ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XI: HEIDEGGER PE DÂMBOVIȚA – INIȚIERE, MISTER, RITUAL, CEREMONIE

Refuzul lui Heidegger de a opera cu limbajul consacrat nu se datora, desigur, unei extravaganțe ci, pur și simplu, înlocuirii orizontului consacrat al filosofiei de până atunci. Pentru unii, această dinamică înseamnă revoluție în gândire, înnoire radicală a orizontului cunoașterii filosofice. Pentru alții, ea se lasă interpretată drept ieșire înafara convenției gândirii filosofice prin abandonarea, în mare măsură, a dimensiunii rațional-argumentative a discursului și apelul în exces la substituirea vocabularului filosofic, recursul la „bolboroseală” și „fornăială” opacă, dar încărcată de promisiuni numai parțial dezvăluite.

Cu aerul că ar elucida cauzele unei judecăți de valoare părtinitoare, dl. Sorin Lavric spune într-un loc că „… marxiştii Şcolii de la Frankfurt – de la Adorno şi Habermas pînă la Horkheimer şi Marcuse – văd în opera lui Heidegger o schlechte Theologie («teologie proastă») şi o Tiefenschwindelei («escrocherie în numele profunzimii»)…”. Nu marxismul îi conduce însă la asemenea observații pe aceștia, ci încrederea în rațiune și aerul suspect de demisie de la misiunea liber asumată a filosofiei, pe care îl răspândește cugetarea heideggeriană. Când promiți gândire și dai incantații și psalmodiere s-ar zice că e legitim să ți se denunțe atât deplasarea către un fel de teologie, cât și escrocheria.

Pe Heidegger nu îl interesează omul și proiectarea lui în orizontul ființei, ci conturarea unei utopii a Dasein-ului. În consecință, nici cuvintele care să exprime această alter-realitate nu îi ajung, și pentru asta recurge la derivări complicate, sapă rune proprii. În română stridențele nu se datorează doar, nepriceperii traducătorilor, despre a inadecvarea lor urmând să se pomenească mai departe. Cu titlul de simplă mențiune provizorie observ aici doar că, oricât de introduși în universul germanei și în glosarul termenilor heideggerieni, cât timp ei vor neglija caracteristicile limbii române, starea de fapt nu se va schimba. deși nu întotdeauna se traduce mai aproape de spiritul limbii (însă, iată, te întrebi, de vreme ce nu realitatea este reperul pentru filosofia lui Heidegger, de ce să faci să „sune” conceptele în româna trăită și vorbită?!). Iată câteva minunății din panoplia heideggeriană: „calitatea-de-a-fi-la-îndemână”, „ființarea-la-îndemână-intramundană”, „înclinația-irepresibilă a Dasein-ului”, „pornirea-impetuoasă” (și „simpla-pornire-impetuoasă”), „voința-de-a-avea-conștiință”, „ne cheamă-înainte în situație”.

Opera heideggeriană s-a citit, în cele câteva decenii trecute de la crearea ei, în anumite dominante interpretative care lasă încă loc și altor ipoteze. Reluarea ei prin investigarea mai atentă a temelor care migrează dintre politică spre sub-textul lucrărilor heideggeriene sau face drumul invers, de la acestea către politică, ar putea să mai scoată la iveală surprize.

Până atunci, să observăm că originalitatea heideggeriană se construiește pe mai multe tronsoane, în ambele planuri: la nivelul conținuturilor sale, dar și la nivelul formei sale. Las momentan deoparte chestiunea „păsăreștii” lui Heidegger, faima lui datorându-se parțial noii convenții în care își plasează contribuțiile terminologice și formulările sui generis. Am să spun, în schimb, câteva cuvinte despre conținuturi.

Mijloacele aduse în slujba noului fel de psalmodiere sunt pe măsură. Cineva observa că, de la o vreme, Heidegger nu mai argumentează, ci devine oracular, sentențios, înfundat în propria retorică enigmatică, promițătoare, îndrăgostită de crepuscul și penumbre, evocând un peisaj cam deșertic, lunar… S-a vorbit despre un „aspect bombastic, adeseori puțin argumentativ” al acestei filosofii. Amatorii de asemenea literatură – filosoful clujean Aurel Codoban a prezentat, la noi, primul filosofia ca… literatură – o gustă, o decriptează pe cont propriu sau în grupuri mici, socotind-o o mare contribuție la dezvoltarea gândirii înalte.

Iată cuvintele aceluiași domn S. Lavric, cu referire directă la subiectul atins aici: „Heidegger nu poate fi gustat decît în virtutea unei lecturi ritualice. Ceremonia gravă a conceptelor sale cere, drept condiţie a înţelegerii, o dispoziţie trează de ordin religios. Şi cum cele mai bune din textele lui au un sunet liturgic, de orgă vibrînd sub sugestia unor intuiţii suprafireşti, ele trebuie parcurse, precum notele imnice ale unei melodii de cult: cu mina reculeasă a martorului care asistă la desfăşurarea unui mister” („Plastronul semantic”, în România literară, nr. 7, 2011). Filosofare? Rațiune? Argumentație? Nici pomeneală! „Ritualic”… „Ceremonie”… „Religios”… „Sunet liturgic”… „Intuiții suprafirești”… „Notele imnice ale unei melodii de cult”… „Desfășurarea unui mister”… Fără comentarii.

Cu un mic efort, Heidegger a poposit La Țigănci… Pe strada Mântuleasa… Comentatorii lui români – măcar unii dintre ei – l-au priponit în zona oficierilor de tip ecleziastic. Nu este vorba de vreo anexare a lui Heidegger la vreuna dintre bisericile creștine, cel puțin deocamdată. Dacă însă aruncăm, din nou, o privire către fragmentul din Viereck unde se spunea că autorul german împărtășea o atracție pentru „…mistica telurică de tip wagnerian, … cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice…”, ceea ce „… simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie, abolită”, atunci începem să pricepem ce fel de direcție pot lua aceste ritualuri și ceremoniale crepusculare, oraculare, misterioase etc.

Și dl. Gabriel Liiceanu asigură că Heidegger e mai mult decât jargonul filosofic propriu, pe care i-l impută Cioran, și ceva peste suma ideilor sale. „Un gânditor nu este doar rezumatul ideilor sale…” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, p. 246). „La Heidegger e «poker mare», care se joacă după cu totul alte reguli decât jocul pe care-l joacă Cioran” (ibidem, pp. 245-246). Iar accesul în profunzimile acestei gândiri îl asigură… mersul racului: „Ființă și timp nu poate fi predată cu adevărat decât revenind, la început și umplând începutul acesta cu achizițiile pasului făcut. (…) «Abia drumul înapoi ne duce înainte, spune Heidegger undeva»” (ibidem, p. 278).

Prefațând Sein und Zeit în traducerea de la Humanitas, dl. Liiceanu descoperea însă, pe urma maestrului german, că „miza acestei cărți este totodată imensă și limitată” (p. XIII), volumul fiind „… o carte de inițiere în «misterele lumești»” (p. XIII), rămânând, însă, și „o carte fără mister” (p. XIV). Cu sau fără el, misterul e adus, în orice caz, în discuție, și de titularul cursului de la Universitatea din București. Iar cuvântul inițiere nu putea nici el lipsi.

Dl. Gabriel Liiceanu și dl. Sorin Lavric ne arată destul de limpede ce fel de lectură a lui Heidegger propun societății românești sau, mai exact, celor mulți sau puțini interesați de gândirea înaltă: nu o discuție deschisă, demnă de o agora a iubitorilor de înțelepciune, ci o mesă cu perspective de convertire la ritual și ceremonie, la mister și inițiere. A pomenit, oare, cineva de un aer ocultist și de atmosfera de grupare esoterică a adepților acestei filosofii? Desigur, am făcut-o chiar eu, mai înainte, în ciclul de postări-răspuns la interpelările dlui Cristian Mladin.

Parcă încep să se lege lucrurile…

Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (3): Caleidoscop

Antologia Transitions stories (1932) exprimă un program, acela al deconstrucţiei prin limbaj, prin subminarea sa chiar din interiorul său; nu doar cuvintele valiză sau alte derivări afixale, ci, în cea mai mare parte, noţiunile logico-semantice, logico-matematice după care este alcătuit limbajul, reprezentările asupra lumii pe care limbajul le implică; în antologie apar autorii care au scris pentru transpositions, printre ei James Joyce, cu un fragment din opera în desfăşurare (work in progress) denumit A Muster of Work in Progress, care va deveni mai tîrziu Finnegans Wake, Kafka (Verdictul), Gertrude Stein, Kurt Schwitters, Robert Desnos, Ribbemont-Dessaignes, Philippe Soupault – printre ei şi americanul de origine română Peter Neagoe.

Neagoe nu este un scriitor experimentalist radical precum cei menţionaţi, povestirea sa (Caleidoscop, publicată în 1928 în revista transitions reprezintă şi debutul său) nu caută alte modalităţi de exprimare în afara limbajului inteligibil, dar era suficient de apropiat de grupul american din Paris pentru a fi prezent aici şi, în acelaşi timp, îndeajuns de valoros. El are aici o povestire erotică, la persoana întîi; îl interesează însă, mai ales, felul în care reprezentările mentale sînt determinate de limbaj, de actul scrisului, de traducerea acestor imagini în sris, proces de conştiinţă şi meşteşug inerent oricărui scriitor. De aceea textul devine mai mult  unul despre actul de a scrie: „Two girls – shopworkers – smiling and with bag stand out. Why? Footsteps in the hall, a door opening and the voice of the hostess infrige upon me. I write! Outside the noises go on parallel with the lines of my words.“[1]

E semnificativ faptul că Neagoe a fost primit, reprimit în cultura română prin „românismul“ său, prin aspectele satului transilvan pe care le descrie, de extracţie tradiţională, chiar tradiţionalistă. Este tradus la noi în perioada interbelică de Profira şi Teodora Sadoveanu, scriu despre el Izabela Sadoveanu, Victor Eftimiu, dar şi Gheorghe Dinu, în Adevărul literar şi artistic din 1937 îi sunt publicate, în foileton, diferite texte. Şi critica mai nouă îl pune în acelaşi tipar obsolet; Mircea Popa scrie în 1998: „Neagoe e un excelent observator al vieţii satului transilvănean de la începutul secolului, cu obiceiurile de vară, toamnă sau iarnă, cu ritualul cotidian al muncilor ţărăneşti“. Tematic, este adevărat, dar modalitate de a scrie este clar novatoare, Caleidoscopul este o rememorare, un flux al conştiinţei adaptat sau însuşi procesul de percepere, filtrat sau exprimat ca un caleidoscop, unde scrisul creează lumea: „I had left the word out unwritten, and that set me back“. Există discontinuităţi în naraţiune; rememorarea unei poveşti de dragoste reţine doar mirosuri, culori, sunete – senzaţii din lumea ţărănească, nu întîmplări.

Desigur, aceast „românism“, „transilvănism“ este o parte a operei sale, care nu ar trebui să acopere activitatea de experimentalist, din anturajul revstei transitions, apoi din propriile iniţiative: între ianuarie 1931 şi aprilie 1932 coeditează cu Samuel Putnam la Paris THE NEW REVIEW. An international notebook for the arts (5 numere); a colaborat, în această calitate, cu editorii asociaţi precum Ezra Pound, Richard Thoma, iar în revistă semnau Cocteau, Pound, Antheil, Shapiro (Sanford), Brassai, Farrell, Unamuno, Mangan, Biely, Miller, Arp, Carnevali, Beckett, Marinetti, Macleod; în 1932 face o antologie despre Americans abroad, unde erau prezenţi Hemingway, John Dos Passos, Williams C. Williams, Henry Miller ş.a; apoi, îm acelaşi an, este inclus în alte antologii de povestiri, împreună cu Faulkner sau Caldwell.

Peter Neagoe este un scriitor modernist. Un scriitor controversat, acuzat de pornografie, interzis în Statele Unite, într-o primă etapă, pentru Easter Sun (Soarele de Paşti, 1936), roman despre erotism, despre atracţia erotică în lumea satului, care generează invidie, iar frumoasa Ileana va fi suspectată de vrăjitorie.


[1] „Două fete – vînzătoare – zîmbesc şi stau cu o pungă în mînă. De ce? Paşi pe hol, o uşă deschizîndu-se şi vocea gazdei către mine. Scriu! Afară zgomotele se aud paralel cu liniile rîndurilor mele.“, în Kaleidoscope, în Winning a wife & other stories, 1935, p. 66-72.

Ilustrația reprezintă coperta antologiei transitions stories (1929)