ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VII: DASEIN, NEANT, FRICĂ

Suntem departe de idealurile unei filosofări puse în slujba afirmării cunoașterii ca o componentă indispensabilă configurării demnității umane, în iscusitele pagini ale maestrului gândirii care este Martin Heidegger. Pentru acest autor care a socotit că nu merită scris despre omul propriu-zis, ci doar despre un substitut filosofic bizar și pretențios al său, denumit Dasein, nu realitatea, nu libertatea, nu asemenea teme sunt interesante.

Dacă te distanțezi de invitația de a intra fără precauții în palatele de gheață ale acestei opere, refuzând să pătrunzi pe poarta lor cu aparență impozantă datorită temerii că ele s-ar putea topi în orice clipă, năruindu-se în capul vizitatorului, caracterul lor factice ți se dezvăluie fără greș. Începând cu conceptul central, acela de Dasein, care – asigură cunoscătorii – e un substitut pentru „om”, înțelegi că te îndrepți, odată cu gânditorul, către orizonturi ce te îndepărtează de țelurile care au consacrat filosofia ca aspirație de a cunoaște a omului . Nietzsche visa la supraom, ca salt de la uman spre mai mult, dar nu era nici pe departe atât de virulent anti-uman(ist) precum Martin Heidegger, care îi substituie omului un concept artificial, spectral. Un demers de același fel, dar în convenția literaturii de ficțiune – deci fără pretenția de a ieși din orizontul realului –, a întreprins Karel Capek, instituind un alt substitut terminologic (și tehnologic) pentru om: robotul (de la verbul a munci în rusă). „Clona” lui Capek, așadar, anticipa ceea ce știința urma să conceapă – pe urmele literaturii science fiction – ca om bionic (și, pe altă treaptă, ca android). Heidegger încearcă însă, instituind – cum bine zice dl. Gabriel Liiceanu – propriul lui „cod”, incluzând în acesta și o… clonă sau un substitut filosofic pentru om.

Pe acest fundal și între asemenea coordonate, ajutată de o exprimare originală, ușor de recunoscut prin limbajul rebarbativ elaborat în retortele maestrului, filosofia lui Heidegger (ontologia lui generală) atinge teme familiare cititorului de filozofie din vremurile când gânditorii le evocau în legătură cu omul. Mă voi rezuma să dau aici numai două exemple din constelația problematicii heideggeriene: ponderea acordată temei nimicului și, în legătură cu acesta, chestiunii fricii și, apoi, în al doilea rând, temei autenticității.

Opinia heideggeriană că obiectul filosofiei l-ar face, de fapt, nimicul pur, realitatea rămânând să fie elucidată de științe, deplasează filosofarea într-o direcție în care ea nu mai pare aptă să producă efectele care au făcut din ea odinioară o regină a spiritului. Heidegger nu ignoră că experiența nimicului nu poate fi făcută, instrumentul la îndemână pentru relaționarea cu Neantul ar fi teama. Despre nimic/ neant (inclusiv despre varianta lui… valahă) s-a mai reflectat și s-a mai scris în sec. al XX-lea. De aceea, o cercetare atentă ar revela, probabil, că în secolul totalitarismelor europene cu efecte letale asupra populațiilor, recurența temei depășește sfera unui interes filosofic de laborator. Se va spune, poate, că, din punct de vedere pur filosofic, tratarea temei nimicului în opera heideggeriană nu cunoaște comparație. Nu pot fi decât de acord, chiar dacă nu împărtășesc nota admirativă a exegeților favorabili acestei filosofii. Pe de altă parte, observ că între nimicul heideggerian și nimicul pus la cale în „fabricile morții” naziste nu există nicio legătură, după cum nici teama pusă în pagină de Heidegger și teama, teroarea resimțită în lagărele de concentrare, iarăși, nu au nimic în comun. Și totuși, și totuși… Umberto Eco are dreptate: „… chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate și dezmințite, în spatele unui regim și al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi și a simți, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” (Cinci scrieri morale, București, Ed. Humanitas, 2005, pp. 29-30). Coincidențele miraculoase între dominantele ideologice, evenimentele și tendințele unui moment istoric, pe de o parte, și tematizările filosofice, pe de alta, nu sunt „rime”, pur și simplu.

Cu privire la atenția acordată conceptului de autenticitate de către Heidegger s-au spus și se mai pot spune multe, evident. S-a vorbit despre continuitatea în care s-ar afla cu filozofia lui Martin Heidegger, existențialismul postbelic, dar nu s-a observat încă, în cheie analitică, consonanța și deplina contemporaneitate a acesteia cu „trăirismul”, „năismul”, ba chiar și cu deviza vivere pericolosamente a fascismului italian (care era pe rol încă din 1922, nu din 1933!). Nu poate fi făcut responsabil Martin Heidegger pentru aceste consonanțe și concordanțe; nu integral și nu înainte de explorarea metodică a priorităților și a emulațiilor. Din nou, însă, când, dintre lucrurile care plutesc în aerul unei epoci, un mare gânditor „pescuiește” tocmai tocmai anumite teme aflate în acord, într-un fel sau altul, cu tendințele manifestate deschis și cu pledoariile exprese ale unor curente și mișcări de extremă dreaptă, prezumția de nevinovăție totală devine problematică.

Pentru a descifra în mare direcțiile către care se îndreaptă opera unui filosof nu este nevoie de lectura celor o sută de volume ale ediției critice din opera lui (cazul lui Heidegger în ediția germană). Metoda sondajelor și cea comparativă permite decelări semnificative. Pe bazele acestei periegheze aș spune, deci, că ontologia generală a lui Martin Heidegger nu rămâne înafara oricărei suspiciuni de a fi legată, prin fire transparente, aproape invizibile, dar legată, totuși, de… opțiunile lui politice.

Fotografii originale de Coriolan Babeți