Deja, din punctul nucleic de pornire al gândirii heideggeriene, devenea vădită mutarea discursului într-un registru total diferit de orizontul tradițional al filosofiei. Diferența nu provenea, pur și simplu, din abordarea chestiunilor specifice interogației filosofice cu ajutorul mijloacelor specifice, ci din mutarea radicală a atenției către altceva decât problematica filosofică pe care o consacrase tradiția dinainte. În aparență, Heidegger vorbește despre Ființă și Timp, elaborând o ontologie regională de factură fenomenologică. Numai că prima grijă a acestei ontologii este să se dispenseze de om și valorile sale, preferând constructe alternative și împingând explorarea către alte orizonturi. Iarăși aparent, am avea de a face cu o lărgire a orizontului filosofic și o împingere a acestuia către noi limite. În fapt, respectiva deplasare poate fi foarte bine interpretată ca schimbare a țintei, îndepărtare a interesului de la adevărul și înțelepciunea legate de om și destinul lui.
Firește, noul scop solicita și un discurs adecvat. De aceea, Heidegger s-a afirmat devreme ca un meșter în forjarea de noi cuvinte. În general, derivarea lor are loc prin compunere, acțiune către care îl încuraja chiar specificul dezvoltării germanei. Astfel, după cum s-a observat deja, Dasein provine din „da” și „sein”. Pășind pe urmele sugestiei de a explora resursele limbii proprii, Constantin Noica se specializa, la maturitate, în depistarea vorbelor cu potențial filosofic din limba română. El recicla anumite cuvinte cu aparență desuetă („petrecere”), evidenția ceea ce socotea a fi valențele profunde ale altora („rostire”, „întru”), accentua sensuri secundare sau terțe pentru a obține aurul ascuns de siliciu. Noica însă iubea limba română și nu o privea de sus. El nu vedea în ea un stadiu prealabil adecvării la buna cunoaștere mediată filosofic, ci instrumentul suficient de flexibil al optimei exprimări a gândului. „Toată mirarea în fața limbii este de o viață. Dihania aceasta, din care faci și tu parte, își trimite suflarea ei peste lume, prin purtătorii ei de cuvânt de tot felul. Dihania stă de vorbă cu alte dihănii, aceasta înseamnă cu alte suflări și alte limbi. Limbile își trec unele altora înțelesuri, fac schimb de icoane și albume de familie, ba uneori își înfrățesc chipul lăuntric, până la a nu mai ști bine ce a fost suflare a lor și cât anume este duh din duhul alteia”.
Noica nu ar fi socotit, s-ar zice, niciodată oportună mutilarea românei prin „heideggerizare”. Vor fi sunând, elementele noului vocabular filosofic propus de Heidegger, cum vor fi sunând, în germană. Se vor fi putând și traduce în alte limbi, de vreme ce există și reușite recunoscute în acest domeniu. (Dnii Liiceanu și Cioabă apreciază, spre exemplu, traducerile americană, a lui John Macquarrie și Edward Robinson, și franceză, a lui François Vezin, din Sein und Zeit). Ca să îl traduci însă bine pe Heidegger în română ar trebui să ai o cunoaștere a limbii de acasă, de la noi, cel puțin cât Ștefan Augustin Doinaș, traducător din Hölderlin și Goethe, căci preferințele lui Heidegger în materie de utilizare a germanei în registru poetic mergeau către Hölderlin și Stefan George.
Să fie, așadar, vorba de o dificultate a românei de a-l „suporta” pe Heidegger? Să fie lipsa de dibăcie a traducătorilor de până astăzi? Ori este în cauză o caracteristică a înseși filosofiei heideggeriene, intraductibilitatea (relativă)?
Heidegger este, din câte se pot vedea în textele lui, un meșter de cuvinte. Făurirea acestora prin compunere îl definește ca pe un maestru al rebo-ului eliptic (ca să mă exprim în termeni rebusistici). Un exemplu, pentru a se înțelege despre ce vorbesc: In-der-Welt-sein este o făcătură conceptuală în care expresia posibilă „a fi în lume” pretinde un nou statut, acela de concept. Urmarea este că Heidegger o conceptualizează cu ajutorul cratimelor (când vine vorba despre Miteinandersein nu le mai folosește nici măcar pe acelea). Traducătorii români traduc In-der-Welt-sein prin „faptul-de-a-fi-în lume” (se putea, desigur, și „a fi în lume”, „situare-în-lume” sau poate „condiție terestră”, însă convingerea lor este că situația respectivă trebuie descifrată ca… fapt). De ce nu, totuși, lumexistență, mundanitate, sau orice altceva care să spună același lucru? Dincolo de soluțiile discutabile rămâne însă In-der-Welt-sein, care este o manoperă extrem de asemănătoare, deși mai puțin ambițioasă, cu demersul celui care, alăturând sub genericul „Împodobește hainele militarilor”, așeza o ceapă și un mănunchi de praz, așteptând ca inșii pasionați de enigme să ajungă la cuvântul ceap(ă)+praz = ceapraz.
Pentru reboul eliptic evocat, vezi: http://suidualc-suidualc.blogspot.com/2011/03/rebo-eliptic-2.html
Din acest punct de vedere, orice vocabular explicativ heideggerian este o sursă estetică de satisfacții, mai cu seamă pentru amicii rebusului sau ai jocului de scrabble, căci oferă spectacolul desfășurat al unei erudiții puse pe șotii. Cui nu îi ajunge, i-aș recomanda admirabilul roman ininteligibil – dar plin de enigme lingvistice – Finnegan’s Wake, de James Joyce (nu m-ar mira ca și acesta să ajungă să fie tradus în română, într-o bună zi). Dacă, însă, cei care ajung la ediția românească din Sein und Zeit, răsfoind-o, dau de „Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni din Ființă și timp” (pp. 579-625) de dl. G. Liiceanu, și dacă, mai apoi, se vor încurca în indexul tematic și glosarul germano-român preluat și ajustat de dl. Cătălin Cioabă după ediția americană menționată mai sus, socotind că e prea mult pentru ei, le recomand Alfabecedarul lui Paul Goma, nu mai puțin inventat și mult mai imaginativ decât limba heideggeriană.
Ovidiupecican's Blog 