ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VII: DASEIN, NEANT, FRICĂ

Suntem departe de idealurile unei filosofări puse în slujba afirmării cunoașterii ca o componentă indispensabilă configurării demnității umane, în iscusitele pagini ale maestrului gândirii care este Martin Heidegger. Pentru acest autor care a socotit că nu merită scris despre omul propriu-zis, ci doar despre un substitut filosofic bizar și pretențios al său, denumit Dasein, nu realitatea, nu libertatea, nu asemenea teme sunt interesante.

Dacă te distanțezi de invitația de a intra fără precauții în palatele de gheață ale acestei opere, refuzând să pătrunzi pe poarta lor cu aparență impozantă datorită temerii că ele s-ar putea topi în orice clipă, năruindu-se în capul vizitatorului, caracterul lor factice ți se dezvăluie fără greș. Începând cu conceptul central, acela de Dasein, care – asigură cunoscătorii – e un substitut pentru „om”, înțelegi că te îndrepți, odată cu gânditorul, către orizonturi ce te îndepărtează de țelurile care au consacrat filosofia ca aspirație de a cunoaște a omului . Nietzsche visa la supraom, ca salt de la uman spre mai mult, dar nu era nici pe departe atât de virulent anti-uman(ist) precum Martin Heidegger, care îi substituie omului un concept artificial, spectral. Un demers de același fel, dar în convenția literaturii de ficțiune – deci fără pretenția de a ieși din orizontul realului –, a întreprins Karel Capek, instituind un alt substitut terminologic (și tehnologic) pentru om: robotul (de la verbul a munci în rusă). „Clona” lui Capek, așadar, anticipa ceea ce știința urma să conceapă – pe urmele literaturii science fiction – ca om bionic (și, pe altă treaptă, ca android). Heidegger încearcă însă, instituind – cum bine zice dl. Gabriel Liiceanu – propriul lui „cod”, incluzând în acesta și o… clonă sau un substitut filosofic pentru om.

Pe acest fundal și între asemenea coordonate, ajutată de o exprimare originală, ușor de recunoscut prin limbajul rebarbativ elaborat în retortele maestrului, filosofia lui Heidegger (ontologia lui generală) atinge teme familiare cititorului de filozofie din vremurile când gânditorii le evocau în legătură cu omul. Mă voi rezuma să dau aici numai două exemple din constelația problematicii heideggeriene: ponderea acordată temei nimicului și, în legătură cu acesta, chestiunii fricii și, apoi, în al doilea rând, temei autenticității.

Opinia heideggeriană că obiectul filosofiei l-ar face, de fapt, nimicul pur, realitatea rămânând să fie elucidată de științe, deplasează filosofarea într-o direcție în care ea nu mai pare aptă să producă efectele care au făcut din ea odinioară o regină a spiritului. Heidegger nu ignoră că experiența nimicului nu poate fi făcută, instrumentul la îndemână pentru relaționarea cu Neantul ar fi teama. Despre nimic/ neant (inclusiv despre varianta lui… valahă) s-a mai reflectat și s-a mai scris în sec. al XX-lea. De aceea, o cercetare atentă ar revela, probabil, că în secolul totalitarismelor europene cu efecte letale asupra populațiilor, recurența temei depășește sfera unui interes filosofic de laborator. Se va spune, poate, că, din punct de vedere pur filosofic, tratarea temei nimicului în opera heideggeriană nu cunoaște comparație. Nu pot fi decât de acord, chiar dacă nu împărtășesc nota admirativă a exegeților favorabili acestei filosofii. Pe de altă parte, observ că între nimicul heideggerian și nimicul pus la cale în „fabricile morții” naziste nu există nicio legătură, după cum nici teama pusă în pagină de Heidegger și teama, teroarea resimțită în lagărele de concentrare, iarăși, nu au nimic în comun. Și totuși, și totuși… Umberto Eco are dreptate: „… chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate și dezmințite, în spatele unui regim și al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi și a simți, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” (Cinci scrieri morale, București, Ed. Humanitas, 2005, pp. 29-30). Coincidențele miraculoase între dominantele ideologice, evenimentele și tendințele unui moment istoric, pe de o parte, și tematizările filosofice, pe de alta, nu sunt „rime”, pur și simplu.

Cu privire la atenția acordată conceptului de autenticitate de către Heidegger s-au spus și se mai pot spune multe, evident. S-a vorbit despre continuitatea în care s-ar afla cu filozofia lui Martin Heidegger, existențialismul postbelic, dar nu s-a observat încă, în cheie analitică, consonanța și deplina contemporaneitate a acesteia cu „trăirismul”, „năismul”, ba chiar și cu deviza vivere pericolosamente a fascismului italian (care era pe rol încă din 1922, nu din 1933!). Nu poate fi făcut responsabil Martin Heidegger pentru aceste consonanțe și concordanțe; nu integral și nu înainte de explorarea metodică a priorităților și a emulațiilor. Din nou, însă, când, dintre lucrurile care plutesc în aerul unei epoci, un mare gânditor „pescuiește” tocmai tocmai anumite teme aflate în acord, într-un fel sau altul, cu tendințele manifestate deschis și cu pledoariile exprese ale unor curente și mișcări de extremă dreaptă, prezumția de nevinovăție totală devine problematică.

Pentru a descifra în mare direcțiile către care se îndreaptă opera unui filosof nu este nevoie de lectura celor o sută de volume ale ediției critice din opera lui (cazul lui Heidegger în ediția germană). Metoda sondajelor și cea comparativă permite decelări semnificative. Pe bazele acestei periegheze aș spune, deci, că ontologia generală a lui Martin Heidegger nu rămâne înafara oricărei suspiciuni de a fi legată, prin fire transparente, aproape invizibile, dar legată, totuși, de… opțiunile lui politice.

Fotografii originale de Coriolan Babeți

Anunțuri

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/03/05/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-vii-dasein-neant-frica/trackback/

RSS feed for comments on this post.

4 comentariiLasă un comentariu

  1. „Un demers de acelaşi fel [ca şi Heidegger cu ‘Dasein’-ul], dar în convenţia literaturii de ficţiune – deci fără pretenţia de a ieşi din orizontul realului –, a întreprins Karel Capek [cu ‘robot’-ul]” – Ehei, asta chiar că mi-a plăcut; două elucubraţii dintr-o lovitură:

    La Heidegger, cuvântul ‘Dasein’ se vrea un alt nume pentru om – deşi pentru om vizat în ceea ce are el mai esenţial şi mai originar: vizat, deci, în capacitatea lui de a formula întrebarea despre fiinţă/ faptul-general-de-a-fi (‘Sein’) şi de a se deschide, astfel, „adevărului” fiinţei („adevăr” înţeles aici într-un sens non-epistemologic, adică nu pe linia adecvării reprezentărilor noastre mentale la realitatea externă, ci pe linia ‘scoaterii din ascundere/ uitare” a fiinţei); în schimb, la Capek, cuvântul ‘robot’ nici măcar nu se doreşte a se referi la om, ci la un tip de substitut artificial al său – ca să nu mai vorbim de celelalte diferenţe flagrante. Deci, legatura pe care o propuneţi între ‘Dasein’ la Heidegger şi ‘roboţi’ la Capek (de fapt, clone sau, cel mult, cyborgi – în limbajul consacrat între timp) e extrem, extrem de vagă şi de metaforică, zău.

    Apoi: cum adică „literatura de ficţiune e FĂRĂ pretenţia de a ieşi din orizontul realului”? Puteţi afirma aşa ceva chiar şi cu privire la literatura (ficţională) de ANTICIPAŢIE ŞTIINŢIFICĂ, precum piesa lui Capek, la care vă referiţi?! Păi oare nu avea el, Capek, conştiinţa izbitoare a faptului că fanteziile sale scriitoriceşti (clonarea) nu îşi găseau echivalent în realitatea vremii lui?! De aici şi interesul pe care îl puteau stârni ele în epocă!

    Dle Pecican, ce ne mai amuzaţi.

    • Ei, acum că mi-ați explicat, parcă înțeleg și eu ceva mai bine. Care va să zică, „Dasein” nu se referă la un substitut al omului, iar „robot” da? Ahaaaa!

      Nu, domnule. SF-ul nu iese, săracul, din orizontul realului (încercați mai degrabă cu literatura fantasy). Ăștia toți au obsesia de a prevesti viitorul, nu de a vorbi de altceva (sindromul Jules Verne).

      Amuzament plăcut (la urma urmei, de amuzament și pentru amuzare scriu pe blog)! Și mulțumesc de plăcuta companie pirandelliană…

      • Chiar aşa, Domnule Profesor: la Heidegger, cuv. ‘Dasein’ se referă la om, deşi din punctul de vedere al unui anume tip de concepţie FILOSOFICĂ (sau, alternativ: din punctul de vedere al unui ANUME tip de concepţie filosofică). În ce vă priveşte, însă, ziceţi: „A! Deci, printr-un soi de scamatorie antipatică, Heidegger înlocuieşte omul cu o simplă ABSTRACŢIUNE: ‘Dasein’, fiinţarea-care-gândeşte-fiinţa!”

        Dar arătaţi-mi mie vreun filosof care s-a raportat la om altfel decât ca la o abstracţiune! Chiar credeţi că e posibil?! Se ştie, doar, că filosofia e prin definiţie abstractă şi generală. În consecinţă, chiar şi atunci când discută despre ‘INDIVID’ sau ‘PERSOANĂ’, filosofii au mai mereu – şi inevitabil – în vedere un individual ABSTRACT (nu pe Dl. Ifrim, vecinul nostru de palier şi nici pe Nea Partenie, portarul instituţiei la care lucrăm; dar dacă analiza filosofului despre individualul abstract este corectă, concluziile sale se aplică, desigur, ŞI acestor indivizi umani concreţi – precum şi tuturor celorlalţi sau, oricum, multor altora!).

        Deci, la Heidegger, nu e vorba de niciun „substitut” al omului (în orice caz, nu mai mult decât la alţi filosofi occidentali influenţi).

        Dar şi dacă ar fi vorba, ce-are aici a face, mă rog, „omul BIONIC” a la Capek?! Aţi început cumva să alcătuiţi un inventar de aşa-zise substitute (filosofice ŞI literare) ale omului?! – Dar, dacă da, de ce aţi crede că, dincolo de apartenenţa la genul comun („SUBSTITUTE”), ele nu ar fi, totuşi, separate prin DIFERENŢE specifice cu duiumul…?! (De pildă: piesa „R.U.R.”, a lui Karel Capek, ilustrează, în literatură, tradiţia speculaţiilor despre viitorul ŞTINŢIFICO-TEHNIC, pe când filosofia lui Heidegger este subsumabilă tradiţiei FENOMENOLOGICO-HERMENEUTICE, care este, îndeobşte, considerată a se plasa taman LA ANTIPODUL abordărilor de tip naturalist, specifice tehno-ştiinţei occidentale!)

        Unde e, vasăzică, legătura MAI CONCRETĂ dintre cyborgi şi ‘Dasein’…?! Care „imaginar cultural comun”?! Să fim serioşi. Vă rog.

        Să luăm şi chestiunea cu literatura S.F.: vreţi să spuneţi, poate, că literatura S.F. nu ÎŞI PROPUNE să iasă din „orizontul realului” – dar, în practică, de ieşit tot iese! O distincţie care ar trebui să mai lămurească problema:

        Dvs. susţineţi, probabil, că literatura S.F. îşi propune să se menţină (şi se şi menţine) măcar în orizontul realului POSIBIL (şi care va deveni, eventual, actual ÎN VIITOR), pe când eu afirmam că literatura S.F. PĂRĂSEŞTE orizontul realului, dar al realului ACTUAL la un moment dat (de ex., piesa „R.U.R.” a lui Capek sfida realităţile prezentului SĂU).

        Diferenţa dintre literatura S.F. şi cea de tip ‘fantasy’ e una de ‘Weltanschauung’ (că tot gustaţi germanismele!): literatura S.F. porneşte de la supoziţia că universul este de tip strict NATURAL (putând fi explicat pur ştiinţific şi modificat pur tehnologic), pe când literatura ‘fantasy’ admite şi intervenţia unor entităţi, principii, forţe, fenomene etc. SUPRA-naturale (care pot fi contactate şi, eventual, folosite numai prin magie). Totuşi, discuţia e complicată de faptul că există un subgen al literaturii ‘fantasy’ – aşa-numita ‘LOW fatnasy’ – care tocmai că asumă drept cadru de desfăşurare a acţiunii lumea „reală” (daţi măcar clic aici, de vă place Wikipedia, şi vă veţi edifica, fie şi minimal: http://en.wikipedia.org/wiki/Low_fantasy).

        Aşa că, zău, nu prea aveţi dreptate.

        Cu stimă. Şi simpatie.
        P.

      • Ptiu, să nu vă fie de diochi! Că mintos v-a mai făcutără mama și tata, domnule Pa(s)calito!

        Nu vreți, văz nicicum să vă scrieți propriul text și să ne lăsați pre toți cu ochii în ceață de erudiția și cultura care, în mod indubitabil, nu vă lipsesc! Mare păcat. În ce vă/ mă privește, mi-am făcut datoria și v-am îndrumat pe această cale regală.

        Noa, nu-i bai! Că tot suntem în Țara Ardealului, despre care un anume Bălcescu avea numai cuvinte de laudă…
        Important este că, având dvs. competențe maxime și la heideggereală, și la sefistică, mă încurajați să cred, implicit, în continuare, că astea două pot merge foarte bine împreună. Q.e.d.!

        Ce bine ne mai distrăm pe blogul ăsta, de 8 martie!

        P.S. Că tot i-ați luat apărarea cavalerește dnei Borțun – să îi transmiteți sincerele mele felicitări de Ziua Femeii! Nu-i nimic că nu o cunoașteți personal…

        P.S.1 Dacă m-aș gândi un pic, n-aș zice că numai omul generic i-a preocupat pe filosofi. Sau Lavater și Jung nu vă par destul de filosofi? Ce i-o fi apucat să încerce să se refere la particularități fiziognomice și, respectiv, afund-psicologhicești, oare, coborând de la general către tipuri particulare?

        Hai să trăim și să fie bine!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: