ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VI: HEIDEGGER ȘI CARACTERUL PRIVAT AL POLITICII

De câtva timp încoace – mai exact de la alăturarea vocii mele acelora care, mai prestigioase și mai vechi, dar inaccesibile românilor prin intermediul unor traduceri, acuză relația dintre Heidegger și nazism, sesizând importanța evidențierii ei clare și deschise în spațiul public – am primit semnale tot mai nerăbdătoare că se așteaptă din partea mea o demonstrație „pe text” a acuzelor de nazism aduse lui Heidegger. S-ar dori, totodată, să vin cu explicații mai limpezi cu privire la felul în care s-ar răsfrânge opțiunile politice ale autorului – socotite îndeobște prea generale pentru a avea legătură cu realitatea imediată – și, în același timp, apolitice în opera lui filosofică. Cei care socotesc că un istoric sau un critic al culturii format înafara Facultății de Filozofie (din București, pentru că, altminteri, am absolvit-o pe cea din Cluj) nu are dreptul de a se pronunța asupra chestiunilor de relevanță filosofică actuală, din spațiul românesc, nu doar că au formulat-o, în moduri diverse, dar explicit, în comentariile la postările mele. Aceasta nu îi împiedică, paradoxal, pe aceiași, să îmi ceară, totuși, o întemeiere filosofică a refutărilor mele. Domniile lor vor trebui să se decidă însă. Ori sunt suficient de calificat pentru a purta o astfel de discuție – pe care, oricum, o port, cu avizul sau fără avizul lor -, ori nu sunt, iar atunci… de ce mi-ar mai solicita argumentele? Pentru un diletant sau un ageamiu, ar trebui să fie suficientă semnalarea ca atare…

Așa stând lucrurile, am decis să nu dau curs impulsului de a întoarce spatele celor ce perpetrează acest tip de „dialog”, preferând să mă adresez, ca și până acum, unui public românesc mai larg, interesat de dinamicile personale și de grup din spațiul actual al culturii noastre. Pentru același public, voi duce mai departe demersul prin care intenționez să arăt de ce socotesc că

1. Canalizarea unui efort colectiv și a unor resurse logistice consistente către studierea și transpunerea în română a operei lui Martin Heidegger mi se pare o eroare strategică, de direcție culturală, în dezvoltarea noastră (sau cel puțin o operațiune riscantă);

2. această eroare se datorează fascinației răspândite – dar și resimțite – de dl. Gabriel Liiceanu pe filiera Noica și „Școala de la Păltiniș”, în contextul de a da o consistență acestei din urmă sintagme prin structurarea unei școli tinere proprii, pentru filosofia heideggeriană socotită în mod explicit un summum al filosofiei de după Kant;

3. Lipsa de consistență și anvergură a ontologiei heideggeriene, ca și caracterul factice, artificios, al noului limbaj filosofic construit de Martin Heidegger subminează pretențiile de seriozitate ale grupului de discipoli adunați în jurul maestrului Liiceanu, precum și strădania de a construi, în jurul acestui program, o școală originală filosofică;

4. Nu în ultimul rând, practicile profesionale ale grupului respectiv apar contestabile și contra-productive în raport cu intențiile de articulare a unei grupări filosofice românești originale și față de efortul de a aduce o notă vizibil distinctă în dinamica exegetică internațională (mă refer: la traducere văzută ca act cultural major; la exegeza „în genunchi” sau slab/ light-critică; la obediența absolută față de maestru; la lipsa criticilor scrise și publicate între membrii grupului; la reacțiile de stupoare și chiar de ostilitate exprimate, în general, violent la adresa celei mai mici contestări venite dinafară; la solidaritatea înțeleasă ca „spirit de gașcă”, de violență comună, concordantă și concentrică împotriva celui din exterior și de zid orb în jurul maestrului îndrăgit – cel din scris, ca și cel din proximitate -, fără a exprima cea mai mică umbră de îndoială; la tendința de a subestima limba de origine și, prin ea, cultura de apartenență în calitatea, prezumată, de context inferior, infantil sau degradat, după caz, adică sindromul E. Ionescu).

Pentru a avansa în această direcție mă voi referi, desigur, și la contribuția heideggeriană filosofică propriu-zisă. Nu am să cad, însă, normal, în capcana de a deveni eu însumi un comentator în stilul consacrat de membrii Grupului HAH și criticată de mine tocmai pentru obstinația cu care se explorează de către ei orizonturi filosofice închise ori dezmărginite și imprecise. Nu am să caut cu lumânarea, la nivelul ideilor sau conceptelor, al propozițiilor sau frazelor din Heidegger, asemenea rudimentare afirmații de adeziune, mulțumindu-mă cu pasajul confesiv și revelator, pe care deja l-am semnalat, din corespondența Heidegger – Marcuse.

Această lectură a lui Heidegger și a heideggerismului românesc actual – înțeles ca front de lucru organizat (nu includ aici și inițiativele de cercetare private, pe cont propriu, survenite în alte contexte instituționale decât cel descris expres și vizând programe de cercetare individuală) – nu mă va împiedica însă să observ, împreună cu Poul Lübcke, următoarele: „… Heidegger a încercat de la bun început să traseze o graniță clară între filozofie, pe de o parte, și politică și morală, pe de altă parte. El considera opiniile politice o chestiune privată… Acest lucru nu exclude însă interpretarea criticii heideggeriene referitoare la anumite presupoziții antropologice ca o critică indirectă la adresa anumitor vederi politice. Nu există nicio îndoială în ce privește faptul că filosofia sa se află la antipodul viziunii despre o societate de indivizi responsabili și independenți, care, prin intermediul unui dialog liber de orice constrângeri, încearcă să se apropie de ideea unei societăți bune (subl. O.P.)”. Faptul că Heidegger ar fi încercat așa ceva nu înseamnă că a și reușit. Granițele astfel trasate nu sunt impermeabile și nu rămân lipsite de rezonanță cu „mediul” de viață în care se manifestă scrisul heideggerian. La fel, faptul că Martin Heidegger socotea politica o problemă privată nu înseamnă automat că viziunea lui în materie a devenit, numai prin asta, obligatorie sau că ar avea dreptate.

Politica nu o exersăm în fața televizorului, în pijama sau șezând pe colacul de la toaletă, ci în spațiul public. Nu doar politica are dimensiuni publice indiscutabile, ci și religia, apartenența și adeziunea religioasă. Or, dacă problema salvării sufletului și a drumului în această direcție reverberează cu putere în social și politic, ducând la expresii care depășesc dialogul interior cu divinitatea și ajung, practic instantaneu, în zona ecleziasticului, a apartenenței la o ecclesia, ba chiar și la practici și acte publice motivate religios, atunci cu atât mai mult, când vine vorba despre politică, lucrurile stau altfel, căci, prin excelență, aceasta din urmă își leagă destinul de rei publica și de polis.

Poul Lübcke are dreptate în finalul fragmentului citat. Într-adevăr, este vorba de un contrast puternic între înțelesurile filosofice ale heideggerismului, pe de o parte, și ceea ce, să zicem, pe de altă parte, întemeindu-se pe valorile revoluției franceze din 1789 și pe alte documente și poziționări compatibile cu Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, încearcă să configureze proiectul european comunitar postbelic ca societate de cetățeni responsabili și independenți, beneficiari ai libertății dialogale.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/03/04/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-vi/trackback/

RSS feed for comments on this post.

13 comentariiLasă un comentariu

  1. Domnule Pecican,

    Ca să nu vă reţin prea mult:

    1. Pe un palier mai general, i-aţi imputat D-nei Ileana Borţun că nu a explicitat satisfăcător ce anume înţelege prin sintagma „grup de interese”. Prin contrast, însă, oricine parcurge comentariul d-sale de pe forumul „Izvoare de filosofie” (şi anume, pasajele reproduse de mine într-o postare anterioară de pe acest blog) poate sesiza lesne exact contrariul: D-na Borţun a repertoriat chiar MAI MULTE accepţiuni posibile ale expresiei „grup de interese” (care – n.b. – nici măcar nu a fost introdusă de d-sa în discuţie!); a distins, astfel, între grupuri animate de interese de pură CUNOAŞTERE (în particular, filosofice) şi grupuri interesate de influenţarea POLITICILOR PUBLICE (de tip CULTURAL); a distins, deopotrivă, şi între interese DEMOCRATICE (deci, stimabile într-o democraţie) şi, respectiv, interese ANTI-democratice (deci, suspecte şi reprobabile într-o democraţie). Or, atunci, obiecţia dvs. conform căreia D-na Borţun „/…/ acordă vocabulei ‘interese’ din formula ‘grupuri de interese’ un înţeles dintru început RESTRICŢIONAT şi, oarecum, DEVIAT de la ceea ce ele, ambele, spun” este în mod flagrant nefondată;

    2. Pe un palier mai particular, aţi susţinut că „grupul HAH” este o asociaţie coagulată în jurul unor interese anti-constituţionale, orientate spre o recuperare a unor gânditori (români şi străini) afiliaţi extremei drepte. Scriaţi, bunăoară:

    „[D]e vreme ce o delimitare clară faţă de simpatiile naziste ale lui M.H. nu s-a exprimat public şi nici nu pare să rişte să apară /…/, spuneţi dvs. [adică eu, T.C.] dacă ne aflăm integral pe teritoriul constituţionalităţii. Vă amintesc explicit că în România legea condamnă fără drept de apel extremismele, printre care şi cel de dreapta”.

    Aşadar, aţi sugerat că preocupările ideologice şi editoriale ale „grupului HAH” au implicaţii ILEGALE. Veţi concede, atunci, sper, că aceste observaţii ale dvs. nu sunt simple „temeri şi avertismente colegiale”, ci ACUZAŢII în toată regulă, în sens JURIDIC. Deci, cel puţin în principiu, dacă membrii „grupului HAH” consideră ca remarcele dvs. deţin un caracter CALOMNIOS, ar putea fi tentaţi să vă urmărească direct în instanţă (din parte-mi, trag nădejdea să nu se ajungă în niciun caz aici, dar gravitatea reproşurilor dvs. nu trebuie subestimată). Nu cred, aşadar, că v-am răstălmăcit luările de poziţie atunci când am afirmat că aţi emis ACUZE în toată regula;

    3. Însă, ca să se stabilească dacă acuzele dvs. la adresa „grupului HAH” pot fi întemeiate prin invocarea preocupărilor grupului pentru filosofia lui Martin Heidegger, ar trebui elucidat, în prealabil, dacă filosofia lui Heidegger (aşa cum se prezintă ea în tratatul neterminat „Sein und Zeit”, spre exemplu) chiar are implicaţii extremiste de tip nazist.

    Or, despre aceasta, dvs. declaraţi, iar şi iar:

    „Nu am să caut cu lumânarea, la nivelul ideilor sau conceptelor, al propoziţiilor sau frazelor din Heidegger, asemenea rudimentare afirmaţii de adeziune [la hitlerism – n. T.C.], mulţumindu-mă cu pasajul confesiv şi revelator, pe care deja l-am semnalat, din corespondenţa Heidegger – Marcuse”.

    Totuşi, pe de o parte, după cum s-a mai semalat aici, pe blog (de către Dl. A. Crunt, parcă), pasajul la care vă referiţi este destul de AMBIGUU, căci termenul ‘Dasein’, utilizat în context, are în germană nu doar sensul tehnic consacrat de ontologia heideggeriană, ci şi un înţeles curent, cotidian; iată de ce e cam riscant să se ia respectivul paragraf epistolar drept un indiciu neechivoc al implicaţiilor naziste pe care le-ar avea FILOSOFIA lui Heidegger.

    Pe de altă parte, chiar consideraţi că un simplu pasaj din corespondenţa cu Marcuse poate atesta presupusul nazism pitit în înseşi interstiţiile tratatului de ontologie fundamentală „Sein und Zeit”? Ar fi o concluzie cam prematură, nu credeţi?

    Prin urmare:

    – fie (i) puteţi dovedi că volumul „Sein und Zeit” e maculat, în substanţa sa ideatică, de totalitarismul de dreapta,

    – fie (ii) NU puteţi proba convingător acest fapt, caz în care imputarea dvs. că, publicând traduceri din şi exegeze pe filsofia lui Heidegger, „grupul HAH” promovează interese „la limita legalităţii într-un stat democratic” îşi pierde, însă, orice temei

    4. Nicăieri în replica pe care v-am adresat-o aici, pe blog, nu am apelat la „sofismul cronologic” (cum, dimpotrivă, presupuneţi dvs.). Mai exact, NU am argumentat nicăieri că ontologia lui Heidegger din „Sein und Zeit” este scutită de implicaţii ideologice de extremă dreaptă numai „PENTRU CĂ” tratatul amintit a apărut înainte de preluarea frâielor puterii politice de către Adolf Hitler. Prin contrast, poziţia mea e mai degrabă următoarea:

    Dacă puteţi, DOVEDIŢI EFECTIV, cu referinţe textuale precise (INDEPENDENT de orice consideraţii de ordin cronologic), pezumatele implicaţii naziste ale concepţiei ontologice din „Sein und Zeit”! Iar dacă nu puteţi, e cel puţin PRIPIT (dacă nu chiar TENDENŢIOS) să conchideţi că, prin publicarea unor traduceri din operele filosofice (NON-politice) ale lui Heidegger, „grupul HAH” ar alimenta, în mod potenţialmente „ilegal”, entuziasmul pentru extrema dreaptă;

    5. De fapt, însă, amplasamentul dvs. în prezenta „pseudo-dezbatere” e întrucâtva indecis. Astfel, uneori păreţi să acceptaţi, totuşi, caracterul DISTINCT (chiar dacă, altminteri, non-separat) al filosofiei lui Heidegger în raport cu viaţa sa (cu tot cu orientarea sa politică filo-nazistă). Păreţi să admiteţi, oarecum, până la urmă, că ontologia heideggeriană s-ar putea să nu ducă direct la Shoah. De astă dată, cereţi, deci, ceva mai puţin: nu renunţarea completă la traducerile din Heidegger, ci doar un averitsment explicit (din partea editorului sau a traducătorului) că textele filosofice publicate nu au legătură cu opţiunile politice, altminteri profund REPROBABILE, ale gânditorului german.

    O atare versiune, mai moderată, a poziţiei dvs. iniţiale pare ceva mai rezonabilă. Şi totuşi, o analogie la îndemână încurajează unele dubii şi în această privinţă:

    Bunăoară, după cum, poate, ştiţi, Ed. Alexandria a avut de curând iniţiativa reeditării „Capitalului”, opera de căpătâi a lui Karl Marx. În 2009 a apărut vol. I (http://www.cartea.ro/carti/Capitalul-Critica-Economiei-politice-Vol-1_40802.html). Conţine oare, din partea editorului român, instrucţiuni speciale de folosire, precum cele pe care le revendicaţi dvs.? Şi, dacă nu, e oare un abuz? Chiar credeţi că „gloatele ignorante” ar trebui, pasămite, „dădăcite” necontenit, în mod paternalist? – Dacă da, faptul e bizar, căci pare să dezvăluie, din parte-vă, tocmai tipul de condescendenţă aristocratică (deghizată) pe care o reproşaţi dvs. altora. Chiar nu vă încredeţi defel în capacitatea cititorului reflexiv (fie el şi tânăr) de a separa neasistat grâul de neghină, raportându-se CRITIC la lecturile pe care le întreprinde? Să fie oare mereu obligatorii banderolele de atenţionare colorate strident şi imprimate cu litere de-o şchioapă? Iar dacă nu sunt în cazul lui Marx, de ce ar fi, totuşi, în cazul lui Heidegger…?;

    6. Chiar presupunând că atât filosofia (non-politică), cât şi concepţiile politice (şi religioase – deşi nu înţeleg de ce le amestecaţi şi pe ele în discuţia de faţă, dar…mă rog) au în egală măsură o relevanţă publică, această simplă remarcă tot NU dovedeşte că „ontologia fundamentală” a lui Heidegger implică teze care au intrat ulterior în patrimoniul ideologiei naziste. Dacă realmente le implică, continuu să cred că se cuvine SĂ DOVEDIŢI asta prin trimitere la capitole, pagini şi paragrafe clar reperabile din „Sein und Zeit” (nu prin citate echivoce, strecurate conjunctural în materiale epistolare);

    7. Finalmente, este frapant că-i atribuiţi lui Heidegger un aşa-zis „umanism”, ce nu s-ar acorda, chipurile, cu opţiunile sale politice extremiste (şi antisemite). Frapant întrucât Heidegger se delimitează net de orice proiect „umanist”. În fapt, Heidegger e interesat de acel tip special de „fiind/ fiinţare” (germ. ‘Seiende’) care e OMUL numai în măsura în care el/ ea se constituie ca un loc de deschidere/ revelare al unui principiu considerat SUPERIOR, mai enigmatic, dar mai ORIGINAR: „faptul-general-de-a-fi” (germ. ‘Sein’/ ‘Seyn’); de aceea şi e numită de Heidegger „realitatea umană” ‘Da-sein’, adică ‘faptul-general-de-a-fi’, surprins în manifestarea sa ‘punctuală’ (germ. ‘Da-‘ însemnând „aici”). În cea de-a doua perioadă a gândirii sale, inaugurată de celebra cotitură (‘Kehre’!), Martin Heidegger comută încă şi mai explicit accentul pe problematica faptului-general-de-a-fi, luat ca atare, trecând în plan secund Dasein-ul uman. Tot din acest stadiu târziu al reflecţiei heideggeriene datează şi notoria „Scrisoare despre umanism”, în care se precizează, printre altele, următoarele (trimiterile sunt la vol. “Repere pe drumul gândirii”, trad. şi note introd. de Th. Kleininger şi G. Liiceanu, Ed. Politică, Bucureşti, 1988):

    „/…/ Cum se poate reda un sens cuvântului ‘umanism’? Întrebarea dvs. [Dle Jean Beaufret – n. T.C.] nu presupune numai faptul că vreţi să păstraţi cuvântul ‘umanism’; ea dovedeşte de asemenea că acest cuvânt şi-a pierdut sensul. /…/ A-i restitui un sens poate să însemne un singur lucru: a determina DIN NOU sensul cuvântului. /…/ În cazul în care ne hotărâm să-l păstrăm, cuvântul ‘umanism+ înseamnă acum [la Heidegger – n. T.C.]: esenţa omului este esenţială pentru adevărul faptului-general-de-a-fi [‘Sein’], dar în aşa fel încât, în urma acestui fapt, NU omul considerat doar ca atare e cel care contează. Noi concepem astfel un ‘umanism’ de o specie APARTE. /…/ Mai este cazul să numim ‘umanism’ acest ‘umanism’ care SE OPUNE ÎNTREGULUI UMANISM DE PÂNĂ ACUM, dar care, cu toate acestea, NU ţine NICIDECUM parte INUMANULUI?”(pp. 324-325)

    sau

    „Într-o oarecare măsură a devenit, cred, mai limpede că opoziţia faţă de ‘umanism’ NU implică defel o pledoarie în favoarea INumanului, ci că, dimpotrivă, ea deschide alte perspective” (p. 328)

    Nici vorbă de umanism, aşadar, la Martin Heidegger – sau, cel puţin, nu în sensul obişnuit. Pe scurt: ‘umanismul’ lui Heidegger nici nu există, necum să mai fie unul ‘arian’ – cum derutant afirmaţi dvs.

    Deci, chiar aşa: „CARE umanism?”

    Cu respect,
    Tiberiu Colţescu

  2. Domnule Colțescu,

    1. Accepțiunile pe care le lua în discuție dna Borțun în privința înțelegerii sintagmei „grupuri de interese” sunt, într-adevăr, mai multe; dar mi se par, în continuare, restrictive. Nu revin, aveți răspunsul meu la această chestiune deja într-unul din comentariile anterioare.
    2. Ideea de a-l duce pe Heidegger la tribunal, în România, este ingenioasă, recunosc. Nici punerea sub acuzație a unui intelectual care avertizează, practicând liberul exercițiu al gândirii și dreptul cotidian la liberă expresie, nu m-ar mira. Aștept însă să vedem cine face parte din Grupul HAH, pe care eu l-am descris tipologic, și căruia dna Borțun i-a desemnat componența nominală (recunosc, lista propusă de domnia sa îmi pare modificabilă). Cum însă toți cei care nu îmi împărtășesc opinia în legătură cu existența acestui grup spun de-a dreptul că el nu există, ori sunteți de acord cu susținerile mele, ori discutăm ficțiuni. Sau nu?
    3. Hazliu! Să înțeleg deci că Martin Heidegger NU a aparținut sistemului universitar, ca rector, în timpul regimului nazist și că nu a fost pe atunci membru al partidului care a condus Germania? Poate aveți dovezi care să refuteze mărturiile care păreau să ateste indubitabil aceste lucruri.
    Cu textele e mai complicat decât credeți. Ele vorbesc și prin cuvinte izolate, și prin propoziții și fraze, și prin paragrafe, capitole, teme, leit-motive, idei submerse, ba chiar și puse în rama contextelor. Ce să-i facem? Nu eu, și nici dvs. nu avem meritul de a fi constatat asta. Și nu noi aprobăm mersul în această direcție al analizelor.
    Înțeleg acum că nu erori de factură cronologică au marcat, cum crezusem, opinia dvs. referitoare la raportul Heidegger și nazismul (pct. 4). Rămâne de stabilit relația filosofului cu mișcarea politică de care vorbim? S-a făcut deja. În ce mă privește, nu am asumat sarcina – plicticoasă, mi se pare – de a deveni exegetul lui Heidegger. M-am simțit însă chemat să LANSEZ UN AVERTISMENT CULTURAL. Ce desfășurare de forțe și penaje, din partea atâtor cunoscători bine antrenați, pentru a evita recunoașterea unei smerenii prea accentuate, poate, în fața lui Martin Heidegger… Rămân la ideea că, ieșiți din comunism, avem nevoie de avertismente intelectuale clare și asumate, înainte de a recădea în greșeli interbelice. Vi se pare nerezonabil, pentru că Marx nu stârnește aceleași imbolduri? Permiteți-mi să vă amintesc că sub încremenirea sinistră a marxismului am crescut toți cei trecuți de 20 de ani. Acolo lucrurile îmi par mai clare, cu voia dvs. Nu exclud, desigur, ca peste încă vreo 30 de ani să fie nevoie și de un asemenea nou avertisment, îndreptat în direcția unei stângi extremiste – căci nu toată stânga este extremistă, iertați banalitatea acestei observații -, în caz că ar accede la prâghii instituționale culturale, la alianțe cu puterea politică momentană și la poziții de prestigiu care pot dezechilibra în acea direcție buna așezare a culturii noastre de atunci. Mă bucură însă brusc trezita dvs. vigilență la adresa lui Marx și aștept să vă văd la treabă, luând poziție împotriva ei. Dacă, desigur, nu este vorba doar de o formulă retorică și de logica lui „Ba tu! Ba tu!”.
    5. Curios, am o amnezie. Când și unde am cerut renunțarea TOTALĂ la traducerile din Heidegger? Mulțumesc cu anticipație pentru amabilitatea de a mi-o aminti. Nuanțările mele, survenite într-un context ce este al unei lucrări în curs de facere și pe fundalul unei hărțuieli pseudo-dialogale, preponderent injurioase și minimizante, le vedeți ca INDECIZIE. În schimb, ceea ce socotiți a fi consecvență în atitudinea dvs., eu aș identifica mai curând ca rigiditate și tentație de împingere a afirmațiilor preopinentului către forme radicale. Dacă atitudinile mele le găsiți demne de a fi respinse – de la cele intelectuale la cele comportamental-textuale -, de ce le-ați reproduce? Nu le repetați, fiți mai deștept, mai educat, mai… simpatic. Nu împărtășesc nici discursul dvs. despre „gloate”. Din câte știu, ca istoric, stăm rău cu boieria de sânge (au avut grijă domnitorii, turcii, apoi exilul etc.), drept care din gloata asta pe care o invocați cu superioritate nejustificată facem parte cu toții. Dezavuez, deci, explicit elitismele de această formulă…
    6. Și politica, și opțiunile religioase, ziceam, au relevanță publică. Nu, însă, în chip egal. (Dar asta e o altă discuție.) Mai departe, înțeleg că MĂRTURIILE epistolare heideggeriene vi se par irelevante. Oare după ce criterii vă ghidați? Ajutați-mă să înțeleg mai bine: le socotiți ne-valide? Textele semnate manu propria nu mai ajung în fața instanței care sunteți și care, vezi bine, e singura autorizată să prudcă verdictul? Doriți, neapărat, hermeneutică textuală? O fi un sine qua non general sau un neajuns de metodă, o îngustare a abordării celui care solicită? Mulțumesc pentru elucidări încă de pe acum.
    7. Domnule Colțescu, magistral! Nu doar că ați dovedit o bună cunoaștere a lui Heigedder – din câte îmi pot da seama, desigur, ca un nespecialist în gândirea acestui filosof -, dar ați recunoscut că vocabula UMANISM intră în atenția lui (fie și sub provocarea lui Jean Beaufret). În ce privește celălalt aspect, anume acela că Heidegger respinge ideea unui umanism și că utilizează referințele la om duoar într-o anumită perioadă a reflecției lui, socotind că ulterior se poate dispensa de acest actor, este util ceea ce spuneți. O lume fără om, scoasă de sub semnul umanului și lipsită de umanism, asta propune Heidegger, aveți dreptate. Este exact ceea ce înțeleg și eu prin „umanism arian”. Nu companionii lui Hitler s-au dispensat fără probleme de bagatela socotirii omului ca fiind un element important, crucial, al existenței, conducând către suprimare șiruri și șiruri de inși pentru simplul fapt că ei se născuseră evrei? Sigur, nu Heidegger personal a făcut asta. El s-a rezumat, cu sinceritate, să fie „autentic” și să tematizeze filosofic, în felul său, asemenea atitudini.

    Cu respect, dar și cu prețuire pentru elucidările oneste de la pct. 7,

    O.P.

  3. Domnule Pecican,

    Nu contest nicio clipă afilierea BLAMABILĂ a lui Heidegger la nazism. Semnalez respectuos că forţăm uşi deja larg, larg deschise dacă ne împotmolim mereu şi mereu numai în acest punct. Întrebarea mea era, dimpotrivă, ALTA – şi anume:

    În ce măsură puteţi identifica în ONTOLOGIA expusă în TRATATUL „SEIN UND ZEIT” (aşadar, ACOLO şi nu în corespondeţa cu Marcuse – căci nu aceasta a fost editată de Dl. Liiceanu!) vreun capitol sau paragraf care a putut fi folosit pentru a legitima (cu sau fără voia gânditorului german) crimele nazismului? În ce măsură, deci, puteţi proba că opţiunile POLITICE reprobabile ale lui Heidegger se oglindesc şi în FILOSOFIA sa (NON-politică) – sau că primele sunt o consecinţă directă a celei din urmă?

    Pe scurt, mă văd silit să reiau:

    – fie (i) puteţi dovedi, prin referinţe sau excerpte clare, că volumul “Sein und Zeit” e maculat, în substanţa sa ideatică, de totalitarismul de dreapta,

    – fie (ii) NU puteţi proba convingător acest fapt, caz în care imputarea dvs. că, publicând traduceri din şi exegeze pe filsofia lui Heidegger, “grupul HAH” promovează interese “la limita legalităţii într-un stat democratic” îşi pierde, însă, orice temei

    Eu, unul, nu prea văd cum s-ar putea scăpa printre „coarnele” acestei dileme – şi, tocmai de aceea, ea reclamă în mod stringent un răspuns.

    Cu stimă,
    Tiberiu Colţescu

  4. Interesant că somația dvs. se referă doar la S & Z. De ce? Opera editată are 100 volume. În celelalte nu va fi fiind de găsit nimic? După cum arată Hermann Philipse în cartea lui, http://books.google.ro/books?id=D9y2rHPCOgsC&pg=PA253&lpg=PA253&dq=sein+unde+zeit,+nazi&source=bl&ots=Sat3w-YKF1&sig=Xeb6HoAmXsRSBrHpazHo2Pt7PnY&hl=ro&ei=029yTcOOIdDZsgaKtpWEDg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=7&ved=0CEoQ6AEwBg#v=onepage&q&f=false
    la p. 253, o investigație a textelor heideggeriene în căutarea probelor textuale pentru vederile lui concordante cu nazismul e de făcut pe manuscrise, nu pe opera publicată. Ea ar trebui să includă și corespondența din epocă a lui M.H.

    Ce mai spune autorul? „It has been argued that Heidegger s philosophy has nothing in common with the Nazi ideology as expressed in Mein Kampf and Hitler s speeches than with, say, Carnap s logical positivism. For instance, both Heidegger and Hitler rejected the values of the Enlightenment and preferred an authoritarian way of thinking to the tradition of free discussion and criticism. Both Hitler and Heidegger believed that they were sent somehow by Destiny, and that their personal fate was essentially linked to the destiny of the German Volk. Both Heidegger and Hitler talked often about heroes, strugle (Kampf), and held that the individual had to sacrifice himself or herself for the German people in their State. They both rejected democracy and endorsed the Fuehrerprinzip. Hitler s revolution has been described as a revolution against reason, and Heidegger rejected logic in favor of a „turbulence of more original questioning”. Both Heidegger and Hitler were revolutionaries who wanted to destroy traditional morality, Christianity, liberal bourgeois society, humanism, and Marxism”.
    Cu toate acestea, autorul menționat îl critică pe Tom Rockmore, arătând că temele respective vin de mai departe, din naționalismul și romantismul german. Pentru a decide dacă opera filosofică propriu-zisă a lui Heidegger este sau nu impregnată de nazism, este de distins între structurile fundamentale și detaliile accidentale. Fără o analiză a filosofiei lui Heidegger CA ÎNTREG, nu vom putea răspunde până la capăt întrebării care ne frământă.
    Oricum, rămâne – spune autorul – de discutat secțiunea 74 din S & Z, cea despre istoricitate. Despre aceasta, M.H. i-a spus, în 1936, lui K. Loewith că opțiunea lui pro-Hitler se bazează pe noțiunea pe care o are despre istoricitate, așa cum apare ea în respectiva secțiune. Autorul arată cum V. Farias și Rockmore sunt de părere că aici s-ar afla secretul ce leagă concepția heideggeriană de nazism. El nu creditează necondiționat această interpretare, obstacolul pe care îl vede fiind neconcordanța dintre individualismul extrem al heideggerismului, pe de o parte, și colectivismul naziștilor. La rândul meu, însă, sunt de părere că exegeții care incriminează pasajul respectiv au dreptate, fiindcă în nazism cultul eroului a contat enorm, iar individul extrem nu este o ipostază a individualismului de tip burghez, modern, pur și simplu, ci trimite mai curând la illo tempore, la vârsta zeilor și la faptele lor mirabile, acreditând un eroism compatibil cu nazismul.
    Discuția e lungă și ar putea, desigur, continua, dar, pe de o parte, o poartă cu mai multă competență, exegeții occidentali (nicio speranță dinspre ai noștri în chestiunea dată, în M.H. văzându-se, în România, mai degrabă un filosof uriaș și inocent), iar pe de alta nu intrarea în toate detaliile ei face obiectul excursului meu.

    Stimă,

    O.P.

  5. Domnule Pecican

    1. Încep prin a mă întoarce la imputarea de ordin semantic pe care i-aţi făcut-o D-nei Ileana Borţun. Aţi scris, bunăoară:

    „Accepţiunile pe care le lua în discuţie dna Borţun în privinţa înţelegerii sintagmei ‘grupuri de interese’ sunt, într-adevăr, MAI MULTE [subl. T.C.]; dar mi se par, ÎN CONTINUARE [subl. T.C.], restrictive. Nu revin, aveţi răspunsul meu la această chestiune deja într-unul din comentariile anterioare”.

    Pesemne că vă referiţi la următorul paragraf regăsibil în comentariul dvs. – din 2 martie 2011 – pe marginea sesizărilor mele:

    „Socotesc restrictivă definiţia avută în vedere de dna Borţun pentru că, în ce mă priveşte, aş deschide-o către ORICE fel de lectură a cuvântului INTERESE; materiale sau ideale, sociale, culturale, economice ori metafizice, interese legale şi constituţionale sau cu un caracter ilegal şi delincvent” (https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/27/dezbatere-cu-fenomenologi-1/#comments).

    Totuşi, dacă acesta e într-adevăr răspunsul dvs., el continuă să rămână la fel de nedumeritor ca la început. Astfel – după câte declaraţi -, dvs. aţi „deschide” definiţia noţiunii ‘grup de interese’ spre ORICE fel de interpretare a cuvântului ‘interes’, pe când, dimpotrivă, definiţia D-nei Borţun vă pare prea „RESTRICTIVĂ”.

    Or, problema e că D-na Borţun repertoriază, TOTUŞI, exact accepţiunile DIVERSE amintite şi de dvs.; de fapt, nu citează o singură „definiţie” (cum greşit aţi afirmat iniţial), ci MAI MULTE (aşa cum concedeţi abia acum). Dar, atunci, nu mai e câtuşi de puţin limpede în baza cărui motiv PERSISTAŢI în a eticheta elucidările semantice ale D-nei Borţun drept „restrictive”, chiar şi DUPĂ ce admiteţi, fără putinţă de tăgadă, că D-na Borţun inventariază, totuşi, MULTIPLE accepţiuni ale expresiei ‘grup de interese’ (ca dovadă, se poate consulta din nou intervenţia d-sale din 27 febr. 2011, de pe forumul „Izvoarelor de filosofie”, punctul 1b: http://www.caslam.ro/forum/viewtopic.php?f=3&t=2).

    De aceea, este, cred, de dorit fie să vă explicitaţi suplimentar poziţia, fie să retractaţi această obiecţie particulară la adresa comentariului D-nei Borţun;

    2. Argumentul dvs. iniţial părea să aibă următoarea formă:

    (a) Dl. Gabriel Liiceanu editează operele filosofice ale lui Martin Heidegger – printre care şi tratatul „Sein und Zeit”, spre ex.;

    DAR:(b) DAR Martin Heidegger e cunoscut pentru adeziunea sa făţişă şi moralmente blamabilă la nazism,

    DECI:(c) Ontologia (non-politică a) lui Heidegger, aşa cum e ea expusă în „Sein und Zeit” (de ex.), prezintă similitudini majore cu ideologia nazistă, fiind la fel de ANTI-democratică şi (potenţialmente) CRIMINALĂ precum aceasta

    şi

    DECI:(d) Prin faptul de a publica traduceri din filosofia (numai în aparenţă, non-politică a) lui Heidegger – ca, de pildă, tălmăcirea lucrării „Sei und Zeit” -, Dl. Liiceanu promovează o doctrină filosofică reprobabilă din pricina atingerilor ei ideologice cu extremisul de dreapta; aşadar, Dl. Liiceanu se angajează într-o activitate aflată „la limita legalităţii” într-o democraţie (a cărei constituţie condamnă sonor extremismele de toate felurile)

    În ce mă priveşte, am atacat concluzia „(c)” a argumentului dvs., ea nepărându-mi-se că decurge necesarmente din premise. Or, odată cu ea, cade şi concluzia „(d)”.

    Pe scurt: pentru că dvs. vă foloseaţi de presupusul nazism al filsofiei heideggeriene PENTRU A COMBATE ACTIVITATEA GRUPULUI „HAH” (altfel neinteresându-vă prea mult cazul Heidegger în sine, după cum aţi declarat fără echivoc), NU consider că sunt relevante în discuţia de aici cele 100 de volume ale operelor deja editate ale lui Heidegger (şi nici operele rămase încă în manuscris), ci numai şi numai operele PUBLICATE PÂNĂ ACUM DE DL. LIICEANU LA ED. HUMANITAS, a căror cheie de boltă este „Sein und Zeit”.

    Mă văd, deci, silit să reiau întocmai ceea ce vă scriam anterior (în 2 martie a.c.), fără a primi deocamdată vreun răspuns mulţumitor:

    Chiar presupunând că, în general, interesul faţă de Heidegger NU ar fi “INTEGRAL licit, onorabil şi constituţional” (cum insistaţi dvs.), atâta timp cât Ed. Humanitas pune în circulaţie numai partea FILOSOFICĂ – licită, onorabilă şi constituţională – a operei heideggeriene (parte în care se înscrie şi „Sein und Zeit”), unde mai e problema?;

    3. Chiar presupunând că secţiunea 74 din „Sein und Zeit” (cea despre istoricitate) a putut fi cooptată în arsenalul ideologic al nazismului, nu mi se pare că
    ea duce OBLIGATORIU la nazism, de vreme ce e susceptibilă şi de unele interpretări prin grilă NON-politică. Şi, oricum, mi se pare PRIPIT să amendăm pe aşa-zise temeiuri politico-morale ÎNTREGUL eşafodaj ontologic din „Sein und Zeit” numai din pricina UNEI SINGURE secţiuni (ea însăşi pasibilă de soluţii exegetice multiple, care nu întrunesc, cum semnalaţi chiar dvs., consensul unanim al specialiştilor);

    4. Înţeleg prea bine că dv. dezavuaţi o mentalitate de tip aristocratic (cine mai poate avea dubii în această privinţă, după ce v-a parcurs postările de pe acest blog referitoare la grupul „HAH” şi la presupusele sale practici „exclusivist-esoterice”?). Eu reliefam însă ceea ce-mi apare a fi ironia (desigur, involuntară) a situaţiei: dacă nu mă înşel, dvs. pledaţi pentru însoţirea fiecărei traduceri din scrierile filosofice (non-politice) ale lui Heidegger printr-un avertisment clar, menit să opereze cuvenitele delimitări în raport cu simpatiile sale politice pentru extrema dreaptă hitleristă. Or, prin aceasta, dvs. vă erijaţi (fie şi implicit) în „Proteguitor al mai Tinerelor Generaţii”, dacă nu chiar în „Luminător al Gloatelor Ignorante”. Nu vă prea încredeţi, vasăzică, în discernământul (NEASISTAT al) cititorului şi în capacitatea lui de a asimila în mod selectiv textele care-i cad sub ochi, ci propuneţi să fie „îndrumat” în mod PATERNALIST (dacă nu de editor/ traducător, atunci, până una-alta, măcar de dvs. înşivă). Iată, deci, ironia: sugestia pe care aţi formulat-o dezvăluie o anumită CONDESCENDENŢĂ la adresa publicului care achiziţionează cărţile editate de Dl. Liiceanu, reintroducând PE SCARA DIN DOS tocmai prejudecata (da, ARISTOCRATICĂ!) pe care aţi căutat, altminteri, s-o goniţi pe uşa din faţă: aceea că publicul e „ignorant” şi că trebuie scos din „bezna neştiinţei sale” de către „Cei-PUŢINI-Care-Ştiu” (printre care vă număraţi şi DVS., desigur).

    Cu stimă,
    Tiberiu Colţescu

    • Recunosc, dle Tiberiu Colțescu, în perseverența dvs. o stăruință dezagreabilă. De vreme ce răspunsurile mele nu vă conving, ce ar fi să vă scrieți propriul text – independent, oricât de amplu – pentru a le refuta pe îndelete, în voie, cum vă vine mai bine?

      Dvs. faceți tot ce se poate pentru a mă abate de la continuarea eseului la care lucrez pentru a-mi propune continuarea unei conversații care nu mă antrenează, nu mă îmbie. Nu este vorba despre cine are dreptate fiindcă, dacă asta v-ar liniști, m-aș putea recunoaște definitiv și irevocabil înfrânt în acest turnir de sagacitatea și rigoarea dvs. Ceva îmi spune însă că ați socoti că vă expediez, în acest fel.

      Țineți mult ca dna Borțun să aibă ultimul cuvânt în materie de discutare a sintagmei „grupuri de interese”. Haideți să o lăsăm deocamdată acolo unde se află… La urma urmei, nu dna Borțun e în centrul interesului nostru, ci maestrul la studiul căruia a aderat și domnia sa, dl. Heidegger.

      Mă tot somați să vă trimit la textele heideggeriene, iar când o fac, sunt prea multe și nu sunt în chestie, de parcă dl. Liiceanu și echipa domniei sale le-ar fi ales la întâmplare numai pe cele din preajma capodoperei heideggeriene S & Z. Citiți corespondența dlui Mincă și Chelba pe situl „Izvoare de filozofie” și veți vedea acolo cum s-a etapizat opera de traducere a lui Heidegger în cadrul grupului, cu ajutorul Humanitas, ce se poate și ce se lasă deoparte, ce ar mai trebui făcut și ce mai poate aștepta…

      Apoi nu vă convine că vă indic cu precizie un anumit capitol al cărții (vezi doamne, asta e prea puțin și, în plus, scoate volumul ca întreg din discuție, pe motiv că nu există un consens în interpretarea sa; ca și cum există vreo carte asupra căreia consensul să fie deplin în cultura umanității). Mai adăugați și că un paragraf nu poate condamna o întreagă carte, deși nu știu pe ce vă bazați, sincer. Dacă acceptăm că o carte este o construcție coerentă, iar secțiunea incriminată este în miezul acelei construcții, nu cumva s-ar putea să asistăm la o surpare integrală a întregului edificiu, în maniera dispariției turnurilor gemene din NY?

      Știți ce? Cred că este treaba filosofilor să facă exegeza atentă a lui Heidegger, dacă îi pasionează. Faceți-o dvs., stimate domn. Pentru demonstrația mea, argumentele invocate sunt grăitoare. Mergeți la cărțile lui Faye, la V. Farias, la toți cei care s-au referit la subiect – dar pe care nu înțeleg să îi reproduc, fiind în bibliografia chestiunii – și explorați-o pe îndelete. Pe mine, argumentele găsite m-au convins, drept care le-am invocat spre a atrage atenția și altora; fără pretenția de a avea ultimul cuvânt, însă convins că un avertisment este preferabil îngropării dubiilor în propria inimă.

      Nu socotesc, în continuare, opera filosofică a lui Heidegger a fi scutită de orice suspiciune de contagiune cu vederile de dreapta extremă, deci rămân pe pozițiile anterioare. Între timp le-am argumentat și prin sensul global al viziunii filosofului (mda, despre înlocuirea obiectului de studiu „om” vorbim aici), ba chiar am trecut și la altceva. Mă refer la ceea ce socotesc a fi tipul de imaginar pus în joc de autorul discutat, genul de efort teoretic pe care îl face și altele, care sunt pe cale să survină în argumentația mea. Nu vă conving? Cu atât mai rău pentru mine, sau pentru dvs.

      În privința punctului dvs. 3 din mesajul la care răspund: nimic nu duce obligatoriu la nazism, și cu toate acestea a existat câte ceva care a dus. De ce la nazism și nu la un alt tip de totalitarism? De ce la totalitarism, și nu la democrație? Sau de ce nu la ignorare totală a orizonturilor susceptibile unor interpretări politice? Le rămâne filosofilor experți în Heidegger să răspundă. Tare mă tem însă că lor le place mai mult poliloghia smerită în fața maestrului și cu privire la el. Auziți o opinie datorată dlui Sorin Lavric, autor bine situat în proximitatea dlui Liiceanu: „Heidegger nu poate fi gustat decît în virtutea unei lecturi ritualice. Ceremonia gravă a conceptelor sale cere, drept condiţie a înţelegerii, o dispoziţie trează de ordin religios. Şi cum cele mai bune din textele lui au un sunet liturgic, de orgă vibrînd sub sugestia unor intuiţii suprafireşti, ele trebuie parcurse, precum notele imnice ale unei melodii de cult: cu mina reculeasă a martorului care asistă la desfăşurarea unui mister.// În schimb, de îndată ce le prinzi în şperaclul tehnic al analizei filologice, ele devin de o serbezime plicticoasă şi sibilinică. De aceea, mai toţi comentatorii lui Heidegger sunt ucigaşii limbii lui: nişte specialişti care i-au stîlcit cuvintele pînă la mutilare”. Vă place? Heidegger nu se adresează rațiunii și deci nu este de supus analizei. El trebuie digerat într-o dispoziție religioasă, muzicală (wagneriană, oare?). Cum ai început cu analiza, cum dai în splin.

      Va fi fiind un anume paternalism în ridicarea mea la verticala analizei și avertizării, dar de unde până unde ați scos pretinsa echivalare a acestuia cu atitudinile aristocratice? S-ar zice că vă aventurați într-o zonă pe care nu o stăpâniți prea grozav. Nu e nimic, dar „paternalismul” mă îmboldește să vă semnalez faptul. Aristocrații nu s-au distins prin grija față de cei socotiți mai puțin pregătiți decât ei să întâmpine diversele primejdii ale vieții. Atitudinea e mai curând a educatorilor, a dascălilor din orice vremuri. Cum sunt un profesor, ce ar fi de mirare în atitudinea mea? Vedeți ironii acolo unde, vă asigur, ele nu prea sunt.

      Pe scurt: aveți rigidități și înțelegeri care, mi se pare, falsifică. Vi le semnalez când vine vorba, după cum și dvs., la rându-vă, îmi semnalați inconsecvențele sau incoerențele pe care credeți a mi le detecta. Diferența este însă că nu țin să ne acordăm unul altuia o atenție specială.

      Scrieți-vă propriul text, domnule…

      O.P.

      • 1. Dvs. postaţi aici, pe blogul dvs., ceea ce vă place, iar noi, cititorii, procedăm la fel: dacă vreuna dintre luările dvs. de poziţie ne provoacă o reacţie, intervenim; dacă nu, nu. La rândul dvs., puteţi să afişaţi intervenţiile cititorilor – sau puteţi să le cenzuraţi (sau să nu le mai răspundeţi). Oricum, faptul că un cititor are ceva de spus despre cutare sau cutare opinie a dvs., pe care o faceţi publică pe acest blog, nu dovedeşte că acel cititor este suficient de interesat ‘in se’ de tema pe care o supuneţi discuţiei încât să-şi redacteze propriile texte dedicate ei. Ar fi, poate, preferabil să vă abţineţi de la a le stabili dvs. cititorilor agenda personală de lucru (şi de preocupări);

        2. Dacă se poate proba că D-na Borţun a repertoriat într-adevăr mai multe sensuri ale expresiei „grup de interese”, a-i reproşa că nu le-a repertoriat e pur şi simplu neîndreptăţit – indiferent ce aş dori eu sau aţi vrea dvs. Or, eu cred că am probat asta; deci acea imputare particulară a dvs. cade. De aici nu rezultă însă că se năruie şi celelalte obiecţii pe care i le-aţi adresat D-nei Borţun. E vorba însă de un principiu minimal de probitate în dezbaterea de idei: de ce să nu admitem că oponenţii noştri reuşesc măcar ocazional să nu se contamineze de cusururile pe care li le atribuim, în mod pripit? Deci, de ce să nu retractaţi nimic, nici măcar atunci când există temeiuri să o faceţi?! Aceasta cu atât mai mult cu cât, vorba dvs., ” La urma urmei, nu dna Borţun e în centrul interesului nostru, ci maestrul la studiul căruia a aderat şi domnia sa, dl. Heidegger”. Întocmai: dar, atunci, de ce să ne încrâncenăm în a fi nedrepţi cu D-na Borţun (sau cu ORICINE altcineva)?

        3. Atâta timp cât nici una dintre traducerile din operele filosofice ale lui Heidegger, publicate până în prezent de Ed. Humanitas, NU constituie o invitaţie la nazism şi nici o pledoarie neechivocă în favoarea totalitarismului de dreapta, teza dvs. că, promovându-l pe Heidegger, „grupul HAH” ar comite acţiuni aflate „la limita legalităţii într-un stat democratic” rămâne complet nefondată. Altminteri, sunt perfect de acord cu o lectură critică a lui Heidegger (ca şi a ORICĂRUI alt autor), dar există destule motive să-l criticăm pe palier strict filosofic şi conceptual. Pentru asta, nu trebuie să născocim, deci, pretinse legături incontestabile ale filosofiei sale (repet: ale FILOSOFIEI sale – NON-politice -, nu ale opţiunilor sale politice!) cu ororile Holocaustului.

        4. Afirmaţi: „Aristocraţii nu s-au distins prin grija faţă de cei socotiţi mai puţin pregătiţi decât ei să întâmpine diversele primejdii ale vieţii. Atitudinea e mai curând a educatorilor, a dascălilor din orice vremuri. Cum sunt un profesor, ce ar fi de mirare în atitudinea mea?” – Ca istoric, oare nu aţi auzit, însă, de „despoţii luminaţi”? Aceştia exhibau o anume tendinţa de a-şi emancipa supuşii, dar numai în măsura în care „emanciparea” în cauză permitea consolidarea suplimentară a puterii suverane: „Totul pentru popor, dar nimic de către popor”. Aşadar, tendinţa aparent lăudabilă de elevare a populaţiei necultivate era subîntinsă, în acest caz, de ideea profund dispreţuitoare că oamenii n-au isteţime nativă, nici discernământ şi că ei trebuie „ajutaţi” de Casta-Celor-Puţini-Care-Ştiu. Prin urmare, măcar uneori, aristocraţii au etalat (fie şi în mod mincinos) dorinţa de a cultiva „gloatele”, fără ca asta să excludă, însă, condescendenţa faţă de ele. Deci, vă cam pripiţi: nici măcar dpdv istoric aristocraţii n-au fost întotdeauna nepăsători faţă de „vulg”, ci interesaţi să-l modeleze (sub raport ideologic şi cultural) – în acord cu interesele LOR, se înţelege.
        Spuneţi că, la dvs., atitudinea dvs. este, prin contrast, doar cea a „educatorilor din toate timpurile”? Foarte bine, atunci: căutaţi să feriţi şi în continuare „masele” de primejdii prin textele dvs! Doar că, pe de o parte, nu văd de ce i-aţi cere editorului Liiceanu să avertizeze în prefaţa textelor de filosofie non-politică ale lui Heidegger asupra simpatiilor politice de tip hitlerist ale acestuia; faceţi-o dvs. (sau alţi intelectuali publici), dar de ce editorii şi traducătorii unor opere care NU au în mod evident atingere cu politica?!
        Pe de altă parte, repet, dispreţuiţi discernământul publicului cititor, imaginându-vă că acesta se va arde la degete cu lecturile pe care le întreprinde, în caz că nu intervine la timp cutare sau cutare „profesor bărbos şi responsabil”.

        Or, de ce ar încerca profesorii să-i dăscălească pe alţi profesori (căci se vor mai fi numărând şi dintr-aceştia printre cititorii volumelor de Heidegger editate de Dl. Liiceanu, mă gândesc!)?!

        A vă infantiliza cu tot dinadinsul contemporanii, sugerând că ei toţi ar avea neapărată nevoie să fie ghidaţi de altcineva (mai „matur” şi mai „competent”, pasămite) prin labirintul culturii şi al vieţii, cu ajutorul unor banderole ostentative de atenţionare lipite pe cotoarele cărţilor, e o iniţiativă destul de arogantă şi de…nedemocratică, întrucât dezvăluie convingerea dubioasă că oamenii – „cei mulţi” – nu se pot descurca „nedădăciţi” de „Cei Puţini”. (Apropo de paternalism, a se revedea, de asemenea, şi punctul „1” de mai sus.)

        T.C.

  6. Oare de ce nu pot posta de pe această adresă?

  7. Domnule Pecican,

    Nu reuşesc nicicum să postez o intervenţie. Să înţeleg că vă cenzuraţi comentatorii?

    De ce?

    Nu cred că v-am scris nimic nepoliticos. Oare nu aveţi curajul să afişaţi şi obiecţiile incomode la adresa poziţiilor dvs.?

    • Dacă aţi citit comentariile de până acum v-aţi convins, poate, că nu opresc criticile la adresa ideilor mele. N-am idee ce e cu mesajul dvs. critic.

      O.P.

  8. Ciudat, văd că nu funcţionează nici de pe această adresă…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: