ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. X: FILOSOFIA CA REBO ELIPTIC

Deja, din punctul nucleic de pornire al gândirii heideggeriene, devenea vădită mutarea discursului într-un registru total diferit de orizontul tradițional al filosofiei. Diferența nu provenea, pur și simplu, din abordarea chestiunilor specifice interogației filosofice cu ajutorul mijloacelor specifice, ci din mutarea radicală a atenției către altceva decât problematica filosofică pe care o consacrase tradiția dinainte. În aparență, Heidegger vorbește despre Ființă și Timp, elaborând o ontologie regională de factură fenomenologică. Numai că prima grijă a acestei ontologii este să se dispenseze de om și valorile sale, preferând constructe alternative și împingând explorarea către alte orizonturi. Iarăși aparent, am avea de a face cu o lărgire a orizontului filosofic și o împingere a acestuia către noi limite. În fapt, respectiva deplasare poate fi foarte bine interpretată ca schimbare a țintei, îndepărtare a interesului de la adevărul și înțelepciunea legate de om și destinul lui.

Firește, noul scop solicita și un discurs adecvat. De aceea, Heidegger s-a afirmat devreme ca un meșter în forjarea de noi cuvinte. În general, derivarea lor are loc prin compunere, acțiune către care îl încuraja chiar specificul dezvoltării germanei. Astfel, după cum s-a observat deja, Dasein provine din „da” și „sein”. Pășind pe urmele sugestiei de a explora resursele limbii proprii, Constantin Noica se specializa, la maturitate, în depistarea vorbelor cu potențial filosofic din limba română. El recicla anumite cuvinte cu aparență desuetă („petrecere”), evidenția ceea ce socotea a fi valențele profunde ale altora („rostire”, „întru”), accentua sensuri secundare sau terțe pentru a obține aurul ascuns de siliciu. Noica însă iubea limba română și nu o privea de sus. El nu vedea în ea un stadiu prealabil adecvării la buna cunoaștere mediată filosofic, ci instrumentul suficient de flexibil al optimei exprimări a gândului. „Toată mirarea în fața limbii este de o viață. Dihania aceasta, din care faci și tu parte, își trimite suflarea ei peste lume, prin purtătorii ei de cuvânt de tot felul. Dihania stă de vorbă cu alte dihănii, aceasta înseamnă cu alte suflări și alte limbi. Limbile își trec unele altora înțelesuri, fac schimb de icoane și albume de familie, ba uneori își înfrățesc chipul lăuntric, până la a nu mai ști bine ce a fost suflare a lor și cât anume este duh din duhul alteia”.

Noica nu ar fi socotit, s-ar zice, niciodată oportună mutilarea românei prin „heideggerizare”. Vor fi sunând, elementele noului vocabular filosofic propus de Heidegger, cum vor fi sunând, în germană. Se vor fi putând și traduce în alte limbi, de vreme ce există și reușite recunoscute în acest domeniu. (Dnii Liiceanu și Cioabă apreciază, spre exemplu, traducerile americană, a lui John Macquarrie și Edward Robinson, și franceză, a lui François Vezin, din Sein und Zeit). Ca să îl traduci însă bine pe Heidegger în română ar trebui să ai o cunoaștere a limbii de acasă, de la noi, cel puțin cât Ștefan Augustin Doinaș, traducător din Hölderlin și Goethe, căci preferințele lui Heidegger în materie de utilizare a germanei în registru poetic mergeau către Hölderlin și Stefan George.

Să fie, așadar, vorba de o dificultate a românei de a-l „suporta” pe Heidegger? Să fie lipsa de dibăcie a traducătorilor de până astăzi? Ori este în cauză o caracteristică a înseși filosofiei heideggeriene, intraductibilitatea (relativă)?

Heidegger este, din câte se pot vedea în textele lui, un meșter de cuvinte. Făurirea acestora prin compunere îl definește ca pe un maestru al rebo-ului eliptic (ca să mă exprim în termeni rebusistici). Un exemplu, pentru a se înțelege despre ce vorbesc: In-der-Welt-sein este o făcătură conceptuală în care expresia posibilă „a fi în lume” pretinde un nou statut, acela de concept. Urmarea este că Heidegger o conceptualizează cu ajutorul cratimelor (când vine vorba despre Miteinandersein nu le mai folosește nici măcar pe acelea). Traducătorii români traduc In-der-Welt-sein prin „faptul-de-a-fi-în lume” (se putea, desigur, și „a fi în lume”, „situare-în-lume” sau poate „condiție terestră”, însă convingerea lor este că situația respectivă trebuie descifrată ca… fapt). De ce nu, totuși, lumexistență, mundanitate, sau orice altceva care să spună același lucru? Dincolo de soluțiile discutabile rămâne însă In-der-Welt-sein, care este o manoperă extrem de asemănătoare, deși mai puțin ambițioasă, cu demersul celui care, alăturând sub genericul „Împodobește hainele militarilor”, așeza o ceapă și un mănunchi de praz, așteptând ca inșii pasionați de enigme să ajungă la cuvântul ceap(ă)+praz = ceapraz.

Pentru reboul eliptic evocat, vezi: http://suidualc-suidualc.blogspot.com/2011/03/rebo-eliptic-2.html

Din acest punct de vedere, orice vocabular explicativ heideggerian este o sursă estetică de satisfacții, mai cu seamă pentru amicii rebusului sau ai jocului de scrabble, căci oferă spectacolul desfășurat al unei erudiții puse pe șotii. Cui nu îi ajunge, i-aș recomanda admirabilul roman ininteligibil – dar plin de enigme lingvistice – Finnegan’s Wake, de James Joyce (nu m-ar mira ca și acesta să ajungă să fie tradus în română, într-o bună zi). Dacă, însă, cei care ajung la ediția românească din Sein und Zeit, răsfoind-o, dau de „Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni din Ființă și timp” (pp. 579-625) de dl. G. Liiceanu, și dacă, mai apoi, se vor încurca în indexul tematic și glosarul germano-român preluat și ajustat de dl. Cătălin Cioabă după ediția americană menționată mai sus, socotind că e prea mult pentru ei, le recomand Alfabecedarul lui Paul Goma, nu mai puțin inventat și mult mai imaginativ decât limba heideggeriană.

http://jocuridecuvinte.ro/inexistente.htm

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/03/07/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-ix-filosofia-ca-rebo-eliptic/trackback/

RSS feed for comments on this post.

60 comentariiLasă un comentariu

  1. Ce înţelegeţi prin formularea:

    „/…/ adevărul şi înţelepciunea legate de om şi DESTINUL lui”?

    Aveţi cumva convingerea că omul are un „destin” (în afară de faptul, banal, că deţine tendinţa – înnăscută şi, până în prezent, inevitabilă – să îmbătrânească ireversibil şi să moară)?

    …În rest, la „Alfabecedarul” lui Goma aş mai adăuga poemele „în limba spargă” ale Ninei Cassian.

    I.B.

    • Bună întrebare, într-adevăr. Parcă mai ştiu şi eu ce voiam să spun?!

      De acord şi cu poemele spargate ale Ninei Cassian. Uite ce linie frumoasă se conturează în literele române şi universale…

      Stimă,

      O.P.

  2. „Ah, era însă baba ciudată, oricum, Anna Livia, picioruşe de păpuşe! Şi segur era şi el ciodetul ghiduş, Dragul Dumpling Djegos, adoptatăl cîrpaci al fiilaylor şi fetişcanelor. Naşă şi nas, la toţi le sîntem urnaşi.* Navea el şapte dame care să-l muierească? Şi fiecare dam avea şapte cîrje. Şi fiecare cîrjă avea şapte tonuri. Şi fiecare ton avea un criş** diferind. Spumă pentru mine şi supă pentru tine şi socoteala medicului pentru Joe John. Befor! Bifur! ”

    (dupa Laurent Milesi, A[nna] L[ivia] P[lurabelle] in Romanian, în Karen Lawrence (coord.), Transcultural Joyce, Cambridge University Press, 1998, p. 199-207)

  3. Meserie! Dvs. aţi tradus fragmentul? Că nu mi-e clar detaliul. Oricum, odată bine situat în convenţia lui – precum romanul lui Joyce – şi textul heideggerian poate stârni delicii. De pildă la fanii de pretutindeni ai acestui stil.

    Numai bine,

    O.P.

  4. nu, nu, nu!
    trad e de Laurent Milesi, de la Cardiff University.

    Adica inteleg ca macar intr-o satisfactie estetica s-ar putea exersa, cu Joyce, in loc de barbarismele haida-de-gheriene, hide guerriennes, hîde rrien de rien…

  5. Razbunarea lui Heidegger: aceasta postare si comentariile – o magistrala confirmare a paragrafelor 35-38 din SuZ.

    • nu doarme, domle, heidegger, la ora asta?

      • Marile religii nu dorm niciodată!

        O.P.

    • Domnule Oliviu Tisa,

      N-aș vrea să credeți că sunteți binevenit pe acest blog. V-ați pierdut acest drept atunci când ați propus metode staliniste de „dezbatere”, răstigniri în piața publică radio etc.

      Altminteri, nu vă ascund, apreciez loialitatea dvs. sinceră și elanul cu care apărați grupul. Dar îl apărați… de ce?

      De postările mele pe care le socotiți demne de deplorat. Nu mai pierdeți vremea cu ele, zău.

      Altminteri, salutare! Zău salutare!…

      O.P.

      P.S. Către ceilalți: oare de ce titlul # 35 este tradus prin „Flecăreala”? De ce nu prin „Trăncăneala”? Sau „Șueta”? Ori chiar și franțuzitul „Bavardaj”? Se bazează, oare, opțiunile celor doi traducători, G.L. & C.C., pe GUSTUL propriu? Pe alte criterii? Putem ști siguri că traducerea domniilor lor nu sărăcește limba în care se traduce?

  6. metode staliniste – Nu vorbi de funie in casa spinzuratului!

    • ‘Re-ați de pomină cu pseudonimele voastre, șmecherilor! Că la anonime vă pricepeți…

      Nu ne tutuim, nenicule.

      Matale, dânsule, ai o eroare heideggeriană de percepție: că vă spurc în regim de blog particular e una, că neica nimeni vrea să mă supună la radio judecății publice (pasămite!), cum i-au făcut tovarășii lui Octavian Paler, odinioară, e cu totul altceva.

      • Dincolo de animozităţi, Dle Pecican: indiferent cine ar fi anonimul FW, nu e atât de clar că v-a tutuit. Dumnealui nu a făcut decât să invoce un proverb românesc arhicunoscut, în care persoana a II-a, singular, are un rol mai degrabă GENERIC, putând fi substituită cu persoana I, plural („Să nu vorbiM de funie în casa spânzuratului”) sau cu o expresie verbală impersonală („Să nu SE vorbEASCĂ de funie în casa spânzuratului”). De ce să intentaţi, deci, proces de intenţie interlocutorilor dvs. (şi) pentru asemenea pricini nesigure şi uşor…derizorii?

      • Aoleu, acum îi faceți hermeneutică și colocvialului cu gusturi staliniste? Păi, ce-ați zice, distinsă doamnă, să mă adresez și dvs. cu apelativul „măi, Bogdane”? Hahaha! Ar fi oare mai nepoliticos, mai/ prea colocvial sau pur și simplu inadecvat, datorită pseudonimiei?

        … Chiar presupunând că ar fi corect ceea ce sesizați – dar nu e, urmăriți simpaticele mesaje ulterioare ale domnului în cauză -, sunt de partea prevenției, ca în tot acest demers. Și pe fond, și în formă.

  7. parca era public nu particular, onorabile. ca de aia nu ai purces pe alte ringuri in vazul tuturor

    idiotii aia de americani, francezi, italieni il traduc pa zanaticul ala! timpitii de japonezi nu se mai opresc, au deja 3-4 versiuni din SuZ. Aia e explicatia: nu au un OP

    da. ca tovarasii de odinioara. ne apara, cu asa o indignare proletara, de decazuta filozofie burgheza, neo-leginara, neo-fascista, neo-nazista…

  8. Domnule Tisa,

    Când era public, nu-ți plăcea, voiai pe „teren neutru”. Acu, când îl declar particoler, iar nu-ți e pe plac. Oricum, văzul matale e la fel, ca de fiecare dată. Și totuși: de ce atunci nu era bine aici, iar acuma e?

    Asta e problema, că alții îl traduc și e musai să avem și noi faliții noștri? Păi, domle, tradu-l cât îți vine matale bine. Și pe urmă, retradu-l încă o dată. Deja avem, oricum, DOUĂ verisuni din cărțoiul ăla indigest (nu e vina mea că dl. Liiceanu, generosul om de cultură, și-a bătut joc de efortul lui Dorin Tilinca și Mircea Arman, interzicând Editurii Grinta din Cluj răspândirea celor câteva sute de exemplare. Dacă îl iubești pe M.H., fă rost de un exemplar și păstrează-l. Chiar dacă e la fel de ciudat tradus, ca și celalaltă versiune, e prioritară în raport cu aceasta și se cuvenea recunoscut onest.). Dar mă tem că, așa cum a rămas bietul Platon, neterminat, așa îl veți lăsa și pe zglobiul inventator de cuvințele ființiale. Și mai e ceva: de ce vi s-ar părea dezonorant, nelaîndemână sau mai știu eu cum să avertizați că nu îi împărtășiți vedeniile colorate în brun, cu centiron și saluturi cu mâna azvârlită în sus? Pe cine ar răni delimitarea de nazism?

    În ce privește apărările de care vorbești dumneata, e clar că pici în confuzii istorice: eu n-am probleme cu burghezia, o fi ea filistină, dar e simpatică… Să nu confundăm referința la burtăverzime a avangardelor, bine? Cu neo-extremiștii însă, da, am ceva și mă enervează rău de tot. Nu cred că ne lipsesc, am văzut cum e cu ei, mulțumesc frumos.

    Și, repet, iar și iar: dacă n-ai matale resurse să mă respecți, de ce te-ar jena cuvintele unui ins cu totul necreditabil, ca mine? De neînțeles logica asta belicoasă, a dumitale, zău…

  9. cind se face ceva in Romania trebuie zadarnicit. sa nu stea piatra pe piatra. asta e problema. restul tine de retorica argumentatiei, ca e vorba de neo-nustiuce etc. bati cimpii cu banderole. ai vazut matele la americani si ailalti banderole sanitare contra virusilor?

    Si in Franta au fost trei incercari de traducere a Suz. Numai una, a lui F. Vezin, a trecut de rigorile publicarii.

    • Bună dimineaţa, Domnule!

      Poate îmi veţi explica şi mie interesanta dvs. opinie, conform căreia eu, un particular din provincie, aş putea zădărnici frumoasa operă de traducere şi comentare idealistă, inspirată de pure sentimente de admiraţie şi nimic altceva, a lui Heidegger… Nu vă sună a complotită acută?

      Sau e valabil celălalt scenariu, cu filosofia destinală a lui „n-a fost să fie”?

      Nu suntem, oare, prea friabili? Nu cădem prea iute din extrema entuziasmului neţărmurit în cea a decepţiei de a fi înconjuraţi de neînţelegere? Haideţi să o luăm mai cu calm un pic.

      La americani am vazut, desigur, destule avertismente, dintre cele mai felurite (v-o spun fiindcă mă întrebaţi). Şi am mai văzut şi la Humanitas, dar cam toate sunt doar rodul unor strategii de marketing ce se întind între consemnarea a „Douăzeci de ani de Humanitas” şi „Best seller internaţional”.

      După logica dvs. ar trebui să înlăturăm şi specificaţiile privitoare la faimoasele „E”-uri de pe etichetele produselor alimentare, şi indicaţiile privind compoziţia, efectele secundare şi administrarea de pe recipientele cu produse farmaceutice. Nu vă fie cu supărare, nu sunt de acord cu dvs. Dar asta, fireşte, nu înseamnă că ar trebui neapărat să împărtăşiţi opinia mea. E mai simplu să cereţi execuţii în piaţa publică. Şi mult mai democratic.

      Să vedem şi obiecţia dvs., mai veche un pic, despre traducerile lui M.H. în SUA şi Japonia. Prima este, de la naştere, o cultură multiculturală, plină de diversitate şi democrată. A doua este moştenitoarea disciplinei quasi-militare şi a formulei de democraţie limitată (prin perpetuarea castelor) de până la al doilea război mondial. Pentru prima cultură, MH e încă o pată de culoare, bine anturată de discuţii critice (poate aţi aruncat o privire prin bibliografie). A doua nu are de ce îşi face problme, fiindcă trufiile heideggeriene îi vin cao mănusă, cel puţin pe creasta socială reprezentată de o intelectualitate de dreapta cu vederi compatibile cu fascismul (Yukio Mishima nu s-a sinucis ritualic pentru că n-ar fi destulă democraţie în ţara lui, vă asigur).

      În România nu suntem, din păcate, în aceeaşi situaţie ca în SUA. Şi, din fericire, nici în cea a Japoniei. Încercăm să construim – măcar unii dintre noi – o cultură democratică, pentru a nu ne trezi cu rudele şi prietenii împuşcaţi sau vârâţi prin temniţe, din nou. Despre asta este voba, în viziunea mea, prietene al lui Heidegger.

      În ce priveşte „rigorile publicării”, veţi fi, poate, de acord că ele sunt stabilite de editori şi că dl. Liiceanu nu este singurul editor din România. Prima traducere integrală din S & Z, cea a poetului Tilinca, a întrunit adeziunea unui editor. Faptul că i s-a contestat acestuia dreptul de a o publica este un fapt ce ţine de practicile de pe piaţa de carte şi de perpetuarea drepturilor de autor. Traducerea în sine însă, este un fapt relevant în ordine culturală şi intelectuală, şi chiar dacă ar fi un mare eşec – parcă poţi obţine altceva când traduci M.H. în română ziceţi că şi cu traducerile franceze s-a greşit de două ori) -, poate că dvs., care stimaţi autorul tradus, ar fi mai potrivit să manifestaţi înţelegereşi solidaritate cu efortul ca atare. Cm acest lucru nu se petrece, vă suspectez de alte interese în chestiune, şi nu de fervoare heideggeriană. Uitaţi-vă din nou la citatul din dl. Mincă reprodus de dl. Mladin şi reluat de mine în răspunsul la intervenţia acestuia şi veţi vedea că atitudinea de stimă faţă de efortul însuşi îi caracterizează pe iubitorii autorului; chiar şi atunci când „nu le iese”…

  10. Domnule Ovidiu Pecican,
    Eu credeam ca sinteti istoric. De aceea, nu va inteleg dispretul pentru documente. Adica: vorbiti despre carti pe care nu le cititi, puneti la indoiala traduceri pe care nu le-ati citit… La asta se adauga ignorarea completa a drepturilor de autor. Pomeniti de traducerea lui Tilinca si Arman. Dincolo de calitatea acestei traduceri (pe asta de ce nu o puneti oare la indoiala? ar cam trebui…), chiar nu vi se pare nici o problema cu faptul ca aceasta traducere nu a avut drepturi de autor? Vi se pare o bagatela? Detinatorii drepturilor de autor sunt foarte exigenti cu cei care traduc Heidegger si acorda foarte greu drepturile. Oare de ce? Pai tocmai ca sa nu apara tot felul de ageamii cu pretentii, precum domnii Tilinca si Arman! Mergeti, domnule istoric, la documente si lasati speculatiile partinice!

    Andrei Popa

  11. Bună ziua, domnule Andrei Popa!

    În parte, am răspuns deja întâmpinării dvs. mai sus, în comentariul imediat anterior. Să revenim însă asupra unor nuanţe. Există traduceri pe care le comandă editurile, odată ce au obţinut deja drepturile de autor. Altele vin însă din pasiune şi entuziasm, iar traducătorii îşi caută, ei înşişi, în asemenea cazuri, editorul până îl găsesc sau până rămân cu traducerea în sertar, după caz. Chestiunea dreptului de autor este o chestiune juridică şi ea îl priveşte pe editor, nu pe solitarul care, în după-amiezele sau serile libere, ori poate dimineaţa, înainte de şi după micul dejun, se aşterne pe tradus ca şi cum ar participa, să zicem, la un antrenament pentru propria şlefuire. (Este lucru ştiut, prozatorul Somerset Maugham recomanda tinerilor aspiranţi la meseria de scriitor să… copieze câte o pagină pe zi din maeştri; la fel, făceau copii, şi marii maeştri de demult după şi mai vechi mari maeştri, precum Rubens după renascentiştii italieni).
    Respectul pe care îl afirmaţi în raport cu Heidegger şi cu traducătorii lui nu poate merge doar în direcţia discipolilor dlui Liiceanu, dacă survine din sinceră pasiune dezinteresată. Fiind vorba despre tălmăciri dintr-un autor de dificultatea căruia nu păreţi să vă îndoiţi, datoraţi, cred, acelaşi respect şi celor care traduc într-un mod care vă convinge mai puţin. Nu de alta, dar chestiunea e relativă. Iată, nici efortul dlor Liiceanu şi Cioabă nu convinge pe toată lumea (şi e firesc să fie aşa, NIMIC nu convinge chiar pe toată lumea în această materie!). Atunci de ce le-am retrage dreptul la respect dlor Dorin Tilinca şi Mircea Arman? Dvs. aveţi treabă, se pare, ca şi dl. Liiceanu, cu Ed. Grinta. N-aveţi decât să îi imputaţi abuzul sau neatenţia, depinde cum le socotiţi, când vine vorba de copyright-ul la S & Z. Bagatelă sau nu, este cu totul altă discuţie decât cea despre transpunerea în română. Să vă fac eu diferenţa dintre a tălmăci şi a pune în circulaţie? -aş prea crede că e cazul…

    Or, acestea fiind zise, cine se dovedeşte cu adevărat părtinitor, eu sau dvs.? Din istoria traducerilor operei lui M.H. Tilinca & Arman nu pot fi scoşi, chiar de ar fi tradus prost… (Nu spun nicio clipă că ar fi vorba de o cauză excepţională, pentru care merită să mori sau să îţi pui numele în gura lumii. Să nu confundăm nici această discuţie, pe care o purtăm, cu cea referitoare la necesitatea pentru cultura noastră a traducerilor heideggeriene, pe care nu am susţinut-o niciodată. Măcar de s-ar tipări dextra, cu textul original în paginile din stânga… Mă rog.) Oricum, nu păreţi corect situat pentru judecarea cinstită a situaţiei invocate.

    În ce priveşte lecţia documentului şi admonestarea istoricului care sunt, hehehe, aici primesc lecţii numi de la dl. Lavric, dovedit cu acte în regulă un maestru într-ale discursului istoriografic.

    Totuşi, e cam stupid să spui că nu am citit o carte când nu ai dovezi peremptorii că aşa stau lucrurile. Vorbim despre ce, adică? Despre Heidegger? Sunt, mărturisesc cu părere de rău, unul dintre cei care umflă buzunarele Humanitas cu bani plătiţi pentru a intra în posesia nestematelor tălmăcitoare din Heidegger. (Fireşte, graţie atenţiei Grupului HAH, de aici înainte voi primi cu dedicaţie aceste volume, sunt convins, în chip de daruri prieteneşti…) Vorbim despre cărţi din care, în mod evident, citez în postările mele. Pesemne dvs. vi le citeşte cineva cu voce tare, înainte de culcare, de vreme ce socotiţi că se poate vorbi despre ele fără a le frecventa.

    Dacă vorbim despre scufundăciile dlui Mincă, autor erudit şi plin de un farmec ce merită să fie mai convingător relevat de aici înainte, e curios cum, în unele dintre verdictele pe care le dă cu privire la volumul la care trimit, prietenul (dvs.) dl. Sorin Lavric „cade”, ca din întâmplare, peste concluzii pe carele formulasem eu însumi în postarea care a inflamat iniţial spiritele heideggerienilor dâmboviţeni.

    Aşa încât… Vă propun să ne consumăm gargara în baia proprie, în faţa oglinzii, şi nu pe bloguri, făcându-ne de râs.

    Stimuţă!

    O.P.

  12. …Dar, dacă într-adevăr admiteţi, Dle Pecican, că Dl. Sorin Lavric „cade” peste unele concluzii (reticente) similare cu ale dvs., de ce aţi susţinut iniţial – în P.S.-ul unei postări mai vechi, adresate D-lui Mladin: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/22/pseudo-dezbatere-filosofica-viii-frustrare-onestitate-originalitate/ – că, în recenzia sa, Dl. Lavric „îl laudă cu generozitate” pe Dl. Bogdan Mincă, de parcă Dl. Lavric n-ar fi făcut decât să-l elogieze în mod unilateral pe „colegul” său?

    Nu v-aţi arătat, astfel (mai exact: prin faptul de a ignora rezervele Dlui Lavric faţă de cartea Dlui Mincă), întrucâtva tendenţios?

    • De vreme ce dl. Lavric dă în finalul cronichetei sale din „România Liberă” vești rele comilitonilor interesați de heideggerizarea culturii române, se cheamă că laudele domniei sale la un demers pe care îl dezaprobă sunt (prea) generoase, nu? Și, într-adevăr, îl elogiază unilateral, după modelul: ”Operația a reușit cu brio, dar pacientul a murit!” Aflăm că dl. Mincă e erudit – am zis și eu -, că știe, că face și drege, dar că e pe un drum înfundat și că va sfârși în însingurare. M-aș chiar mira, dacă m-aș dori malițios, de asemenea exactitate, însă mă gândesc că e așa cum observam în altă parte: în interiorul grupului HAH se mai distribuie și ghionturi. Nu trebuie lăsați noii veniți să atingă toga Gurului de la prima încercare.

  13. P.S. – Nu aş dori să fiu greşit înţeleasă: recenzia din „România literară”, a lui Sorin Lavric, la cartea lui Bogdan Mincă, „Scufundătorii din Delos”, conţine, într-adevăr, destule pasaje elogioase (deci, semnalând acest fapt, nu vă înşelaţi deloc). Atâta doar că nu se reduce la ele, ci inventariază şi câteva CUSURURI ale volumului – şi toate DE FOND (ex.: „volumul are jargon, dar NU are VIZIUNE”, Mincă „are stricteţe de nuanţă, dar ÎI LIPSEŞTE IDEEA”). Or, dvs. aţi părut să omitţi iniţial acest aspect, lăsând impresia (totuşi, NEDREAPTĂ!) că recenzia ar fi strict encomiastică. De unde şi sesizarea mea de acum.

    • Mă amuză că îmi imputați mie șmecheriile disociative ale instanței critice S. Lavric. Așa e, domnia sa îl „rade” pe Mincă mai abitir decât am făcut-o eu într-un demers mai curând camaraderesc, în care mă întrebam de ce pierde vremea cu Heidegger sdacă vrea să se ocupe de greci și, totodată, de ce se împiedică de greci dacă dorește gândire originală… Înțeleg că ați fi vrut de la mine, în raport cu textul lavrician, ceea ce-i faceți dvs. acum. Ei bine, cu un pic de ironie, recunosc, am preferat să văd în textul din „România literară” latura pozitiv-constructiv-laudativă. Era, oricum, mai în nota dominantă a grupului…

  14. Comentariile postate de mine au apărut, după care au dispărut iar.

    Să înţeleg, totuşi, că sunteţi rău-voitor, suprimându-le?

    Alexandra Roşioru

    • Sigur. Știe deja o lume întreagă că sunt rău-voitor.

  15. …A, văd că postările mele sunt, totuşi, aici. Scuzaţi-mă, retractez ultima întrebare.

    A.R.

    • Păcat. Am apucat să îi răspund. Se pare că s-au suprimat suprimările.

  16. DECLARATIE DE IUBIRE

    Acest comentariu este contradictoriu dar vadeste o schimbare la care nu speram, recunosc. Ma grabesc sa o exploatez.

    Pe de o parte ar rezulta ca intre timp, in sfirsit, ati citit cartea lui BM si faceti mea culpa: “autor erudit şi plin de un farmec ce merită să fie mai convingător relevat de aici înainte” dar, pe de alta parte, ziceti ca S. Lavric, confratele aspirant in istoria filozofiei, va confirma aprecierile initiale. Ramineti la pozitia initiala, adica.

    Aceeasi contradictie respira si paragraful precedent: „Totuşi, e cam stupid să spui că nu am citit o carte când nu ai dovezi peremptorii că aşa stau lucrurile. Vorbim despre ce, adică? Despre Heidegger? Sunt, mărturisesc cu părere de rău, unul dintre cei care umflă buzunarele Humanitas cu bani plătiţi pentru a intra în posesia nestematelor tălmăcitoare din Heidegger.”

    Totusi, insist crestineste, se pare ca sint sperante sa recuperam oaia ratacita! Adica, intre timp iata ati citit cartea lui BM, incet, incet veti citi si H si veti avea revelatia ca poate cei care se ocupa cu el nu sint niste rataciti. Ca acest filozof merita un loc special in istoria filozofiei.

    Daca agreeati, iata, imi iau angajamentul sa obtin dedicatia traducatorilor pe prima traducere aparuta la Humanitas si sa v-o transmit „cu iubire”, cum ar spune d-ul Liiceanu.

    PS. In ceea ce priveste grupul HAH nu pot sa-mi iau nici o obligatie, nu reusesc sa-l identific.

    • scuze: l-am plasat gresit.
      Daca sinteti amabil sa-l postati dupa comentariul
      On 8 martie 2011 at 10:25 am ovidiupecican said:

      Bună ziua, domnule Andrei Popa!
      […]
      Stimuta

      • Se întâmplă. Din păcate, printre multele mele lipsuri, îl puteți adăuga și pe acesta: nu știu suficient de bine modera un blog. Ca să fiu la obiect, nu văd cum să mut comentariul de aici, dincolo. Dar precizarea e utilă, știm unde să căutăm…

    • Hahaha! Te pomenești că sunteți nu numai îndărătnic și insolent, ci și simpatic, domnule Tisa. Treaba dvs., desigur. Contemporanii spun că nici Căpitanul nu era lipsit de farmec (deși eu nu cred, v-o spun sincer; mă bazez pe ce a pășit dl. Manciu de la Iași, precis că știți la ce mă refer).

      Ei bine, dacă tot e să îmi livrați minunatele cărți, măcar să fie subliniate cu carioca sau markere, vă rog. Adăugați și comentariile experte ale celor pe care îi creditați, vor fi fiind și gravii domni și doamne amorezați de textul heideggerian ca și dl. Mincă: erudiți și înfundați pe un drum solitar, uf.

      Dar faceți-vă un serviciu și dvs. înșivă, dacă tot sunteți atât de săritor: 1. încercați (în solitudine, nu trebuie să vă vadă sau audă nimeni) să găsiți măcar un aspect criticabil în ceea ce iubiți la Heidegger; 2. încercați măcar un cât de mic gest de insurgență – fie și tăcută și știută numai de dvs. față de profesorul dvs. favorit (nu-l mai numesc, ca să nu sughițe, bietul!); 3. dăruiți-vă un manual de comportament elevat în societate și priviți-i măcar ilustrațiile; tot în taină, anonim sau pseudonim, cum socotiți.

      Observați, vă rog, că nici nu mă gândesc să am îndrăzneala de a vă soma la gândire democratică și abandonarea negrelor gânduri de răzbunare simbolică.

      APROPOSITO: La care dintre comentarii vă referiți?

  17. Recitind aceste comentarii am sesizat citeva stranii coincidente care ne vor ajuta sa intelegem mai multe:

    Aveti in comun cu S. Lavric multe lucruri. In general, graba de a scrie despre lucruri pe cale nu le cunoasteti. Mai précis. In primul rind, la nivel global: amindoi nu cunoasteti filozofie dar scrieti despre istoria filozofiei. Apoi la nivel punctual: nu cunoasteti cartea despre care scrieti. Macar nu rasfoiti cartea inainte de o prezenta – e vorba de respect fata de carte si autor, fata de cititor si apoi fata de sine. Sa nu fi in stare sa vezi scheletul unei carti care apare destul de evident din cuprins si introducere, e descalificant. In alt treilea rind, sentintele fara drept de apel, specifice semidoctilor: “Filozofia naturii, o colectie de aberatii pe care Hegel mai bine n-ar fi scris-o” spune cu emfaza SL. Asemanator se comporta OP: Heidegger un mediocru. (nu mai caut citatul, se afla imprastiat prin exuberanta dv. productie). In al patrulea rind, sinteti ingroziti de limbajul tehnic al filozofiei (“jargon” in exprimarea lui SL). Cine practica filozofia cu adevarat va stii ca acest limbaj a inceput sa se specializeze de pe vremea grecilor, in special incepind cu Aristotel si va fi simtit pe propria-i piele nevoia unui limbaj specializat. Nu poti sa spui ca “rezultatul unor asemenea sfortari lexicale fiind un amalgam iremediabil artificios” nefiind “vie sub unghiul uzului curent.” Adica un specialist in mecanica cuantica va fi condamnat ca nu se exprima asa cum se vorbeste pe strada, ca nu va fi inteles decit de cei citiva specialisti? Exista o legatura intima intre obiectul de circumscris si limbajul folosit. In al cincilea rind, ambii sinteti inclinati sa va prezentati velietatile literare si mai putin sa fiti atenti la rigoarea stiintifica. In al saselea rind, sinteti atrasi de ceea ce e tipator, strident: de miscarile extremiste, mai putin importa simpatia sau antipatia pe care o declarati. Ma opresc aici. Care ar fi deci factorul comun? Superficialitatea.

    Da, aveti un fix cu legionarii, nazistii, bolsevicii cu extremele in general. Putem discuta dar nu la nivelul asta epidermic, superficial. De exemplu am putea sa interogam sincronicitatea dintre dominarea tehnicii si ingineria sociala pe care incercau sa o puna in practica aceste extremisme. Si ceea ce este poate uimitor pentru dv. tocmai H va va explica cum este cu instaurarea dominatiei tehnice in toate laturile vietii sociale, deci inclusiv cu aceste curente politice. Cum e cu istoria acestei tendinte de instapinire a tehnicii asupra lumii naturale sau sociale…

    Dar intorcindu-ne la problema noastra: cum explicati ca aveti atitea in comun cu SL, membru la grupului HAH (asa cum l-ati identificat dv.)?

    • Ceva în comun cu dl. Lavric? Tot ce se poate, deși nici unul dintre noi n-am vrea asta, vă asigur. Mă tem mult mai tare că, după „mărcile” pe care ni le distribuiți, dvs. aveți cel puțin tot atâtea în comun cu dânsul și cu mine. Eu emit, este adevărat, opinia că M.H., al cărui fan fervent sunteți, nu face prea multe parale. N-ai nevoie să demontezi un motor care nu merge pentru a ști că nu funcționează. E destul să încerci să îl pornești. Dvs., în schimb, emiteți opinii cel puțin la fel de… concise despre „x” sau „y” (Lavric, Pecican…): sunt superficiali. Păi, dacă așa stau lucrurile, domnule Profundus, bun venit în club!

      Îmi permit, totuși, să remarc o deosebire. Lavric, cel puțin, îndrăznește să „se dea” la Hegel. Eu, de bine, de rău, îl discut critic pe Heidegger. Dvs., în schimb, lătrați la trecătorii care se opresc în fața porții pe care o păziți (e o metaforă pentru atitudine, nu țin să vă jignesc în mod special). N-ar fi mai interesant să încercați ridicarea în două picioare, simbolic vorbind? Nu, vă sperie rău.

      Imaginați-vă că în disciplinele pe care le frecventăm avem cu toții limbaje specializate. Când însă ele devin redundante, rebarbative, când sunt sofisticărie de dragul sofisticăriei, să avem pardon!

      Ipoteza dvs. emisă în vederea discutării extremismelor arată că ați putea avea un anume potențial. Ce păcat că îl folosiți pentru a justifica abominabilul, crima… M-aș bucura să aibă cât mai multă lume „fixa” mea nu CU, ci CONTRA extremismelor. Hotărât lucru, dvs. nu o împărtășiți. Din Auschwitz s-ar zice că vedeți numai tehnica desăvârșită a lichidărilor. Treabă nemțească, fină, pesemne… Înafară de asta, ar mai fi o problemă, chiar acceptând terenul pe care ați dori să transferați dezbaterea: cum am începe să vorbim despre tehnică, ne-ați vârî în bolboroseala cu „scoaterea din ascundere„ sau esențialismele heideggeriene știute („esența tehnicii”, vai”).

      Cum explic, prin urmare, lucrurile pe care le-am avea în comun, dl. Lavric și cu mine? Recentele accente critice la adresa tipului de demers al dlui Mincă par să fie singurele. Mult mai aproape îmi pare de dvs., care păreți dispus să observați temeiurile viziunii asupra tehnicii și ale ingineriei sociale extremiste interbelice, de care – vorbind despre Noica – nici dl. Lavric nu era departe.

    • [În aparteu:]

      Poate că Dnii Lavric şi Pecican n-or fi ştiind ei prea multă filosofie, în schimb Dl. Tisa pare cam certat cu gramatica. Vrem exemple? Eh, poftim, iată:

      (a) „sa nu FI in stare” în loc de „să nu FII în stare”;

      (b) „cine practica filozofia cu adevarat va ŞTII” în loc de „cine practica filozofia cu adevarat va ŞTI”

      sau (o boacănă frumoasă, din specia solecismului – şi anacolutului)

      (c)”Nu poti sa spui ca ‘rezultatul unor asemenea sfortari lexicale fiind un amalgam iremediabil artificios’ nefiind ‘vie sub unghiul uzului curent’ ” [adică „nefiind VIE” ce: rezultatul sau amalgamul? un mare ghinion e însă că aceste două substantive sunt de gen neutru, care, la singular, ia – desigur – aspectul masculinului, în timp ce adjectivul ‘viu’ e trecut, nu se ştie din care pricini, la feminin, deşi nu există niciun substantiv feminin la singular pe care să-l determine; totodată, e agreabilă şi alternanţa subtilă a gerunziilor: ‘fiind’/ ‘nefiind’ – deformaţie profesională, de filozof, probabil -, netulburată de niciun alt verb la un mod predicativ…]

      Există însă, în postarea Dlui Tisa, construcţii frastice apte să îmbucure atât sub raport gramatical, cât şi stilistic:

      „Cine practica filozofia cu adevarat va stii ca acest limbaj a inceput sa se specializeze de pe vremea grecilor, in special incepind cu Aristotel si va fi simtit pe propria-i piele nevoia unui limbaj specializat”

      Expresia inspirată „să se specializeze…, în special” face – parol – toţi banii. Dl. Tisa se dezvăluie acum pasionat şi de afinităţile fonetice ale cuvintelor, nu doar de parţialele contraste, ca mai sus, în cazul ‘fiind’/ ‘nefiind'(apropo: oare Dl. Pecican are, totuşi, dreptate? lectura asiduă din Heidegger e cea care prilejuieşte aceste stâlceli simpatice, în limba maternă a vorbitorilor/ scriitorilor? oricum, dacă nu ea le prilejuieşte, nici nu pare să le prevină, zău…)

      Ce-are însă de împărţit filosoful cu filologul? Să trecem, deci, la trebuşoare mai serioase. Astfel, Dl. Tisa decretează:

      „ambii sinteti inclinati [D-lor Lavric şi Pecican] sa va prezentati velietatile literare si mai putin sa fiti atenti la rigoarea stiintifica”.

      Dar ce-are filosofia (şi încă aceea heideggeriană) cu ştiinţa?!

      Merge şi paralela (aventuroasă foc) dintre filosofia lui Heidegger şi mecanica cuantică: o comparaţie mai pertinentă nici că se putea găsi (deşi mai bine lipsea pe vecie – ei, drăcie!). Oare Dl. Tisa uită că mecanica cuantică nu e numai jargon, ci mai constă şi în nişte aplicaţii (desigur) PRACTICE, care pot compensa jargonul în ochii profanilor, semnalându-le, astfel, UTILITATEA PUBLICĂ a unui atare câmp de investigaţie?

      …Pe când filosofia lui Heidegger e şi ALTCEVA decât jargon? Şi, dacă da, oare CE anume?

      …Cu aiasta-mi muncesc firea…

      Filozoful Blagomirea

  18. Sa renuntam la ironii si bascalie. Ce am vrut sa spun in cele doua postari succesive?

    1. Contradictile dv., asemanare cu SL denota ca intreaga constructie cu HAH, extremismul ei ascuns etc. este o fantasmagorie din care de fapt faceti parte si nu faceti parte. Deci nu are nimic solid. E cazul sa va chestionati mai radical, inclusiv productiile dv. filozofico-politice. Si chiar moral (ma refer la atacurile care nu le cred justificate si care pot face mult rau. Sint niste oameni onesti. Cartea lui BM nu merita acest tratament din partea amandurora – nici macar nu ati citit-o dar ati desfintat-o).

    2. Nu Heidegger este vinovat de ce s-a intimplat in Germania. Holocaustul trimite la esenta tehnicii care are un potential pericol. Nu numai social (comunimul, nazismul) dar si pe alte paliere ontice – pe moment cel biologic si de mediu. Ori Heidegger a scris lucruri decisive despre esenta tehnicii, dezvaluind inradacinarea inca la greci. Grecii sint de neocolit. Poate nu o avea complet dreptate, dar amplitudinea interogatiei este impunatoare.

    Iesirea din actualul impas tehnic (in sensul de mai sus), care a produs si extremismele, deci gindirea unui nou inceput necesita intoarcerea la primul inceput, la presocratici. Asa trebuie citita aceasta carte. Iata lagatura problematicii dv., a extremismelor, cu Heidegger, cu grecii, cu presocraticii, cu SL si cu miopia: “volumul are jargon, dar nu are viziune”, “are stricteţe de nuanţă, dar ii lipseste idea”! Poti sa nu fi de accord cu detalile, sau mai stiu eu ce, dar sa nu reusesti sa identifici idea cartii e inacceptabil.

    • Fie, dar. Să renunţăm la ironie (deşi e cam greu):

      1. La primul punct emiteţi numai afirmaţii neargumentate. Poate că sunt adevărate – dar, ca din întâmplare, aţi uitat dovezile pe dinafară. Vă aşteptaţi, probabil, să fiţi crezut pe cuvânt. De cine? Ar fi, pesemne, util să vă mai aplicaţi şi dvs. înşivă sfaturile pe care le administraţi cu atâta generozitate altora: începeţi prin „a vă chestiona mai radical” şi reveniţi – eventual – ulterior, cu ceva mai solid (nu mă refer neapărat la un vol. gros de Heidegger, cu dedicaţiile traducătorilor pe pagina de gardă…);

      2. Aşadar, Holocaustul a fost cauzat de „esenţa tehnicii”, care ar consta în „dominarea naturii de către om” prin „cerere-insistentă-de-livrare”, adicătelea prin scoborârea naturii la stadiul de pur ustensil? – Ca să vezi. Şi noi care credeam că Holocaustul a fost produs de ANTISEMITISM. Dar, când colo, „esenţa tehnicii” erea de vină? O întrebare, atunci (de binevoiţi) – chiar două:

      Oare de ce capitalismul tehnocratic al SUA nu generat niciodată vreun masacru de anvergura Shoah-ului? Dacă într-adevăr „esenţa tehnicii” e cea care duce la extremismele politice şi la consecinţele criminale ale acestora, de ce ţinuturile nord-americane (mereu înfloritoare economic şi tehnologic) nu cunoscură nimic similar – până în prezent…?

      …Cu aiasta-mi muncesc firea…

      Filozoful Blagomirea

      P.S.: …Şi, rog, nu mai scrieţi „Poţi să nu FI…”, că e greşit! (E ca şi cum aţi scrie „Poţi să nu CITI”, ceea ce, parol, nu prea aduce a română acceptabilă – mai ales la un om cu studii, bănuiesc, superioare.)

    • O precizare necesara pentru a nu da loc la interpretari nedorite. Exprimarea de mai sus “Nu Heidegger este vinovat de ce s-a intimplat in Germania.” nu vrea sa spuna ca H este absolvit de acele gesture politice pe care le-a facut: inscrierea in partidul national-socialist, episodul cu rectoratul, anumite atitudini publice etc. Ma refeream la fortele la nivel social -ideologice, culturale, politice – care controleaza la un nivel infraconstient evolutia sociala in ansamblu. Indivizii sint practic manipulati si mai tirziu nu reusesc sa explice comportamentul si orbirea de moment. Aceasta explica caracteruil de masa la nivelul unei epoci.

      • Bine-bine, fie – dar tot nu m-am lămurit:

        Ce-are a face Auschwitz-ul cu „esenţa tehnicii”? Dacă ascensiunea naţional-socialismului în Germania şi Shoah-ul au fost declanşate, într-adevăr, de această tendinţă de acaparare a naturii prin sus-zisa „cerere-insistentă-de-livrare”, atunci cum rămâne cu antisemitismul? Şi (repet) de ce în SUA, unde „domnia tehnicii” e în floare, nu prea vedem curente politice intolerante care să preia hăţurile puterii şi nici masacre de proporţii comparabile cu ale Holocaustului (exceptând, desigur, linşajele negrilor în Sud – dar, oricum, ele n-au fost niciodată de asemenea anvergură…)?

        Şi iarăşi:

        Ce legătură există între „ontologia fundamentală” a lui Heidegger (sau gândirea sa mitico-poetică târzie, „mai riguroasă [pasămite] decât cea conceptuală”, „nici etică, nici ontologie”, „nici teoretică, nici practică” – în fine, gândire „care nu duce la niciun rezultat anumit”) şi MECANICA CUANTICĂ (subdomeniu al fizicii contimpurane care, dimpotrivă, duce la nu puţine rezultate PRACTICE, reperabile dincolo de jargon)…?!

        Şi – mai general – ce legătură există, domn’e, între FILOS0FIE şi „rigoarea ŞTIINŢIFICĂ”, pe care o invocaţi nonşalant…?!

        En garde!…

        (…Cu aiasta-mi muncesc firea…)

        Filozoful Blagomirea

  19. Cu câr, cu mâr, că nu aici, că dincolo… Până la urmă (dez-)zbaterea s-a urnit.

    Nu vă sfiiți, copii, dați-i bice! (Atenție, paternalism!)

    Nu e important să mă decretați pe mine drept profund și serios – ăsta va fi privilegiul altora, mai bine plasați în raport cu mine, cu HAH și cu dl. Liiceanu -, bine măcar că ați început să vorbiți, să vă puneți întrebări, să aveți neliniști…

    Înțeleg că în compania dlui Liiceanu se învață doar analiza pe text – heideggerian, mai tot timpul – și fervorile la adresa autorului. Ei, uite, aici pășiți către altceva…

    Bun venit în zona de neconvențional a gândirii…

  20. Hai, ca-i tare!
    Ce dezbatere?! Domnule Pecican, chiar credeti ca nu se vede ca „Filozoful Blagomirea” sunteti dvs.?
    E haios, oricum!

    • Simpatică remarcă, Domnule admirator al hitului haiducesc al lui Phoenix („Cine trece-n Valea Seacă…” etc.), numai că – de ce aș minți – nu sunt eu… Recunosc în el un om bine pregătit, cu umor, dar dornic să intre în bătălie disecându-l pe Heidegger. Eu, în schimb, prefer privirile din avion, continentul bătrânului neamț mi se pare rece, neatrăgător, cam sterp și, cum ziceam, nu în ultimul rând, cu ecouri extremiste. Ce veți fi găsind la omul ăsta, înafară de combinații cuvintilistice făcte primitiv, prin adiționare?!

      O.P.

  21. Cred ca va inselati d-le AP: e vorba de o sueta intre trei ipostaze ale aceluiasi individ. Deh, trebuie sustinut rating-ul.

    • Că bine zici, Heraclite. Profund și imprevizibil, nu încape vorbă.

    • Da, se vinde bine subiectul Heidegger&Nazi&OP + Nae&Legionarii&SL. Si asa se intinde pelteaua.

      Da’ s-a cam dezumflat.
      O sugestie, ca sa nu ni se aplece, incercati sa circulati si pe stinga, ne/va este mai familiar. Credeti ca nu o sa mai primiti banii de la Bruxelles, ori se supara sefu’ ca ii stricati ploile in USL? Va vind un pont, nici nu o sa sesizeze invaluirea: continuati cu Liiceanu are si o latura de stinga (mensevici, blogsevici tot p’acolo – de la DP citire). Succes garantat, inclusiv la caracuda.

      • Nea Vasile, mulțumesc de grija matale pentru succesuri la mine la blogul acesta care este. Ai, matale, și ideiuri originale. Ești și dăștept foc, ptiu să nu te diochi! Și ai informații precise, bre: cum știi dumneata dă bine în ce investește Bruxelu! Păi sigur, ce să îl intereseze pă Barosu? Liceanu, șefe, Liceanu și ai lui (cascadorii râsului!). Uite cum facem, neică Stângo: ia matale purcoiul ăla de bani, că mie mi se apleacă. Ți-i face subsemnatul cadou. Și, cu un drum, poți explora și singur, cu mintea matale de la mămica și cu ce a mai pus școala peste ea, ce e și cu stânga asta.

        De menșevici se ocupă cu grație Adam Michnik, ce să mă mai strecor și io în sujet, domnucule? De caracuda nu-mi fac probleme, faptul că îmi scrii matale e o dovadă că e cu mine și că… mai vrea. Apropo: te descurcași pă inglizește? Dacă nu, să știu, să o dăm pă tedescă.

    • …Multe-s operele sale, cam vreo sută de volume
      Despre legile eterne şi stăpâne peste lume,
      Dar cuprinsul lor e simplu: Blagomirea s-a muncit
      Ca să spuie “Tot e totul” şi sărmanul a murit…

      * * *

      Care-s cele trei ipostaze? Şi ale cărui individ?

      Adică şi „Dl. Tisa”, şi „Filozoful Blagomirea” ar fi tot Ovidiu Pecican?

      …Şi, eventual, chiar şi Andrei Popa sau obscurul Heraclit? (Pe unde vorb-a ieşit, mai bine să fi tuşit!)

  22. …Nu, da’ asta cu „ptiu, să nu te deochi!” aţi mai zis-o. Şi asta cu „mintea de la mămica”. S-a cam epuizat stocul de efecte retorice din dotare?

    (Încă o dovadă că se cam fâsâie cestiunea.)

    • Că de asta zic: plimbați ursul prin locuri mai atractive, unde lumea strălucește mereu și nu se repetă…

  23. Discuţie în direct, ieri, la TVR Cluj:

    Invitata: Artele marţiale DISCIPLINIZEAZĂ viaţa.
    Moderator: Aşa este. Este adevărat că v-aţi apucat şi de ANTRENORIAT?

    „Cuvinte noi din noi irup”, cum ar fi spus N. Stănescu.

    • …Dacă s-a apucat
      De ANTRE(PRE)NORIAT?…

    • La „antrenoriat” Noica era tare, când îi compara pe tinerii vizaţi de el pentru o pregătire filosofică – zece lecţii de greacă etc. – cu o selecţionată de fotbal. Citindu-i acum pe tinerii antrenaţi de păltinişeni înţelegem mai bine de ce.

  24. Evrica! Modelul Noica cu antrenoriatul, mi-a picat fisa… Acum inteleg: ilustru’ blogozof are intentii mari. D’aia nu vrea pe stinga si pace. Vrea numai pe dreapta si acolo il impiedica Heidegger.

    Bata-te sa te bata, taci si nu spui nimica. Ne lasi sa ne amarim atita.

    Trebuie facut ceva. Hai ca vorbim la Humanitas sa te traduca. Musai in Academica, parca asta era dorinta matale. Se aranjeaza. Sigur.

  25. De ce îi blamaţi atât pe domnii Pleşu şi Liiceanu? Multiplele antrenoriate soroşiarde de care aţi beneficiat şi dumneavoastră şi domniile lor ar fi trebuit să vă apropie mai mult. Nu îl dezamăgiţi oare pe binefăcătorul culturii româneşti prin această graniţă filosofică trasată pe Carpaţi?

    • Kedves baratom Zolika,

      Îi blamez „atât”? Cam cât?

      Dl. Soros e discipolul lui Karl Raimund Popper. Ce te îndeamnă să îl confunzi pe acesta cu Heidegger? Nu ești în chestie…

      Vreau și eu, de la unitatea militară discretă unde prestezi, pare-se, situația exactă a antrenamentelor mele la Soros, kerek szepen. Și ale celor doi, dacă tot ai adus vorba. Sau… e secret?!

      În fine, de care dintre binefăcătorii culturii române vorbești dumneata aici? Fii mai explicit, să nu smintim cumva la răspuns, că e un papagal pe aici care ciugulește referințele și repetă un singur cuvânt nemțesc, peste tot…

      Jo van? Visz lat!

  26. Păi ar fi nemaipomenit ca aulicul domn Liiceanu să plece urechea la gureșia matale, îmi imaginez că ai putea chiar țopăi de bucurie. Dar la elitiști nu e așa de simplu. Lătratul nu ajunge pentru a fi așezat la masă în fața bucatelor. Trebuie să te mai strădui și, probabil, vei avea și ocazia. Ar mai fi câte ceva de zis. Iar cu încurajările voastre de pe margine, merită.

    … Și ar mai fi vreo nouăzeci și ceva de volume de tradus din seria știută, nu pierde vremea, domnule!

  27. Domnii Pleşu şi Liiceanu au, ca intelectuali, o mare calitate faţă de domnia voastră, domnule Pecican. Nu au blog pe care să scrie tot ce le vine la gură. Şi chiar dacă ar avea, cu siguranţă nu şi-ar tutui interlocutorii.

    • Blog își pot face gratis. Eu editură, în schimb, nu.
      Pe de altă parte, nu tutuiesc nici pe cei care o doresc cu tot dinadinsul. E drept însă că limba română are pe lângă „tu” și „dvs.” și pe „dumneata”. Care nu e „tutuială”, nici măcar atunci când e subînțeles.
      Acuma, DUMNEATA vei putea înțelege – dacă nu-ți vine greu – că româna are nuanțe care s-ar putea să ne scape; și mie, dar mai ales DUMITALE. Și fiindcă tot intervii în discuție sagace, deși neîntrebat, îmi permit să amintesc faptul că aceia care semnează cu numele mic, inventat sau autentic, nu contează, se propun interlocutorului într-o postură de familiaritate de care s-ar scuti singuri dacă ar fi ceva mai bine introduși în tainele celor șapte (șase, mai nou) ani de acasă.

      • DUMNEATA este într-adevăr un pronume de politeţe. Dar, din nuanţele limbii române care vă scapă, amintesc că politeţea şi tutuiala nu se exclud. Chiar dacă „dumneata” este o tutuire politicoasă, tot tutuire rămâne. Dovadă stau variantele sale: mata, matale, mătălică, mătăluţă, tăluţă, forme în care politeţea se diluează (ne)simţitor.

        Între a smnea cu numele mic şi a tutui -chiar şi politicos- interlocutorul, stau să mă gândesc unde lipsesc cei x ani de acasă.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: