ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. VI: HEIDEGGER ȘI CARACTERUL PRIVAT AL POLITICII

De câtva timp încoace – mai exact de la alăturarea vocii mele acelora care, mai prestigioase și mai vechi, dar inaccesibile românilor prin intermediul unor traduceri, acuză relația dintre Heidegger și nazism, sesizând importanța evidențierii ei clare și deschise în spațiul public – am primit semnale tot mai nerăbdătoare că se așteaptă din partea mea o demonstrație „pe text” a acuzelor de nazism aduse lui Heidegger. S-ar dori, totodată, să vin cu explicații mai limpezi cu privire la felul în care s-ar răsfrânge opțiunile politice ale autorului – socotite îndeobște prea generale pentru a avea legătură cu realitatea imediată – și, în același timp, apolitice în opera lui filosofică. Cei care socotesc că un istoric sau un critic al culturii format înafara Facultății de Filozofie (din București, pentru că, altminteri, am absolvit-o pe cea din Cluj) nu are dreptul de a se pronunța asupra chestiunilor de relevanță filosofică actuală, din spațiul românesc, nu doar că au formulat-o, în moduri diverse, dar explicit, în comentariile la postările mele. Aceasta nu îi împiedică, paradoxal, pe aceiași, să îmi ceară, totuși, o întemeiere filosofică a refutărilor mele. Domniile lor vor trebui să se decidă însă. Ori sunt suficient de calificat pentru a purta o astfel de discuție – pe care, oricum, o port, cu avizul sau fără avizul lor -, ori nu sunt, iar atunci… de ce mi-ar mai solicita argumentele? Pentru un diletant sau un ageamiu, ar trebui să fie suficientă semnalarea ca atare…

Așa stând lucrurile, am decis să nu dau curs impulsului de a întoarce spatele celor ce perpetrează acest tip de „dialog”, preferând să mă adresez, ca și până acum, unui public românesc mai larg, interesat de dinamicile personale și de grup din spațiul actual al culturii noastre. Pentru același public, voi duce mai departe demersul prin care intenționez să arăt de ce socotesc că

1. Canalizarea unui efort colectiv și a unor resurse logistice consistente către studierea și transpunerea în română a operei lui Martin Heidegger mi se pare o eroare strategică, de direcție culturală, în dezvoltarea noastră (sau cel puțin o operațiune riscantă);

2. această eroare se datorează fascinației răspândite – dar și resimțite – de dl. Gabriel Liiceanu pe filiera Noica și „Școala de la Păltiniș”, în contextul de a da o consistență acestei din urmă sintagme prin structurarea unei școli tinere proprii, pentru filosofia heideggeriană socotită în mod explicit un summum al filosofiei de după Kant;

3. Lipsa de consistență și anvergură a ontologiei heideggeriene, ca și caracterul factice, artificios, al noului limbaj filosofic construit de Martin Heidegger subminează pretențiile de seriozitate ale grupului de discipoli adunați în jurul maestrului Liiceanu, precum și strădania de a construi, în jurul acestui program, o școală originală filosofică;

4. Nu în ultimul rând, practicile profesionale ale grupului respectiv apar contestabile și contra-productive în raport cu intențiile de articulare a unei grupări filosofice românești originale și față de efortul de a aduce o notă vizibil distinctă în dinamica exegetică internațională (mă refer: la traducere văzută ca act cultural major; la exegeza „în genunchi” sau slab/ light-critică; la obediența absolută față de maestru; la lipsa criticilor scrise și publicate între membrii grupului; la reacțiile de stupoare și chiar de ostilitate exprimate, în general, violent la adresa celei mai mici contestări venite dinafară; la solidaritatea înțeleasă ca „spirit de gașcă”, de violență comună, concordantă și concentrică împotriva celui din exterior și de zid orb în jurul maestrului îndrăgit – cel din scris, ca și cel din proximitate -, fără a exprima cea mai mică umbră de îndoială; la tendința de a subestima limba de origine și, prin ea, cultura de apartenență în calitatea, prezumată, de context inferior, infantil sau degradat, după caz, adică sindromul E. Ionescu).

Pentru a avansa în această direcție mă voi referi, desigur, și la contribuția heideggeriană filosofică propriu-zisă. Nu am să cad, însă, normal, în capcana de a deveni eu însumi un comentator în stilul consacrat de membrii Grupului HAH și criticată de mine tocmai pentru obstinația cu care se explorează de către ei orizonturi filosofice închise ori dezmărginite și imprecise. Nu am să caut cu lumânarea, la nivelul ideilor sau conceptelor, al propozițiilor sau frazelor din Heidegger, asemenea rudimentare afirmații de adeziune, mulțumindu-mă cu pasajul confesiv și revelator, pe care deja l-am semnalat, din corespondența Heidegger – Marcuse.

Această lectură a lui Heidegger și a heideggerismului românesc actual – înțeles ca front de lucru organizat (nu includ aici și inițiativele de cercetare private, pe cont propriu, survenite în alte contexte instituționale decât cel descris expres și vizând programe de cercetare individuală) – nu mă va împiedica însă să observ, împreună cu Poul Lübcke, următoarele: „… Heidegger a încercat de la bun început să traseze o graniță clară între filozofie, pe de o parte, și politică și morală, pe de altă parte. El considera opiniile politice o chestiune privată… Acest lucru nu exclude însă interpretarea criticii heideggeriene referitoare la anumite presupoziții antropologice ca o critică indirectă la adresa anumitor vederi politice. Nu există nicio îndoială în ce privește faptul că filosofia sa se află la antipodul viziunii despre o societate de indivizi responsabili și independenți, care, prin intermediul unui dialog liber de orice constrângeri, încearcă să se apropie de ideea unei societăți bune (subl. O.P.)”. Faptul că Heidegger ar fi încercat așa ceva nu înseamnă că a și reușit. Granițele astfel trasate nu sunt impermeabile și nu rămân lipsite de rezonanță cu „mediul” de viață în care se manifestă scrisul heideggerian. La fel, faptul că Martin Heidegger socotea politica o problemă privată nu înseamnă automat că viziunea lui în materie a devenit, numai prin asta, obligatorie sau că ar avea dreptate.

Politica nu o exersăm în fața televizorului, în pijama sau șezând pe colacul de la toaletă, ci în spațiul public. Nu doar politica are dimensiuni publice indiscutabile, ci și religia, apartenența și adeziunea religioasă. Or, dacă problema salvării sufletului și a drumului în această direcție reverberează cu putere în social și politic, ducând la expresii care depășesc dialogul interior cu divinitatea și ajung, practic instantaneu, în zona ecleziasticului, a apartenenței la o ecclesia, ba chiar și la practici și acte publice motivate religios, atunci cu atât mai mult, când vine vorba despre politică, lucrurile stau altfel, căci, prin excelență, aceasta din urmă își leagă destinul de rei publica și de polis.

Poul Lübcke are dreptate în finalul fragmentului citat. Într-adevăr, este vorba de un contrast puternic între înțelesurile filosofice ale heideggerismului, pe de o parte, și ceea ce, să zicem, pe de altă parte, întemeindu-se pe valorile revoluției franceze din 1789 și pe alte documente și poziționări compatibile cu Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, încearcă să configureze proiectul european comunitar postbelic ca societate de cetățeni responsabili și independenți, beneficiari ai libertății dialogale.

CENTRU ȘI PERIFERII: Început de articol de antropologul cultural Gabriel TROC

Câteva considerații din deschiderea unei analize de Gabriel Troc, antropolog cultural clujean cu un excelent debut în volum la Polirom, cu câțiva ani în urmă, atrag atenția prin repertorizarea unor restanțe actuale în materie de orientare culturală. Le reproduc aici, ca îndemn la reflecție pe cont propriu, dar și pentru că ele îndeamnă la o demistificare a discursului actual despre cultura română, prin retematizări și prin noi repertorizări de teme și subiecte. (O.P.)

Mă hazardez să cred că există o raţiune mai adâncă pentru lipsa reprezentării periferiei: înclinaţia metafizică a culturii noastre (rămasă astfel provincială) de a preţui doar esenţele, ipostaziate felurit: în evenimentul istoric, în personalitatea “reprezentativă”, în conceptul integrator etc. Ne procupă, ca intelectuali, “cultura înaltă”, “cărţile esenţiale”, biografiile exemplare. Programa universitară nu face exceptie: domină “introducerile în”, i.e. principiile, secondate de “bazele (gândirii sociale, managementului, eticii…)”, cărora le urmează cursurile de “teorii”, “doctrine” şi altele de acelaşi fel. Nesfârşitele istorii literare ce ies pe piaţă sunt exemplul cel mai revelator: exprimă cel mai acut mobilizarea continuă pentru exprimarea centrului şi pentru excluderea periferiei (esti în istoria lui x, deci eşti scriitor…). Raportate la esenţe, la “ceea ce contează cu adevărat”, la centru – marginea, cartierul “necotat”, viaţa omului simplu, genul literar sau ştiinţific “secund”, sunt tratate ca accidente, lucruri sau fapte care nu au dreptul la voce sau reprezentare, care de fapt nu merită băgate în seamă. Ele sunt văzute ca acea parte a vieţii care e lipsită de “spiritualitate”, de “bun gust”, de “clasă”, de sens şi, deci, de istorie: “rufele murdare”, bucătăria, “strada din dos”, “intrarea din spate”. ..

Întregul articol poate fi citit pe situl Criticatac: http://www.criticatac.ro/5101/patrimoniul-industrial-si-munca/

Published in: on 4 martie 2011 at 10:04 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,