tipic jurnalistului politic: o obsedanta reluare (ca un patefon defect) a acelorasi idei. Dar politica presupune tot timpul o subordonare politica. Ramine intrebarea carui scop este subordonata aceasta ofensiva politica mascata sub lozincile care suna fals “apararea intereselor filozofiei romanesti, a limbii romane” etc. etc. cind ea are de fapt o tinta precisa? Tocmai pentru ca nu vreau sa-i mai furnizez munitie nu voi mai face precizari – se cunosc prea bine. Renunt, desi intentionam initial sa scriu si despre problema traducerii – plasarea acesteia intr-un context mai larg, conexiunea cu istoria filozofiei, importanta pentru filozofia romaneasca, pentru limba romana, problema traducerii perfecte s.a. (In compesatie S. Lavric si C. Mladin v-au furnizat munitie nesperata.)

  9. Haideți, domnule pluri-pseudonim,

    Să mai punem o dată lucrurile într-o lumină mai potrivită și mai echitabilă. În mișcarea 1 m-am referit la eroarea în care (mi se părea că) se află dl. Bogdan Mincă. De notat că opiniile mele la adresa filosofiei lui Heidegger nu sunt atât de recente, după cum o demonstrează postările din acidul scriitor austriac Thomas Bernhardt sau modestul meu comentariu – publicat parțial – la câteva pagini de filosofie heideggeriană. Acestea însă nu au avut darul de a atrage atenția distinsului filosof anonim, care mă copleșește de o vreme cu asiduitățile sale. Să socotim, prin urmare, că tot ce viza reflecția mea sau citatele mele din criticii lui Heidegger DINAINTE de micul comentariu despre scufundacii dlui Mincă este o preistorie a chestiunii.

    Lucrurile s-ar fi oprit, fără îndoială, aici dacă I.M. (în opinia mea tot același ins care frecventează asiduu blogul de față copleșindu-l când cu remarci pretins serioase, când cu maimuțăreli) și, imediat după aceea, dl. Cristian Mladin, nu ar fi dorit explicații suplimentare și nu ar fi crezut că pot aduce „îndreptări” celor susținute de mine, pasămite în chip nedrept.

    Așa a apărut momentul 2, cel al unei „pseudo-dezbateri” filosofice, un răspuns serial la întâmpinările mladiniene (a se observa însă că primul care a vorbite de vreo dezbatere, fie și cu „pseudo-” în față, a fost domnia sa, nu eu). În mod evident, proiectul unei dezbateri nu putea avea loc pentru că dl. Mincă, cel vizat, sau oricare alt ins care îi împărtășea opiniile, nu a ieșit din rând pentru a ridica sau a lansa vreo mănușă. Totodată, el nu putea avea loc pentru bunul motiv că observațiile mele nu erau de natură filosofică – singurul teren pe care dl. Mincă și avatarii lui par să se simtă mai în siguranță -, ci culturală, ba chiar de sociologia culturii. Altfel spus, nu ne aflam pe același teren și nu vorbeam același limbaj (despre limbă vorbim mai încolo).

    De unde, așadar, ideea că aș fi dorit să intru într-o dezbatere, polemică sau nu, cu dl. Mincă, Grupul HAH sau oricine altcineva? M-am rezumat să lansez pe blogul propriu unele afirmații susținute, pe cât mi-a stat în putință, cu argumente și exemple.

    Cei care au chemat la turnire, și încă în revuistică, ori pe alte bloguri, au fost pseudonimii mei interlocutori. Cum însă îmi era evident că ne situăm în câmpuri de abordare diferite și că vorbim două limbaje specializate diferite, nu am socotit oportună și utilă o asemenea discuție care, în fapt – așa cum o dovedesc și toate comentariile în chestiunea heideggeriană – nu par să fie decât un dialog al surzilor.

    Convins de reacțiile „măștilor”, ca și a dlui Mladin – cu toții dornici să obțină de la mine o recenzare propriu-zisă a cărții dlui Mincă (oare de ce?), dar rămânând, în același timp, extrem de sceptici cu privire la calitatea lecturii mele filosofice -, am inițiat un eseu mai amplu, a cărui scriere și publicare pe blog continuă încă, sub titlul de inspirație maioresciană „În contra direcției de astăzi în filosofia românească”. Am arătat, până în prezent, în interiorul lui că filosofia lui Heidegger este expresia gândirii unui adept al nazismului, că admiratorii lui necondiționați își fac iluzii crezând că ontologia lui regională este dincolo de orice suspiciune, că demersul lor în materie de traducere și discutare a meșterului german este discutabil și sub raportul calității traducerii, câtă vreme au o atitudine superioară în raport cu… limba română (urmându-l pe G. Liiceanu, dar distanțându-se de maestrul declarat al acestuia, C. Noica)… Totodată, am încadrat tipul de imaginar filosofic heideggerian într-o serie de autori compatibili cu el, alături de L. Ron Hubbard și de A.E. Van Vogt. Incapabil să urmărească o demonstrație de acest fel, caracteristică studiilor privitoare la imaginar și creativitate cognitivă, pseudonimii au socotit oportune reacțiile isterice și tentativele de minimizare. Departe de a mă scandaliza, le-am făcut loc în comentariile de pe blog și le-am îngăduit să se exprime nestingheriți, cu ideea în minte că „toată pasărea pre limba ei piere”. Nu mi se pare că m-am înșelat, nicio propunere a acestor domni netrecând de litera textului heideggerian și de propria înțelegere, evident partizană și necritică, a acestuia.

    Totodată, pseudonimii – „mascații” – nu au refutat niciuna dintre observațiile de fond pe care le-am făcut. În schimb au socotit că încălcarea eticii de tip academic pe care o invocă, prin citare fără trimiteri exacte, de pildă, ca și prin alte proceduri ilicite semnalate la vremea lor, îi ridică pe un piedestal moral din înălțimea căruia ar putea da lecții altora.

    Cât de precară le este poziția se vede și de astă dată. Ei caută explicații politice pentru o preocupare intelectuală a celui pe care l-au provocat, părându-li-se neverosimilă existența vreunui intelectual român care să nu se extazieze de Heidegger, Liiceanu și chiar de șantierul lor de traducători și exegeți encomiastici. A te referi la jurnalismul meu politic, pasămite – în fapt e unul civic, de pe poziții a-partinice, critic în mai multe direcții, în ceea ce privește prestația partidelor, agendelor și a politicienilor înșiși -, ca la o modalitate de a-mi explica abordarea este cel puțin jenant. Este ca și cum aș presupune că interesul lor susținut față de Heidegger se datorează unor eventuale opțiuni sexuale invertite sau ca și cum le-aș explica atitudinile zeloase prin oja pe care aș prezuma că o întind pe propriile unghii.

    Concluziile la care tocmai răspund sunt, însă, extrem de utile. Ele marchează modul în care unul sau mai mulți tineri filosofi – eu cred că mai mulți, de vreme ce nici unul din grupul celor vizați nu se detașează de spusele colegului lor – se situează în raport cu mai multe chestiuni: cu criticile venite dinafara cercului lor; cu străinii de cercul lor; cu etica; cu propria raportare la Heidegger, Liiceanu sau oricare alt obiect al fervorii lor; cu politica; cu civismul; cu noile media (blogul); cu alte câteva, detaliabile la momentul cuvenit…

    Graba de a se retrage dintr-o dispută sau dezbatere pe care eu nu am solicitat-o și de eficiența căreia m-am îndoit mereu nu trebuie luată însă prea în serios. Pun pariu că acești oameni vor reveni, în zilele următoare, odată cu noile mele postări, într-o formă sau alta, incapabili de practicile pitagoreice ale păstrării tăcerii, insuficient de prolifici și dedicați pentru a elabora un text de sine stătător, publicat acolo unde le place domniilor lor mai mult (în reviste sau pe bloguri „neutre”, adică alese de ei) și prea contrariați de privirea dinafară pentru a-și vedea, precum niște admirabili benedictini (fie și prost orientați) de programul lor de tălmăcire dinainte.

    Ca să fie clar însă adaug că „muniția” furnizată de x sau de y nu a fost, pentru mine, și nu este, decât un prilej de a expune unele opinii personale – repet, argumentate -, care preexistau. Cu sau fără ele, demersul meu merge mai departe. Nu-mi displace deloc frecventarea blogului de față de tot mai mulți cititori – le mulțumesc și aici pentru interesul față de filosofie, democrație culturală și limba română -, deși nu fac din această modalitate de publicare o opțiune privilegiată. Ea are avantajul accesării ușoare, la îndemână, foarte rapide, oferind un mediu prietenos comunicării între oameni. Personal, însă, voi continua să public mai cu seamă cărți și studii, eseuri și articole, romane și poezie, critică și cronică de expoziție cu deplină încredere în suportul de hârtie al scrisului. Evident, din modestele mele postări va ieși, în cele din urmă, o nouă carte, deși nu o dată mă întreb dacă acești harnici dar modești grefieri heideggerieni merită să ocupe atenția focalizată a vreunui autor. Cred însă în posibilitatea deblocării inteligențelor autentice din proiecte care i-au confiscat într-o primă etapă și sper cu tărie în destinul democratic al culturii noastre. Dacă nu a sucombat ea sub jdanovism, de ce ar scomba în fața românei germanizate, rebarbative și ridicole a heideggerismului actual?

    P.S. Să nu uit! Insistența asupra chestiunii lui „Kehre” – neapărat în germană! – și revenirea obstinată asupra ideii că volumul lui Bogdan Mincă a fost greșit înțeles, că nu a fost citit, că nu i s-a acordat destulă atenție etc., ca și „poanta” cu citatul din opera strălucită a acestuia, care, dacă nu e știută pe de rost, se cheamă că nu a fost citită – mă convinge tot mai mult că purtătorul măștilor diversificat și rizibil etalate în comentariile de pe blogul meu este însuși… Bogdan Mincă. Că doar n-o să fie dl. Frenecz-Flatz, dl. Cioabă, d-na Borțun sau dl. Ciocan. Nu-i văd înnamorați de scufundăcimea din Delos într-o măsură atât de mare și de necondiționată…

  10. Of, iarăşi năzdrăvăniile sofistice despre „imaginarul cultural comun” lui Martin Heidegger, L. Ron Hubbard şi A.E. van Vogt…?!

    Aş înţelege să vedem ‘thetanii’ lui Hubbard ca pe nişte reinterpretări în cheie pseudo-ştiinţifică a unor notorii credinţe antice greceşti (orfico-pitagoreice, în speţă – dar reluate de Platon şi trecute, apoi, în diferite sincretisme de tip neoplatonic şi gnostic) despre natura divină şi separabilă a sufletului în raport cu trupul material, descris ca închisoare a sa.

    În schimb, ce are ‘Dasein’-ul lui Heidegger cu ‘thetanii’ şi, respectiv, cu dualismul (neo-)gnostic specific cultului OZN iniţiat de Hubbard…?!

    Mai gravă chiar decât diletantismul Dlui Pecican în materie de filosofie este precaritatea acestor analogii ţinând de istoria mai generală a culturii şi a ideilor occidentale. Căci Dl. Pecican îşi revendică oarece competenţe măcar într-un atare domeniu. Or, le-o fi având, nimic de zis – numai că asemenea paralelisme facile, vai, nu le prea ilustrează.

    • Don Pascalito,

      Multă apă a mai trebuit să treacă pe Mureș până să reveniți la posturi. Bună seara! O fi fiind cum pretindeți, de ce nu… Dar ce părere aveți de citatele ce urmează, oare au sau n-au nicio treabă cu universul de fantasme și reprezentări al magistrului M.H.?

      Deci: „O perspectivă postumană prin excelenţă: „cei care se consideră «umani» vor pretinde că au un «suflet» şi o «istorie» de neşters, în timp ce postumanii vor susţine că sunt parte din tot ce există şi că orice lucru are un lucru al său, inclusiv reţeaua pe care o pun actualmente în trepidaţii cu tropăitul lor indignat. Este o ceartă fără rost, iar dacă cineva se simte inconfortabil când este numit «postuman», vă rog să vă numiţi cum vreţi.”

      Sau: „o fiinţă postumană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri, asta se numea «antropomorfism», dar în vremurile de-acum se numeşte «o interfaţă prietenoasă pentru utilizator.»

      Mulțumesc pentru atenție. Data viitoare, de nu le descoperiți singur, vă dau și indicățiilii; prețioase și bibliografice, deopotrivă.

      • Dragă Pascalito,

        Ne reîntâlnim. Păi…n-ai înţeles? Dl. Pecican se plânge că Heidegger e numai pentru amatorii de rebusuri, dar, de fapt, cultivă rebusurile chiar dumneasa – atunci când îi convine. Acum, de pildă.

        Mai mult decât atât: într-o postare de mai sus, Dl. Pecican îşi întreba textual un preopinent: „unde aţi pus trimiterea la sursă, că nu o zăresc?”. În schimb, în ce-l priveşte, se arată parcimonios tocmai în privinţa trimiterilor.

        Drăguţ, nu?

        Pare că, pentru Dl. Pecican, inconsecvenţa e un fel de a doua patrie (prima fiind aroganţa de a aborda „critic” lucruri despre care nu se oboseşte să se informeze, în prealabil, nici măcar minimal): deci, ceea ce la alţii e imputabil (rebusistica, trimiterile lacunare – de pildă), la Dl. Pecican devine acceptabil, ba chiar stimabil. Brusc.

        Aşa e cu Dl. Pecican, Pascalito. Şi n-ai ce-i face, zău.

        În rest, sigur că pot exista mai multe înţelesuri ale sintagmei „postumanism” – or, nu reiese de nicăieri că poziţia lui Heidegger ar putea fi rezumată prin asemenea generalităţi scoase din context, precum cele prezente în paragrafele excerptate de Dl. Profesor.

        Aşa că declară-le neconcludente şi treci mai departe (părerea mea!). Doar-doar Dl. Pecican se va hotărî să mai şi argumenteze, cât de cât riguros, până la urmă, ceea ce susţine (deşi nu prea cred, nu pare genul – dar…cine ştie?).

      • Uite cum se leagă prieteniile pe blogul ăsta, atât de hulit… Mă bucur, zău. Cel puțin deschiderile s-au făcut deja. Evident, cu un pic de venin pe buze. Nu strică, nu-i așa? E ciudat că inșii care practică neprecizări bibliografice o pretind altora. Și eu care credeam că fac un pas către înțelegerea lor, practicând aceleași reguli ale jocului. Dar nu și nu. Ceea ce boului îi este permis, lui Jupiter nu i se permite. (Veți înțelege, dl Prun Semprun, că nu e o ofensă, ci doar traducerea unei zise dintr-o limbă pe care simulați a o stima).

        Ce previzibil ați devenit. Să nu căscăm încă, vremea ne îngăduie să mai amânăm plăcerea aceasta nocturnă…

        Dar, ce frumos: văd că e pomenit Heidegger în legătură cu bietele citate anonimizate cu metodă de mine. Oare de ce? Aaa, doar pentru a fi declarate neconcludente… Fie!

        Noapte bună, pomișor!

  11. A, şi încă un lucru: nu ştiţi, Dl. Gogea mai bea?

    • Are și dânsul blog, de ce nu îl întrebați personal?

      Dar, apropo: se poate trăi fără a consuma lichide? Dvs. nu beți, stimabile?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: