ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VIII: FILOZOFIE ȘI… SCIENCE FICTION

Suspiciunile de „contaminare” – fie și diafană – cu extremismul de dreapta nu sunt însă singura obiecție pe care o aduc interesului prea marcat față de filosofia lui Martin Heidegger. Cred, de asemenea, că tipul de imaginar pe care îl pune filosoful în joc pentru a-și construi tezele și viziunea are mai multe în comun cu literatura science fiction și cu religiozitatea de tip New Age decât cu discursul filosofic clasic, recunoscut ca atare.

Să presupunem că există (sau pot exista, cu deplină îndreptățire) filosofii care se dezinteresează de om și problemele existenței lui, de modul lui de a fi și de a cunoaște, de realitatea terestră și de cea cosmică, de valorizarea acestora, de tot ceea ce reprezintă lumea, postulând dragostea de o înțelepciune care nu are nimic cu vreunul dintre toate expresiile ființării trecute aici în revistă. Nu ar fi vorba nici măcar de înțelepciunea transcendentă, dumnezeiască fiindcă, în conformitate cu Biblia, omul a fost făcut de bunul Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa; cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, și acest tip de înțelepciune ar cădea tot sub incidența raportării la om și uman.

Aspirația către o astfel de iubire de înțelepciune a devenit descifrabilă și într-una dintre ultimele scrieri publicate de Constantin Noica. Într-un text care trebuia să inaugureze o nouă carte, apărut în revista clujeană Steaua, dar care a rămas fără continuare, datorită decesului gânditorului, Noica încerca să imagineze o schiță filosofică pentru cei din cosmos, observând, printre altele, că omul stă sub puterea unor mari dihănii invizibile, care îl modelează. Încă în tinerețe, pe când scria De caelo (1937), el inclusese cosmosul printre puterile anonime care tiranizează orbește conștiința individuală. Iată cum, o mai veche deprindere de a vedea cu ochii minții dihăniile din invizibil – prezumate, nu sesizate ca atare – îl purta pe gânditorul de la Păltiniș, chiar în pragul marii plecări, cu un pas mai departe de ținta obișnuită a meditației lui, anume omul.

Pentru a merge mai departe, dincolo de silueta principalului actor al Istoriei, direcția lui Noica părea să fie cosmosul; nu cel al vechilor greci, oricât de tentante sunt întoarcerile la acesta; Cosmosul lui Gagarin și a Laikăi, a lui Apollo 11 și al navetei Discovery. Nu era întâmplător că Noica își situa interesul târziu înafara filosofiei propriu-zise și a teologiei, amplasându-și scenografic discursul într-un orizont familiar literaturii science fiction și apelând, într-o convenție mai marcat beletristică decât de obicei, la recuzită împrumutată anticipației. O făcea pentru că exista deja o literatură S.F. care, fie că Noica o frecventa sau nu, făcuse pasul deja către filozofie. Nu mă refer la 1984 de Orwell sau la Brava lume nouă de Aldous Huxley, contra-utopii sociale și politice antitotalitare, ci vorbesc despre Abbot cu Flatland sau la Hesse cu Jocul cu mărgelele de sticlă, unde pariul e mai mult filosofic decât narativ-aventuros. Acest tip de S.F. nu era deloc nou. Îl inaugurase chiar un filosof, Lucian din Samosata, iar continuări ilustre dăduse, în sec. al XVII-lea, Cyrano de Bergerac și în sec. al XVIII-lea Jonathan Swift, călătorind pe insule zburătoare și aiurite, odată cu eroul lui, Lemuel Gulliver.

La drept vorbind, cele care narează, în destule cazuri, în termeni artistici, navigații stelare ce vin în contact cu entități – e drept, vizibile – de natură extraterestră (de pildă în Odiseea navei Space Beagle), sunt romanele S.F. ale lui A.E. Van Vogt. Eroul prozatorului, nexialistul Elliott Grosvenor, este expert într-o „știință și gândire integrată” ce vizează cunoașterea Întregului, a… Ființei; s-ar zice că modelul lui este… Heidegger însuși, datorită acestei practici a nexialisticii, în timp ce entitățile extratereste – precum Corl, pisica bipedă dotată cu ventuze – sunt cele care aduc incertitudinea, teroarea, anihilarea pe nava Space Beagle, fiind, metaforic vorbind, o posibilă încarnare a fricii pe care Nimicul o trimite către Dasein. Și, ca pentru a dovedi că S.F.-ul este mai aproape de realitate decât s-ar crede, noțiunea de nexialism imaginată de Van Vogt a ajuns să fie cea care fundamentează un adevărat institut de profil; în Boulder, Colorado.

Vezi:

http://www.nexial.org/ION/

Evident, A.E. Van Vogt nu se va fi gândit nicio clipă ca în romanul lui gustat de tinerii de orice vârstă să parodieze în manieră S.F. anumite teme heideggeriene. Dar de ce nu ne-am gândi noi la asta? Oricum rămâne frapantă intuiția lui Noica – se știe cât de sensibil la imaginea artistică, la metaforă, la artisticitatea limbii – de a-și plasa filosofia, la finalul vieții, în ambianță cosmică, producând, simbolic, o mediere între imaginarul filosofic al lui Heidegger și cel literar-beletristic al lui Van Vogt.

Această comunitate de viziuni, vecinătatea evocată între Heidegger, Noica și… Van Vogt nu rămâne una izolată. Tocmai prin 1986, când Noica publica textul la care mă refer, se stingea un controversat guru occidental, autor S.F. el însuși, care a inventat o abordare științifică axată pe autovindecare, dianetica, transformată ulterior – prin salt calitativ – într-o religie sui generis, intitulată scientologie. La baza acesteia, întemeietorul L. Ron Hubbard a pus thetan-ul, spunând că acesta este „adevărata identitate a persoanei, un sâmbure bun în mod intrinsec, omniscient, non-material, capabil de creativitate nelimitată” („The thetan is the true identity of a person – an intrinsically good, omniscient, non-material core capable of unlimited creativity”, după formularea lui Jacob Neussner din World Religions in America). Thetanul ar fi expresia individualizată a izvorului cosmic, alias forța vitală, numită astfel datorită literei grecești theta (θ), ceva întrucâtva similar cu prana universală din credințele tradiționale ale Indiei.

Oricât ar părea de paradoxal, în asemenea alăturări pare să stea, prin destule trăsături ale sale, filosofia lui Martin Heidegger. Așezarea în centrul ei a Dasein-ului, un alter ego filosofic al omului, care rămâne însă altceva decât omul însuși, atrage atenția asupra thetanului scientologilor, permițând decriptarea faptului că la baza punerii în pagină a acestui fel de căutări stă același tip de imaginar filosofic și vizionar. Înlocuirea subiectului om și chiar a referentului contextual al acestuia, cu gândul de a paria pe centralitatea explorării existenței (Sein, Seiende etc.), are la bază aceeași atitudine ca și a autorilor – diverși ca preocupări și abordări – menționați mai înainte.

 

IX: ANDREI CODRESCU, AVANGARDA ȘI POSTUMANUL

Perspectiva postumană nu caracterizează doar filosofia. În cea mai recentă carte publicată de Andrei Codrescu, Ghidul Dada pentru postumani (în original: The Posthuman Dada Guide. Tzara and Lenin Play Chess), ea ocupă de-a dreptul locul central.

Cartea are ca obiectiv, după cum socotește primul ei comentator din România, abordarea avangardei dintr-o perspectivă postumană („Scopul ghidului este, ne informează Codrescu, de «a-i instrui pe postumani cum să ducă o viaţă dada».” M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, I, în România literară, nr. 5, 2011). Se remarcă, astfel, „O perspectivă postumană prin excelenţă: „cei care se consideră «umani» vor pretinde că au un «suflet» şi o «istorie» de neşters, în timp ce postumanii vor susţine că sunt parte din tot ce există şi că orice lucru are un lucru al său, inclusiv reţeaua pe care o pun actualmente în trepidaţii cu tropăitul lor indignat. Este o ceartă fără rost, iar dacă cineva se simte inconfortabil când este numit «postuman», vă rog să vă numiţi cum vreţi.”

Se dă chiar o definiție a postumanului: „o fiinţă postumană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri, asta se numea «antropomorfism», dar în vremurile de-acum se numeşte «o interfaţă prietenoasă pentru utilizator.»” Din această perspectivă, „Dada este instrumentul de înlăturat paranteze şi de scos lumea dintre ghilimele, cu forcepsul imaginaţiei”. O cale directă de a atinge subiectul: mişcarea dadaistă n-a fost altceva decât o formă sălbatică de a anula realitatea şi de-a substitui-o cu un tip special de imaginaţie” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, II, în România literară, nr. 7, 2011).

Iată că, pornind de pe liniamentele unei cercetări-reconstituiri istorico-literare, autorul american de origine română pare să creeze efectul de distanțare – nu doar istorică, ci și… cosmică – față de un fenomen cultural contemporan, de care ne despart, deocamdată, mai puțin de o sută de ani. Resortul din care pornește o asemenea nevoie este comun cu al ultimului Noica, mărind la maximum efectul de creare a perspectivei istorice cu mijloacele ipotezei – filosofice – a postumanului. Se prea poate ca Mircea Mihăieș să fi distribuit accentele, în cronica lui de întâmpinare, altfel decât o face autorul însuși în carte (indicii în acest sens survin în nr. 10 al României literare, unde se publică o scrisoare de distanțare a autorului față de lectura mihăieșiană). Cu atât mai mult însă este grăitor că volumul lui Codrescu permite o asemenea lectură, mai ales că este vorba despre un critic avizat. Or, ceea ce vede Mihăieș în carte, în primul rând, este abordarea postumană a unui fenomen cultural de rezonanță mondială (avangarda literară) și conexiunea dintre acesta și revoluția politică.

Este exact ceea ce acuz, la rândul meu, în cazul imaginarului – situat în aceeași constelație – al lui Martin Heidegger, de care, oricât de departe ar părea situat, nici demersul scientologic al lui L. Ron Hubbard nu se înstrăina.

Mihăieș observă și că ghidul lui Codrescu este „…un tratat despre felul cum avangarda artistică — chiar în absenţa unor valori estetice, fie şi de nivel onorabil — se dovedeşte adeseori a fi braţul înarmat al avangardei revoluţionare” (M. Mihăieș, „Când dadaiștii joacă șah”, III, în România literară, nr. 9, 2011), atrăgând atenția asupra potențialului detonator pe care avangardele îl pot activa în istoria trăită. Nu este, de altfel, o noutate că, în vreme ce unii avangardiști au găsit oportun să se asocieze „revoluțiilor” de extremă dreaptă – cazul lui Marinetti în relație cu fascismul italian -, alții și-au descoperit afinitățile cu extrema stângă (Maiakovski, desigur, dar și destui membri ai avangardei literare românești, Geo Bogza, Gelu Naum ș.a.). Exact în acest sens observ, la rândul meu, că „activarea” în limba română a filosofiei heideggeriene nu rămâne o opțiune inocentă și lipsită de consecințe pe piața ideilor (inclusiv politice) de la noi.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/03/06/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-viii-filozofie-si%e2%80%a6-science-fiction/trackback/

RSS feed for comments on this post.

11 comentariiLasă un comentariu

  1. Domnule Profesor,

    Nu vă fie cu bănat, dar aceasta mi se pare o speculaţiune de tot forţată. Sigur că, dacă ne situăm suficient de sus, în infinitul sideral (pe Lună, de-o pildă), ochiul nostru va cam rata diferenţele dintre obiectele examinate – şi vom ajunge, astfel, să-l cununăm, senini, pe Martin Heidegger taman cu A. E. van Vogt (noroc că nu cu Jon Voight!).

    Că reflecţia lui Heidegger e suficient de novatoare încât să pară că o rupe cu „discursul filosofic clasic, recunoscut ca atare” e un fapt pe care puţini dintre cei avizaţi îl contestă. Dar de aici şi până la conexiunea cu S.F.-ul şi spiritualitatea New Age – mai va!

    Mărturisesc, nu înţeleg argumentul. Şi, de fapt, chiar există vreun argument – sau numai o sumă de asociaţii mentale sprinţare, dar cam disipate?

    Nu credeam că studierea imaginarului cultural poate deveni o scuză pentru asemenea frivolităţi (marca „Pecolino & Co.”).

    Iată şi o mostră de gândire sucită pe teme biblice:

    „Nu ar fi vorba nici măcar de înţelepciunea transcendentă, dumnezeiască, fiindcă, în conformitate cu Biblia, omul a fost făcut de bunul Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa; cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, şi acest tip de înţelepciune ar cădea tot sub incidenţa raportării la om şi uman”.

    Şi noi care credeam că înţelepciunea biblică e centrată pe DIVIN, nu pe uman – căci, potrivit Cărţii Genezei (1: 26-27), omul e făcut după chipul şi asemănarea LUI DUMNEZEU, nu invers…Aşa încât „acest tip de înţelepciune cade sub incidenţa raportării” LA DUMNEZEU – prin om şi prin toată creaţia.

    Apoi, de unde şi enormitatea că dianetica lui Hubbard ar fi „o abordare ştiinţifică”? Poate PSEUDO-ştiinţifică, adică doar PRETINS ştiinţifică – ceea ce e altceva, totuşi.(Dar, cum spuneam: dacă ne aventurăm prea departe în spaţiul cosmic şi ne pronunţăm de acolo despre fenomene terestre, ne cam ia cu vertij, privirea analitică ni se întunecă şi nu prea mai sesizăm diferenţele, drept pentru care ne va veni să grupăm lucurile – alei-hop! – toate la un loc.)

    Cu stimă.
    P.

    P.S.: Fără supărare. De, nu suntem chiar cu toţii „nexialişti”, aşadar – rog – aveţi înţelegere…!

  2. Dragă Ovidiu,
    mai în glumă, mai în serios: dacă te „joci” cu thetanul, s-ar putea să faci… tetanos!

  3. Dar… și dacă nu te joci! 🙂

  4. Domnule Gogea,

    Cu metanul, thetanul şi tetanosul mai treacă-meargă, dar cum rămâne cu tetanismul – şi titanismul…?!

    Acum, dincolo de calambururi uşurele, însă (adic[ trecând la partea de „mai în serios”): dvs. chiar înţelegeţi „argumentul” de aici al Dlui Pecican? Şi subscrieţi la el (dar nu din simplă prietenie, zău aşa!)?

    Cu mulţumiri şi deplină consideraţie,
    P. (nu e Pessoa…)

  5. Dragă Pascalito,

    Dacă te chinuie curiozitatea în privinţa deosebirilor dintre „tetanie” şi „tetanos”, uite, dă clic aici: http://medicalphysiologyonline.wordpress.com/2008/01/16/what-is-the-difference-between-tetanus-and-tetany/ (sau fă Medicina).

    Altfel, cu titanismul să ştii că e mai greu în cultura română actuală (dar când a fost diferit, dacă stau să mă gândesc?!). Eşti dezamăgit? Cauţi consolări? Fie, dar nu pe bloguri. Mai bine citeşte „Prometheus” (de unul, Ghiote) – cu furtună şi mult avânt (phiii, ce vânt! pe cuvânt!). Sau emigrează în Occident. Urgent.

    Acuma vrei dumneata să-l inviţi la o discuţie serioasă pe Dl. Gogea? Păi înseamnă că n-ai prea-nţeles jocurile: aici, pe blogul D-lui Pecican, în serios se iau numai dumnealui (cu intermitenţe, de altfel) şi detractorii. Prietenii, în schimb, mai vin şi clipesc şi ei încurajator (sau auto-legitimator, sau doar poznaş) pe deasupra rândurilor – dar nu mai mult de atât. Ce-ai vrea să facă, nu?, când dau şi ei peste poziţii aşa de friabile sub raport conceptual…E de-nţeles: nu vor nici să-şi feştelească iacaua, dar nici să-şi păteze blazonul – plastronul – manşonul – periplizonul…

    Dacă arunci un ochi pe postările mai vechi, o să vezi. Aşa a fost şi cu Dl. Sorin Adam Matei: a făcut pe niznaiul, a rîs niţel complice, printre rânduri (nu mai mult de câteva rânduri scrise), dupe care s-a retras în bezna, la dumneasa. La ce te-ai aştepta, atunci, de la Dl. Gogea? Au nu va proceda şi ‘mnealui la fel?!

    Aha, ai căzut şi tu peste-o găselniţă: că apropierea Dlui Pecican dintre Heidegger şi A.E. van Vogt e de toată coma. Ei, na! Da: de acord.

    Şi ce?!

    Ţi-ai găsit…!

    Pa.

  6. Înțeleg că ar fi legitim ca dl. Mincă să-și cheme bădiucii și codanele să-l ajute la strâmtoare, dar când dă cineva vreun semn de bunăvoință și de simpatie pe acest blog e musai să fie repudiat. Păi ce nu ne spui nenicule de la început de viziunea matale, să te depistăm fără preget ca profund și echidistant?!

    Mai observ și că pentru matale titanismul șade numai prin literatura nemțească. Mai învață câte o limbă, n-ar strica. Și mai scoate capul de sub tejgheaua cu heideggeri. E destul titanism și prin preajma craiului Oberon, bunăoară. Dar nu la bădia Wieland, cum te-ar îndemna, poate, reflexul pavlovian să constați. Încearcă peste canalul Mânecii, cum fac astăzi mulți compatri(h)oți.

    Matale nu-ți place nexialismul, în schimb te omori după heideggerism? Foarte bine. De aici se poate vedea bine temeiul adânc ce te determină să vorbești, în dodii dar superior, despre una și să rămâi de căruță cu cealaltă. Felicitări pentru brava afirmare a propriilor limite, nu te lăsa!

  7. Alo, Pascalito…? Mai eşti pe fir? (Mă mir.)

    Ce se întâmplă? Fii atent: Dl. Pecican pare hotărât să înţeleagă din nou greşit. (Dar haide, zău: fără resentimente; dânsul are oareşce precedente….)

    Problema nu e că „mesajele de simpatie” ar trebui „repudiate” cu toatele toate (întru vecie). De fapt, nici unul măcar (de chiar!).

    Treaba e alta – şi (să-ţi mai spun?) n-are neapărat legătură nici cu Dl. Mincă, nici cu D-na Borţun:

    Nici unul dintre prieteni nu pare dispus să se aşeze la masă, la o discuţie (mai) serioasă. Oare, când intră pe blog, ei nu au a lăsa, afară de micile semne de simpatie, nimic altceva (un argument pro Pecican, un rudiment de idee – nu doar surâsuri complice şi eteree…)?!

    Cu titanismul se-ngroaşă gluma; deci, nu te mai bat la cap acuma.

    …Iar pentru Dl. Pecican, multă sănătate! Şi îmbete-se de discursu-i (culmea, liicenian!) despre „propriile limite” pe săturate!

    P.S. – Ca să vezi: nu e vorba de diletantism, ci de o (nouă) chemare la…”nexialism”!

  8. Un pic mai strâns, pentru a se înțelege despre ce-i vorba, dacă se poate. (Ce face, domne, din băieții ăștia, Heidegger. Nu mai pot vorbi pe înțeles…)

    Până mai ucenicește Prunilă la „Ana are mere”: diletantism vine de la „diletto”, „dilettare”. Mai strecoară un ochi și prin Zimmer, că riscă să îți placă. Deși nu are poze. Dar îți explică.

  9. Domn’e, problema e următoarea (domn’e!): aici, pe blog, la Dl. Pecican, prietenii dumnealui se prezintă numai cu mici zâmbete sfielnice (sau complice), dar fără nicio pledoarie (favorabilă) mai riguroasă.

    Ei se arată, neîndoios, solidari cu Dl. Pecican: ca dovadă, plantează prin jur tot soiul de mici semne de simpatie (şi recunoaştere). Totuşi, nu se avântă propriu-zis în vâltoarea discuţiei, nu sunt prea tentaţi să se ude la maiou, încercând să sprijine de adevăratelea poziţiile Dlui Pecican, cu argumente.

    Oare de ce? (Zău, zău, de ce?)

    Li s-o fi părând, în secret, şi dumnealor că (multe dintre) tezele Dlui Pecican sunt de nesusţinut?

    Altfel spus: până şi-n ochii prietenilor dumisale, Dl. Pecican pare a repurta, în cel mai bun caz, doar un „succes de stimă”, înrădăcinat în bunăvoinţa ce derivă automat din amiciţia existentă, mai degrabă decât bazat pe opinia prietenilor săi că Dl. Pecican are, pasămite, dreptate.

    Şi într-adevăr: cum să vii cu argumente pro, când Dl. Pecican scorneşte o seamă de pretinse „legături”, la nivelul „imaginarului cultural” (o-la-la!), între ‘Dasein’ la Heidegger şi…’roboţi’ la Capek (respectiv, ‘thetani’ la scientologi sau „nexialism” la A.E. van Vogt)?!

    Haida-de. Ce naivitate. Ce copilărie (dragă Pascalito, zău aşa!).

    Păi cine-ar fi dispus să rişte să se compromită, sărind în apărarea unor asemenea bazaconii, ivite direct din manşeta învoaltă a magistrului, prozatorului, istoricului, eseistului (dar, mai ales şi mai ales, filosofului)…etc., etc., etc. Ovidiu Pecican?

    P.S.: Între ‘Zimt’ şi Zimmer (Heinrich), aş alege Simmel (Georg).

    (P.P.S.: Acuma e destul de strâns, oare…? Doare?)

    • Ar trebui înțeles că așa ceva ar fi, oarecum, obligatoriu? Lumea vine, se uită, citește, tace, zâmbește sau – precum dvs. – se strâmbă. Dar nimeni nu ține morțiș să aibă adeziunea celorlalți. Pictorii plein air-iști pictează clădirea din colț pentru ei înșiși și pentru publicul lor virtual, nu pentru ceata de gură cască oprită în spatele lor.

      Ar fi, totuși, stimabil dacă ați rezuma prețioasele puncte de vedere pe care le-ați propus dvs. și amicii dvs. aici, de la începutul discuției. Nu mă refer acum la infantilisme, ci la chestiile cu pretenții de oarecare seriozitate. Înafară de obiecțiile de tipul „nu știe”, „nu citește”, singur dl. Mladin a avut obiecții de fond, drept care i-am și dat cuvenita atenție. Ar mai fi și dl. Colțescu, desigur, dar ceva mă face să cred că domnnia sa nu aparține cercului HAH sau admiratorilor acestuia.

      … Iar când v-a încurcat altcineva cu întrebări de substanță (raportul dintre nazism și critica tehnologiei era în discuție), ați făcut urechea surdă, concentrându-vă asupra altor chestiuni.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: