LE CHEF (13): Elena Cesar von SACHSE: Meniu G.W.F. HEGEL sau Varza acră cu cartofi fierţi şi cotlet afumat

Chiar în faţa fântânii cu inel din Nürnberg (numită de oamenii locului Schone Brunnen) se află şi astăzi o cârciumioară unde ani de-a rândul, între 1808 și 1816, filozoful Georg Wilhelm Friedrich Hegel, ajuns mai târziu profesor la Jena, obişnuia într-o vreme să ia masa. Mai târziu, dl. Hegel obișnuia să se refere la locuirea lui în acest oraş ca despre anii lui „napoleonieni”, făcând aluzie la faptul că șederea lui în cetatea lui Albrecht Dürer s-a încheiat la puțin timp după Waterloo, dar și autoironizându-și admirația inițială față de împăratul francezilor, pe care îl numise odinioară, cu admirație, „spiritul universal călare pe cal”.

În acea zi, după o absență de mai multe săptămâni – timp în care se concentrase asupra unui manuscris nou -, dl. Hegel își făcu apariția în ușa cârciumei numite „Butoiul lui Siegfried”.

– Domnule Hegel. Ce onoare! – îl întâmpină cârciumarul, dl. Josef, un roșcat sârmos cu voce groasă și zâmbet larg pe sub mustățile ce-i continuau favoriții. – N-aţi mai fost de mult pe la noi. Vă rog să luaţi loc. Cu ce vă pot servi?

– Cu o halbă de bere, iar pe urmă, ca de obicei, cu varză acră și cotlet afumat. Dar ce-i cu dumneata? – luă oaspetele deodată aminte, cu privirile lui încercănate, de om care pare că mereu a dormit prea puțin. – Ai cam slăbit.

– Am avut necazuri mari – recunoscu celălalt. – Vă aduc berea şi vin să vă povestesc.

După câteva minute, cârciumarul se întoarse cu comanda. Se aşeză în faţă noului venit, aşteptând până acesta bău câteva înghiţituri. Primele sunt, întotdeauna, cele mai bune, iar cunoscătorii știu acest lucru, tratându-l cum se cuvine…

– Cârciuma asta am deschis-o împreună cu prietenul meu din copilărie, Herbert Seidl. Eu eram la bucătărie, iar el servea şi făcea plata. Cu timpul însă am observat că mă fură. 

– Dragul meu, omul nu este altceva decât însuşirea faptelor sale -, mormăi Hegel, zâmbindu-i.

– Aşa-i! Numai că eu aş fi băgat mâna în foc pentru Herbert – mărturisi omul, destul de abătut. – Dar el, pe lângă faptul că nu mi-a fost prieten, mi-a devenit în scurt timp cel mai mare duşman. Închipuiţi-vă că şi-a deschis o cârciumă vizavi, lângă Frauenkirche (Biserica Maicii Domnului). „Să fie sănătos!”, mi-am zis. Are tot dreptul s-o facă, deşi, la drept vorbind, o parte din banii investiţi erau bani furaţi. Am încercat să mă obişnuiesc cu noua situaţie, dar bârfele pe care le-a povestit pe seama mea m-au dat lovit direct în suflet. Era cât pe-aci să renunţ la tot şi să închid. Noroc că timpul vindecă şi rănile şi răutăţile.

Bărbatul tăcu o clipă, dus pe gânduri, ca apoi să mărturisească:

– De multe ori m-am întrebat cu ce am greşit în viaţă, de-a trebuit să trec printr-o aşa încercare…

– Iosef, să ştii de la mine că nu există decât o singură greşeală: teama de-a greşi.

– Domnule Hegel, aveţi dreptate, aşa m-am gândit şi eu. Nu-i om să nu greşească. Ba mai mult, din greşeală înveţi multe. În orice caz, cu această ocazie mi-am dat seama că am fost prea naiv şi, uneori, chiar comod. Aşa că am hotărât să-mi schimb metoda de lucru şi, odată cu ea, și interiorul cârciumei. Am deschis o fereastră spre strada principală, ca să vând cârnăciori albi de Nürnberg în pâine, pentru oamenii grăbiţi şi înfometaţi ce vin la piaţă. Înăuntru, la preţuri mici, am gătit cotlet afumat, sau aceiași cârnaţi de Nürnberg, sau sângerete şi caltaboş, fierţi, cu garnitură de varză acră. Desigur, cu berea începe şi se termină orice mâncare. La nai e deneconceput altfel. Și așa, în scurt timp mi s-a întors norocul. Am simţit că am făcut bine ce am făcut.

– Ascultându-ţi povestea – zise herr Hegel -, nu fac decât să-mi verific propria mea observaţie de viaţă: că niciun lucru important nu a fost vreodată realizat fără pasiune. Mă bucur că ţi-ai revenit şi că ţi-ai câştigat din nou muşterii.

– Se pare că am avut un înger păzitor -, răspunse bărbatul, cu o faţă înseninată. Dar dumneavoastră cum o mai duceţi? Tot rector la Gimnaziu?

– Doar pentru o săptămână. Voi prelua în scurt timp catedra de filozofie a Universităţii din Heidelberg.

– Mă bucur pentru reuşita dumneavoastră, dar să ştiţi că o să vă duc lipsa. Mi-aţi fost mereu un bun sfătuitor.

Privind spre Hegel cu regret, dar probabil ca să-și alunge sentimentul care-i dădea târcoale, întrebă:

– Cum v-a plăcut mâncarea?

– Ca de obicei, foarte gustoasă. Care e secretul acestei delicatese tradiționale?

– Absolut nici un secret. Varza acră o fierb bine cu bucăţele mici de mere, sare şi piper. Separat pun la fiert cartofii tăiaţi în jumătate şi cotletul afumat. Apoi aranjez frumos pe aceeași farfurie cartofii, varza şi cotletul. E cea mai simplă mâncare din lume.

            – Într-adevăr aşa este, dar datorită ţie a devenit mâncarea mea preferată.

– Mă bucur să aud acest lucru de la dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât v-aţi câştigat faimă şi respect. Lumea zice că sunteți un mare filozof.

– Filosof? Ah, nu, sau nu chiar. Eu sunt pură intuiţie! – răspunse celălalt zâmbind, la ideea care-i trecuse prin cap.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/03/03/le-chef-13-elena-cesar-von-sachse-meniu-g-w-f-hegel-sau-varza-acra-cu-cartofi-fierti-si-cotlet-afumat/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. „Frauen Kirche” nu se traduce prin „biserica femeilor” (o enormitate jenanta), ci prin „Biserica Fecioarei” (si se scrie Frauenkirche). Nu e musai sa stii germana pentru asta, dar daca traduceti dupa ureche, domnu’ Kehre, faceti proba unei crase ignorante.

    • Cunoaștere și mârlănie, Domnule Cosmin Ungureanu!

      Pe lângă corecția aplicată unei doamne – probabil bănuind că acolo, îndărătul chipului ei (ușor de găsit pe acest blog), mă ascund chiar eu -, deplasați și reproșurile pe care socotiți că mi le datorați mie către autoare. Mda, nu dezmințiți deschiderile „filosofice” care definesc, ca protocol al abordării, formula HAH. Dar să știți că a cunoaște o limbă înseamnă să îi cunoști și convențiile culturale. Iar asta, într-o intervenție grosolană precum cea pe care ați izbutit-o, devine clar că ignorați. Nu ajunge să buchisim în original „Codul lui Moș Martin (H., desigur)”, ca să vă calificați în fața doamnelor. Ce penibil dați din copite…
      Să mai lămurim ceva: Biserica Fecioarei sună nepotrivit în română fără adăugarea cuvântului „Sfinte”. Or, dacă e pe-așa, prefer îndreptarea prin trimitere la „Maica Domnului”. Vi se pare că e o tălmăcire prea liberă, prea îndepărtată de „tehnicismul” propunerii dvs.? Cu siguranță vă sună cu mult mai bine traducerea lui „Aussein auf” prin „faptul-de-a-fi-în-afara-ta-exercitându-te-asupra-a-ceva”.

      Vă mai exercitați, în legătură cu aceste chestiuni, asupra a ceva, sau vă întoarceți în dvs. înșivă?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: