DEZBATERE CU FENOMENOLOGI (1)

1. Aspirația lapidării

Ei, da! Dl. Oliviu Tisa a urnit vânătoarea de vrăjitoare pe care se flata descriind-o ca pe o inițiere de dezbatere. Pe scurt, în viziunea domniei sale, centrul acestei discuții trebuia să fiu eu însumi, și nu problemele pe care le semnalasem. Urmarea întârzierii mele în a răspunde chemării sale la disputatio cu insinuări (cine nu crede, să verifice postarea d-sale) era previzibilă, chiar dacă nu cu virulența cu care ea a venit. Dl. Tisa a propus dlui Aslam o emisiune radio în care… să fiu înfierat. (Mai trebuie, cumva, dovezi pentru aserțiunea că domnia sa a suferit o influență substanțială dinspre gândirea totalitară?!)

Calm și, oarecum naiv – pesemne pentru că își idealiza colegii și relația lor de colegialitate cu ei din cadrul SRF –, dl. conferențiar Adrian Niță a socotit util să aducă o corectură acestui început, citând și sintetizând observațiile mele referitoare la Grupul HAH, la nazismul heideggerian și la demersurile favorabile extremei drepte ortodoxiste și filosofânde (când nu filosofarde, de-a dreptul) din România interbelică (Nae Ionescu, tânărul Noica; îl adaug acum și pe Emil Cioran, omis din discuție până în acest moment, și pe care dl. Liiceanu l-a filmat, la intervievat și l-a reeditat integral încă din anii 90 ai secolului trecut).

Demersul mult mai echilibrat al dlui Niță a fost rău primit. A ridicat mănușa, ieșind onest, dar cam agresiv, din anonimat dna Ileana Borțun, membră a SRF. Tonul domniei sale este indignat – ceea ce înțeleg, desigur -, dar și acuzator, pamfletar. E foarte bine, la urma urmei, dacă îi dă mâna și dacă nu își pătează în acest mod blazonul. Rețin, deocamdată, din desfășurarea de forțe a domniei sale, câteva idei care intrigă. Una a r fi aceea că blogul „Izvoare de filozofie” al dlui Constantin Aslam ar fi un sit public, în timp ce blogul subsemnatului nu ar beneficia de același statut. Cum se explică, atunci, că îl frecventeză atâta lume, fiind accesibil fără restricții via internet, și mai ales că, exceptând trimiterile lăutărești la… youtube, am postat toate comentariile, necenzurând pe nimeni care avea de spus ceva substanțial?

2. Refutări borțuniene

Dna Borțun socotește potrivit să îl someze pe dl. Niță să declare în ce măsură împărtășește opiniile pecicaniene. Este vorba, din nou, de aceeași plicticoasă vânătoare de vrăjitoare încercată și de dl. Tisa. De fapt, accentul s-ar cuveni să cadă pe ideile în dezbatere, nu? Curioase mânii și recriminări („sunteţi membru al Societăţii Române de Fenomenologie (SRF)”; și o confuzie totală, fiindcă, așa cum am mai spus-o, nu îi am în vedere pe toți membrii SRF în demersurile mele de atenționare, ci doar pe cei numiți de mine Grupul HAH.

Aceeași cercetătoare în fenomenologie acordă vocabulei „interese” din formula „grupuri de interese” un înțeles dintru început restricționat și, oarecum, deviat de la ceea ce ele, ambele, spun. Nu este nimic neobișnuit să ai interese pe lumea asta. Ba, mai mult decât atât, să vrei, pe lângă atingerea unor dimensiuni celeste pe cerul intelectului, și un post, burse, ceva bani și cât mai multă glorie mi se pare cu totul rezonabil, de necondamnat. Dacă astfel de scopuri se încearcă a fi atinse conform regulilor jocului cultural și democratic – acestea îmi par cele la care s-ar supune un grup de interese alcătuit de niște filosofi în formare (sau în curs de afirmare) – nu este nimic de recriminat în toată povestea. Un om mânat de interese se poate asocia cu alții care au interese similare, unindu-și eforturile pentru a-și atinge țelurile. Vorba doamnei Borțun, la fel fac și agricultorii, plasticienii etc. Dar, adaug eu, fac asta și politicienii, mafioții sau, de ce nu, grupările antidemocratice.

Avem însă deplina certitudine că, în cazul HAH, lucrurile se petrec exact după aceste reguli? Este vreo competiție deschisă în care respectivii apar drept învingători? Nu prea și nu tocmai. Selectarea lor depinde în cea mai mare măsură, dacă nu exclusiv, de preferințele magistrului, dl. Gabriel Liiceanu. Vor fi fiind, fără îndoială, destule criterii formale în joc (cunoașterea elinei și germanei sau, altfel spus, „grila Noica”; traversarea cu succes a cursurilor și seminariilor, eventual a altor activități, în preajma dlui Liiceanu, împrejurări care i-au făcut remarcați etc.; poate că nu în ultimul rând, împărtășirea acelorași preferințe filosofice). Nu aș numi, neapărat, această selecție un concurs meritocratic, fiindcă decisivă rămâne umoarea maestrului. Scenariul este cunoscut, G. Steiner îl discută într-una din cărțile sale, nu mai reiau aici. Relația nu devine una de colegialitate, orizontală, ci una de sus în jos, maestru – ucenic, în care subordonarea celui de-al doilea în raport cu primul rămâne foarte importantă.

De aici, a răspunde care sunt interesele obligatorii ale membrilor anturajului dlui Liiceanu nu mai este atât de greu. E ca în vremea lui cujus regio, ejus religio; șeful grupării decide direcția deplasării de interes. Or, vedem astăzi mai clar, dlui Liiceanu îi plac Noica, Heidegger și, mai recent, Nae. În dreptul fiecăruia, numele domniei sale apare drept garant al calității (filosofice; dar și etice?). Desigur, dlui Liiceanu îi plac și „ceasurile cu” Părintele Galeriu – unde i se asociau și domnii Pleșu și Sorin Dumitrescu (volumul a apărut la începutul anilor 90 și, din motive neclare, nu a mai fost reluat, din câte știu). Dlui Liiceanu îi place și părintele Justin Marchiș. Tot așa cum dl. Pleșu îndrăgește îngerii și pe tinerii filosofi și antropologi culturali pasionați de ortodoxie. Dar să nu anticipăm…

Adevărat, poate că HAH nu este o siglă potrivită. S-ar putea să fi fost mult mai corespunzător realităților să îi numesc pe discipolii devotați ai dlui Liiceanu GGL (Grupul Gabriel Liiceanu). Din delicatețe m-am ferit să îi leg cu odgoane atât de vizibile pe promițătorii colegi de silueta profesorului lor. Dacă ne precizăm însă mai mult gândurile, sub somație, de ce n-am face-o? Recunosc însă că, văzând că ideea cu HAH a prins – revine în toate comentariile, semn că a fost o formulare fericită -, m-aș despărți cu regret de ea.

Doamna Borțun trece într-un mod amuzant în revistă numele și contribuțiile heideggerienilor din grupă, ceea ce eu m-am ferit să fac până acum. Cutare a studiat Heidegger, dar acum nu-i mai place și preferă să studieze… relația dintre Heidegger și Wittgenstein. Optimistă, domnia sa citește asta în jumătatea plină a sticlei, ca pe o îndepărtare de M.H. Mai prudent, eu văd, în schimb, în noua opțiune, o continuitate față de prima, câtă vreme M.H. persistă ca obiect de interes. (Și mai face caz, atunci, dna Borțun, de sofisme!… Firește, ale altora…) Alt personaj insistă, cum am arătat-o cândva, să îi citească pe presocratici prin ochelarii nemțești ai lui M.H. Asta nu o împiedică pe dna Borțun să ne explice că volumul acelei persoane „nu este o carte dedicată exclusiv lui Heidegger” (de parcă exclusivități rigide căutăm aici). Al treilea s-a ocupat de problema morții la M.H., dar acum se interesează de dimensiunea corporalității. Ar trebui, se pare, înțeles de aici că distanțarea care s-a produs este atât de mare acum, încât omul își repudiază interesul pentru rectorul freiburghez? Nu știu, dar m-ar interesa să aflu. Al patrulea a fugit de la viața cotidiană, așa cum apare ea la Heidegger, direct la profesorul acestuia, Husserl, de care rectorul de la Freiburg s-a dispensat după înșurubarea puternică în carieră. Și tot așa… Uite că, un pic mai petulanți fiind, putem susține orice. Minunat, distinsă doamnnă!

3. Infantilitatea românei

Cel mai interesant mi s-a părut modul avântat în care dna Borțun susține lucruri pline de speranță legate de limba noastră. „Este o carte scrisă pe româneşte; şi nu de dragul lui Heidegger, ci de dragul bătăliei pe care limba noastră trebuie s-o ducă pentru a deveni cândva, din „tânără speranţă”, o limbă cu adevărat filosofică (subl. O.P.): mă refer la încercarea de a gândi pe româneşte ce au gândit unii ca Heidegger, ca Heraclit, ca Parmenide, în două dintre cele mai filosofice limbi ale lumii”. Se înțelege de aici că în cercul liicenian – sau numai în cazul dnei Borțun? Totuși, nu, fiindcă și în dialogul cu dl. Mladin ajunseserăm în zona aceasta incandescentă – limba română forjată până astăzi rămâne o „tânără speranță”, o simplă promisiune, ea neridicându-se încă la altitudinea unei limbi filosofice. Să vezi și să nu crezi!

Să fiu în locul dnei, după această paradă de trufie bornată, mi-aș ascunde, o vreme, obrazul (fie și prin pagini heideggeriene, dar neapărat în altă limbă decât româna). Cineva i-a șoptit că limba noastră este o schiță nereușită, deocamdată, însă cu bune speranțe de a deveni ceva mai bun. Nici măcar de dragul noicienei „rostiri filosofice românești” nu pare să își fi schimbat convingerea. Probabil că ultimele lecturi ale doamnei cu pricina provin din zona Dicționarului lui Massim și Laurian ori de prin publicistica filologică a autorului Lepturariului, Aron Pumnul. Avem o întreagă filozofie ce își exersează cu pricepere și frumoase mlădieri talentul în limba în care autorii ei s-au născut. Pe dna Borțun însă o impresionează mai curând păsăreasca heideggeriană a inovatorilor ei colegi decât D.D. Roșca, Blaga sau Bagdasar. Să fi dorit românii o germanizare a limbii lor o făceau în Banat și în Transilvania, din 1690 până în 1918. Înțelegem însă de la dna Borțun că au greșit, păstrându-și și cultivându-și, ca niște ageamii, idiomul incapabil de gândire înaltă.

După asta m-aș putea opri din bavardat pe seama profunzimilor filosofice prin care ne poartă autoarea comentariilor de pe situl „Izvoare de filozofie”. Nu ezit să le calific drept răutăți limitate de o proastă înțelegere a așezării sale în limba și cultura noastră. Rămân însă destule inepții de evidențiat și, fără a fi sadic, voi reveni curând asupra lor…

Autoarea poate fi întâlnită pe situl: http://www.phenomenology.ro/index.php/ileana-bortun.html

Luările de poziții la care trimit sunt postate pe situl Izvoare de filosofie: http://izvoaredefilosofie.radiocultura.ro/p/opinii.html?showComment=1298669958021

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/27/dezbatere-cu-fenomenologi-1/trackback/

RSS feed for comments on this post.

28 comentariiLasă un comentariu

  1. Pe forumul site-ului „Izvoare de filosofie”, moderat de dl. Ctin Aslam, dl. Oliviu Tisa a postat recent un comentariu care cuprinde şi următorul pasaj:

    „Cred ca atit O. Pecican, cit si A. Nita fac confuzie intre trei lucruri si aici se afla radacina conflictelor. Si anume intre filozofie, istoria filozofiei (care include si biografia filozofilor) si politica (sau mai extins influenta reciproca filozofie-viata sociala). Ambii sint in principal interesati de ultimile doua domenii pe cind filozofii le neglijeaza fiind orientati spre primul domeniu. Se spune ca Heidegger in introducere la un curs despre Aristotel a spus: ‘Aristotel s-a nascut, a trait si a murit in Grecia. Si acum sa trecem la filozofia lui’ „.

    Ar fi interesant de aflat care ar fi replica – ţintită, însă, nu generică! – a dlui Ovidiu Pecican, presupunând că are vreuna şi ar dori s-o dezvăluie încă de pe acum, ca să nu-şi oblige cititorii să aştepte până când va trata acest episod din proprie iniţiativă, în cadrul noului serial eseistic demarat de dumnealui aici, pe blogul personal.

    L. S.

  2. Stimate Domnule Staicu,

    Mulțumesc pentru fidelitatea arătată comunicării pe acest sit. La fel, și pentru informarea dvs. cu privire la opiniile domnului Tisa (altminteri, un om plin de inițiative, care îndeamnă firesc la tăieri de capete – hahaha! – în direct, la radio; eventual la ore de maximă audiență).
    Cogitațiunea dlui Tisa mă lasă, din momentul proferării – egorjării, exfolierii sau oricum altminteri ați prefera – a înțeleptului îndemn democratic de mai sus, îmi pare cu totul lipsită de interes.

    Cum însă dvs. sunteți o voce plină de rafinament, cu acces la nuanțe și cu un impecabil simț al măsurii, preferând discuțiunile ce merg la obiect, și nu atacurile la persoană, vă voi răspunde cu plkăcere, ca și cum exhalarea ideatică de mai sus v-ar aparține. De acord? Mulțumesc!

    Se vorbește despre o „rădăcină a conflictelor”? Nu văd niciuna, nu sunt în conflict cu filosofii, nici la Cluj, nici la București, nici la Iași ori în altă parte. Desigur însă că nu pot răspunde în locul domniilor lor. Întrebați-i deci pe dânșii dacă sunt în conflict cu mine. Aș crede că v-ar răspunde același lucru, dar din motive diferite. Nu văd rostul pentru care m-aș situa conflictual cu niște traducători aflați la primele manifestări pe piața de carte – și acelea, să o recunoaștem – modeste, de detaliu, neaducând nici pe un sfert revelația, să zicem, unei cărți care marca debutul unui anume Emil Cioran (am selectat anume pe cineva cu simpatii atât în sfera nazismului german, cât și în cea a extremismului sovietic, cel puțin în „Schimbarea la față a României”). La rându-le, acești oameni n-ar avea de ce se socoti în relații antagonice cu un istoric ale cărui spuneri încearcă a le discredita cu mijloace pe cât de diverse, pe atât de contestabile (de la „n-ați citit cartea” la „n-ați selectat bine ilustrația” și „folosiți vocabula APĂI în conversația cu o doamnă”, hahaha!).

    Pe de altă parte, nu s-a înțeles, se pare că, pentru mine – și destui alții, mai discreți – procedura prezentării frugale a la Heidegger pe seama biografiei filosofilor nu este o opțiune favorită, ci o dovadă de izolare artificioasă a biografiei de operă (de parcă ne-am scrie opera postum sau înainte de naștere! Păcat că și Noica se referea la fel la propria viață!).

    În fine, apreciez formula împăciuitoristă a lui, „Gata, băieți, am confundat blocul, să mergem fiecare cu jucăriile acasă!”, dar mă tem că ea nu corespunde așezării din teren.

    Aceasta nu vă va împiedica, însă, domnilor filosofi, să vă vedeți de ale domniilor voastre și, la fel, nici pe mine să îmi continuu demersurile.

    Nerăbdarea dvs. aduce a autentic interes. Eu zic să o laăsați baltă, doar v-ați convins definitiv că nu e de așteptat nimic dinafara cercului domniilor voastre. Desigur, a te legitima etern printre aceiași comilitoni poate deveni un reper fals și, în orice caz, e de o previzibilitate maximă. Dar de ce m-ar privi pe mine asta, dacă pe dvs. nu vă îngrijorează?

    Replica „țintită, nu generică”? Nu înțeleg. Ar trebui să părăsim orizontul de generalitate pe care ni-l propune filosofia Dasein-ului în favoarea coborârii la particular, la individual? Fiți, vă rog, mai explicit (dacă doriți).

    Numai bine!

    O.P.

  3. Domnul Profesor Ovidiu Pecican solicită unele explicitări suplimentare? – Desigur, cum să nu:

    Ar fi, într-adevăr, indicat, cât se poate de indicat „să părăsim [fie şi pentru o secundă] orizontul de generalitate pe care ni-l propune filosofia Dasein-ului, în favoarea coborârii la particular, la individual”. Asta cel puţin atunci când analizăm luările de poziţie ale Dlui Pecican însuşi. Căci dumnealui este – să o mai amintim? – istoric, nu filosof şi, în plus, chiar şi când întreprinde unele incursiuni în terenul filosofiei, nu tocmai înspre „filosofia (heideggeriană a) Dasein-ului” se îndreaptă simpatiile d-sale (acesteia rezervându-i, din contră, mai curând „artileria grea” a revărsările d-sale polemice). Nu văd, aşadar, de ce am comite barbaria de a-l chema pe Dl. Pecican la respectarea unor standarde oricum străine intenţiilor analitico-discursive care-l animă. Deci, da: unii cititori ar aprecia din parte-i (şi) argumente ceva mai ţintite. Dar, fireşte, asta numai în ipoteza că Dl. Ovidiu Pecican ataşează o minimală pretenţie de seriozitate amplasărilor d-sale ideatice şi ideologice. Dacă, în schimb, distinsul universitar clujean urmăreşte numai mici pozne pasagere pe teritoriul conceptual (şi aşa, plin de primejdii) în care se avântă, situaţia devine cu totul alta – caz în care nu se va mai minuna, însă, nici dumnealui că profesioniştii domeniului astfel încălcat vor rămâne destul de impasibili la pocnetul (oricât de sonor) al câtorva biete pistoale de soc.

    E, totuşi, greu de negat că transpare multă euforie din răspunsurile Dlui Pecican, ce sfârşesc mai toate „în hî, în ha” (vorba unui anume George Andone Vasiliu); e clar că dumnealui se veseleşte pe cinste – chiar dacă, pesemne, mai mult de unul singur, izolat undeva, în ‘galeria oglinzilor distorsionante’, acolo unde hohotele de râs răsună cam spart.

    Să ţină, însă, amuzamentul loc de argumente precise şi întemeiate? Ni se anunţă „refutaţii” şi, când colo, primim numai farse? Ni se promit dovezi, dar ni se livrează confetti?

    În tot cazul, petrecerea la care ne trezim invitaţi nu e scutită de unele reverii infantile, proiectate – se înţelege – tot asupra interlocutorului (/…/[A]preciez formula împăciuitoristă a lui ‘Gata, băieţi, am confundat blocul, să mergem fiecare cu jucăriile acasă!’, /…/ „) şi respinse cu o grabă suspectă („/…/ dar mă tem că ea [formula menţionată] nu corespunde aşezării din teren” – oare!?).

    Cum să mai aşteptăm, atunci, o dezbatere sobră şi temeinică, în acest climat de bună dispoziţie pe cât de ubicuă, pe atât de puţin motivată?

    Dl. Ovidiu Pecican probează o dexteritate uluitoare în a meşteri sofisme din mers, direct ‘de pe scara trăsurii’. Iată unul:

    „Desigur, a te legitima etern printre aceiaşi comilitoni poate deveni un reper fals şi, în orice caz, e de o previzibilitate maximă. Dar de ce m-ar privi pe mine asta, dacă pe dvs. nu vă îngrijorează?”

    Se vede treaba că Dl. Pecican e neliniştit de ‘groupthink’ în sânul filosofiei (româneşti) şi, inimos, simte imboldul să dea o mână de ajutor pentru atenuarea unui atare pericol. (Nu o recunoaşte dechis, dar o arată.) În orice caz, remarca d-sale e foarte justă, foarte: până la urmă, visul oricărui exponent al filosofiei universitare ar trebui să fie acela de a se valida în ochii neavizaţilor din afara câmpului său profesional (cu sau fără studii superioare). Chiar aşa. Probabil că, la rându-le, istoricii ar trebui să se adreseze şi ei astronomilor şi agronomilor (ori măcar frigotehniştilor) pentru o evaluare competentă şi nepartizană a rezultatelor muncii lor.

    Să revenim, însă, la fondul problemei.

    Dl. Oliviu Tisa susţinea:

    „Cred ca atit O. Pecican, cit si A. Nita fac confuzie intre trei lucruri si aici se afla radacina conflictelor. Si anume intre filozofie, istoria filozofiei (care include si biografia filozofilor) si politica (sau mai extins influenta reciproca filozofie-viata sociala). Ambii sint in principal interesati de ultimile doua domenii pe cind filozofii le neglijeaza fiind orientati spre primul domeniu.”

    La toate acestea, replica Dlui Pecican pare să fie următoarea:

    „/…/ [N]u s-a înţeles, se pare, că, pentru mine – şi destui alţii, mai discreţi –, procedura prezentării frugale a la Heidegger pe seama biografiei filosofilor nu este o opţiune favorită, ci o dovadă de izolare artificioasă a biografiei de operă (de parcă ne-am scrie opera postum sau înainte de naştere! Păcat că şi Noica se referea la fel la propria viaţă!)”.

    Dar oare ce ar putea însemna „procedura prezentării frugale a la Heidegger pe seama biografiei filosofilor nu este o opţiune favorită”: procedura prezentării de către CINE? ‘a la’ Heidegger sau ‘a lui’ Heidegger? şi în ce sens „pe seama” biografiei filosofilor (apropo: a CĂROR filosofi, de fapt?)?

    După această cură de ambiguitate sistematică, administrată fără preaviz cititorului, va avea oare Dl. Ovidiu Pecican, în sfârşit, amabilitatea să evidenţieze CONCRET (nu doar să postuleze!) presupusa legătură logică (sau cauzală) necesară dintre FILOSOFIA lui Heidegger şi BIOGRAFIA sa? De pildă: în ce fel s-ar repercuta „diferenţa onotologică” dintre ‘Sein’ şi ‘Seiende’ (distincţie axială a gândirii heideggeriene) asupra adeziunii lui Heidegger la hitlerism (episod întristător al vieţii lui Heidegger) – sau viceversa?

    Cu gratitudine contrariată,
    Lucian Staicu

  4. Stimate arădean sau Domnule Staicu (mă rog!),

    Legătura dintre BIOGRAFIA şi FILOSOFIA lui HEIDEGGER este asigurată – credeam că o ştiţi, pesemne v-am supraestimat – întâi, de naşterea viitorului filosof în această lume, apoi de naşterea operei lui în propriul cap (minte, creier, sistem neuro central, cum doriţi dvs.) şi, în fine, de aşternerea ei pe hârtie (cu ajutorul mîinii; mă refer la cea dreaptă, dar nu exclud ca dl. Martin Heidegger să fi fost stângaci, au păţit-o şi alţii).

    Cu gratinare dezamăgită,

    O.P.

    • Domnule Profesor Pecican,

      Repet întrebarea într-o manieră (sper eu) mai clară:

      Dincolo de supreme truisme neinformative (ca, de ex., acela că viaţa şi opera filosofică a lui Martin Heidegger sunt două faţete ale uneia şi aceleiaşi persoane), ce legătură cauzală RELEVANTĂ vedeţi între „diferenţa ontologică” la Heidegger şi opţiunea sa pro-hitleristă?

      Mai exact: credeţi că leitmotive filosofice heideggeriene prin excelenţă abstracte şi generale – precum „diferenţa ontologică” sau „constituţia fundamentală a Dasein-ului” – au un potenţial criminal intrinsec şi inevitabil, legitimând, de pildă, în ochii naziştilor Holocaustul? Şi, dacă da, în CE fel(uri)?

      Sau invers: credeţi cumva că adeziunea la extremismul ‘dreptist’ a lui Heidegger şi-a pus amprenta indelebilă asupra înseşi ontologiei sale (asupra structurii tratatului „Sein und Zeit”, să zicem)?

      Puteţi argumenta, fie şi succint, în favoarea acestor teze (în caz că le chiar creditaţi)? Aveţi dovezi textuale precise, cu trimitere la ediţie şi pagină (eventual) – sau vreun alt tip de probe (logice)?

      Iar dacă nu, atunci…despre ce vorbim?

      (A! Despre gastronomie, pare-se, de vreme ce Dl. Pecican se referă la „gratinare”. Numai că apetenţa pentru elucidări de tip intelectual şi moral nu prea poate fi potolită, mă tem, cu un preparat atât de frugal şi de dubios precum o simplă ‘ignoratio elenchi’.)

      Cu dezamăgire împărtăşită,

      L. S.

  5. Ei, distinse concitadin L.S.,

    Sunteţi pisălog şi pamfletar. Minunat pentru dvs. De vreme ce v-aţi pierdut cu totul răbdarea şi ţineţi morţiş să mă somţi a răspunde propriilor dvs. mirări, neaşteptând cursul lucrurilor şi mersul argumentărilor mele, haideţi să nu o mai „ignorăm pe Elenca”. Vă propun să ne ignorăm reciproc, sunteţi bosumflat şi neatractiv pentru mine, prefer companii mai agreabile (pe doamna Borţun, de pildă).
    Întreceţi măsura cu gogomănia că poţi fi nazist, scriind abstracţiuni, că totul va fi în regulă. De ce nu poţi fi atunci, ca unii dintre avangardişti, omul NKVD-ului, deşi scrii după dicteul automat? Să mergem şi acolo la text?

    Vale! Nu mai contaţi pe spaţiu de postat aici până nu veniţi cu ceva mai puţin absurd.

    O.P.

  6. Nu contest nicio clipă adeziunea lui Heidegger la nazism şi caracterul CONDAMNABIL al unei atare opţiuni. Deci, NU cred şi NU susţin că, fiind nazist, dar scriind abstracţiuni, „totul este în regulă” dpdv etic. Aşadar, cel puţin în această privinţă, sunt întru totul de acord cu dvs.!

    Însă, deşi nu mă îndoiesc – repet – de dimensiunea criminală (şi, deci, net reprobabilă) a nazismului, tot nu izbutesc să mă dumiresc în ce fel impietează ea, pasămite, asupra acelor abstracţiuni din care e alcătuită ONTOLOGIA lui Heidegger (în partea ei NON-politică).

    Ce e oare „absurd” în a discerne între opţiunile POLITICE ale lui Heidegger (i.e., filo-nazismul său moralmente blamabil) şi, respectiv, ONTOLOGIA sa (criticabilă, pesemne, şi ea – dar de ce neapărat prin răsfrângere, adică prin simpla asociere „compromiţătoare” a ei cu pro-hitlerismul heideggerian?!)…?

    Aversul şi reversul medaliei aparţin, ce-i drept, uneia şi aceleiaşi medalii (deci, în acest sens, ele sunt non-separate), însă ele rămân, totuşi, DISTINCTE. De ce ar fi, atunci, nerezonabil să concepem biografia şi filosofia (non-politică) a lui Martin Heidegger tot în spiritul acestei analogii elementare?

    Înţeleg că între dvs. şi mine poate exista un dezacord ideatic (şi, poate, chiar temperamental) iremediabil. În schimb, îmi permit să amintesc respectuos că dezbaterea nu e tocmai nouă şi că de ambele părţi ale baricadei se înfruntă nume importante. Astfel:

    (i) teza dvs. că filosofia non-politică a lui Heidegger are, totuşi, implicaţii politice (nefericite) a fost apărată de un Karl Lowith;

    în schimb,

    (ii)autori proeminenţi, precum Eric Weil şi Alphonse de Waehlens, au combătut pe larg opinia lui Lowith, argumentând că, din contră, „ontologia fundamentală” a lui Heidegger NU are puncte de tangenţă relevante cu simpatiile pro-hitleriste (altminteri certe şi în continuare dezavuabile) ale gânditorului german.

    De aceea, dincolo de preaomeneşti umori, ar fi, poate, recomandabil să tentăm a lua în seamă AMBELE perspective (OPUSE), înainte de a formula vreun verdict ultimativ referitor la relaţia dintre ontologia lui Heidegger şi orientarea sa politică. Aceasta, desigur, numai dacă dorim ca evaluarea să câştige în echilibru şi nuanţare. Dar dacă nu, nu.

    Lucian Staicu

  7. Domnule L.S.,

    Vedeți că se poate? Felicitări că ați izbutit, în cele din urmă, să formulați sintetic gândul care vă frământa și că, pe de altă parte, demonstrați mai multă informare decât prietenii din Grupul HAH (prieteni între ei, vai, nu și ai mei!). Dânșii au luat obiecțiile mele la adresa prestației publice a lui Heidegger drept gânduri de mare originalitate și de o neașteptată cutezanță, ba chiar… obrăznicie. Se întâmplă însă, iată, să împărtășesc – cu toată modestia – această glorie și servitute cu eminentul Karl Loewith (și cu Victor Farias, a nu se confunda cu abatele Faria, dacă se poate!). Sunt, de altfel, multe lucrări specializate în domeniu. Enumăr câteva, pentru că v-ați dovedit, în cele din urmă, mai puțin necooperant decât înainte și pentru că, la urma urmei, rostul acestei discuții, dacă e vreunul, este să schimbăm și informații, nu doar îmbățoșări și atitudini, nu?

    Cunoașteți lucrarea lui Richard Wolin, „The Seduction of Unreason”? Același autor a scris și „The Heidegger Controversy: A Critical Reader”, sau „The Politics of Being: The Political Thought of Martin Heidegger” sau „Heidegger s Children: Hannah Arendt, Karl Loewith, Hans Jonas, Herbert Marcuse”. Tot același a editat volumul colectiv „Karl Loewith, Martin Heidegger, and the European Nihilism”. Poți să nu fii de acord cu autorul și colaboratorii lui. Dar merită citit. (Să mai observăm o dată că nimic din această literatură foarte țintită nu a răzbătut, măcar în treacăt, dincolo de filtrele sever adulatorii ale dlui Liiceanu și ale discipolilor domniei sale.)

    Mă opresc momentan aici, pentru că nu socotesc de datoria mea să îi trimit pe heideggerienii români la bibliotecă și să îi îndrept către rafturile opuse, dar complementare, celor pe care le frecventează deja. Cum e de sperat că și domniile lor au discernământ, nu au decât să și-l pună la treabă.

    O.P.

  8. Spuneam:

    „Ce e oare ‘absurd’ în a discerne între opţiunile POLITICE ale lui Heidegger (i.e., filo-nazismul său moralmente blamabil) şi, respectiv, ONTOLOGIA sa (criticabilă, pesemne, şi ea – dar de ce neapărat prin răsfrângere, adică prin simpla asociere ‘compromiţătoare’ a ei cu pro-hitlerismul heideggerian?!)…?

    Aversul şi reversul medaliei aparţin, ce-i drept, uneia şi aceleiaşi medalii (deci, în acest sens, ele sunt non-separate), însă ele rămân, totuşi, DISTINCTE. De ce ar fi, atunci, nerezonabil să concepem biografia şi filosofia (non-politică) a lui Martin Heidegger tot în spiritul acestei analogii elementare?”

    Or, tot nu e foarte limpede pe ce TEMEIURI respingeţi DVS. acest argument – enunţat aici de mine, dar împărtăşit, în schimb, şi de (mulţi) alţii.

    (În rest, există, desigur, o literatură luxuriantă în jurul temei. O mică rectificare, însă – dacă mi se îngăduie: Richard Wolin nu a ‘scris’ el însuşi vol. „The Heidegger Controversy”. Din contră, el este doar ANTOLOGATORUL: http://books.google.ro/books?id=ur53pdJAdpUC&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false. Oricum, însă, respectiva literatură nu ne edifică în privinţa felului în care înţelegeţi să combateţi DVS. argumentul formulat de mine mai sus.)

    Cu stimă,
    Lucian Staicu

    • Stimate… abonat arădean,

      Frecvența și perseverența cu care reveniți mă determină să îndrăznesc să vă numesc astfel (în caz că nu o veți socoti, desigur, o ofensă; ar fi o „misinterpretare”, cum zic marii amatori de ficțiuni de vocabular alimentați de filiera derivărilor din anglo-saxonă), poate îmi veți concede această onoare.

      În opinia mea EXISTă și chestiuni care, într-un fel sau altul, leagă și CONȚINUTURILE filosofiei lui Heidegger de simpatiile naziste ale filosofului. Cum v-o tot repet însă și cum nu păreți dispus a accepta sau înțelege, critica din interiorul eseului meu „În contra…”, abia demarată, nu a ajuns, deocamdată, nici la discutarea aspectelor de formă ale textului continuu-discontinuu heideggerian, nici la cea a aspectelor de conținut. Nu vă așteptați însă la o discuție exhaustivă din partea mea, ci mai mult la niște punctări. V-o spun deschis: nu mă prea interesează gândirea butucănoasă a munteanului teuton. De aceea, nu vă faceți iluzii că mă voi lăsa atras în câmpul predilect de legitimare al liicenienilor din HAH – care, iată, ajung să se creadă, cu destul îndrăzneală, prin vocea dnei Borțun – o adevărată „școală filosofică”. Că ucenicesc, e adevărat. Dar dacă se cred o școală în înțelesul că ar acredita o viziune proprie, mă tem că se iluzionează. Dânșii măsoară cu centimetrul, fac macrameuri și goblenuri cu pretenții de filosofare, dar, în fac, nu se ridică „din genunchi”, cum spuneam; acum știu că nici nu vor să o facă. Nu au ajuns la maturitatea deciziei de a continua pe cont propriu, sunt pregătiți doar să se valideze, ancilar, printr-o recunoațtere a competenței deținerii instrumentelor lingvistice și filosofice, prin publicare în țară și în reviste sau edituri prestigioase în străinătate. Aproape că îmi vine să spun că nici nu sunt prea vinovați, așa fiindu-le învățul și așa ordonându-se axialitatea valorică pe la noi: te publică Humanitas? Te laudă străinii? Ai articole ISI? Ești cineva!
      Cum spun, mai mult acest mic fenomen de grup cu nasul pe sus și cu rezultate simpatice, promițătoare, dar, de fapt, stagnante, mă interesează, Heidegger nici n-ar fi survenit în discuție dacă nu i se ridica un fel de templu la București… Și, dacă vreți să mergem mai departe cu adevărul, nici simpaticii premianți, posesori de diplome școlare, universitare și doctorale nu mă rețin prea mult; e plină lumea universitară de asemenea admirabili intelectuali. De fapt, perceperea lor la nivelul unui anume public, de elită, ca fiind una dintre marile – dacă nu Marea – promisiune a momentului în filosofia românească mă umple de îngrijorare. Numai atât așteptăm? Niște traduceri și niște elucidări de detalii, leit-motive, flecuștețe și șmenuiri filosofice? (Ah, iertare, iar dă expresivitatea pe dinafară și voi fi acuzat de batjocură, rea-credință, lipsă de rezon și politețe etc.) Să reformulez: doar astfel de detalii, de accente și floricele la butoniera unui gânditor oracular și cam abscons, complice al unui regim criminal, însă fără arome usturoiate în cavitatea bucală?
      Păi, atunci, au dreptate să se dezică de mine și de orice aș spune, nu doar ei, ci și criticii literari din grupul de papagali cu simpatii comuniste de la CULTURA (uite o foarte românească experiență a faimoasei coincidentia oppositorum!). E firesc să mă „înjure” că apăr o linie liberală – în înțeles generic, nu partinic – de gândire și acțiune (ei o trivializează, cum se poate ușor constata, reducând totul la respectul meu pentru profesorul Marga și la citarea, cu anume prilejuri coincidente prin subiect cu discuția de față, a lui Dinu Patriciu; dar asta nu schimbă nimic, tovarăși!).

      Revenind: nu vi se pare, totuși, stăruința dvs. de a dezvălui avant la lettre mersul unei argumentări ce urmează a fi dezvoltate în eseul meu care se face, de la o zi la alta, o intruziune cam nepotrivită în atelierul scribului? Ce ar fi să comentăm ulterior lucrurile care au apărut deja, mai cu seamă că nu mă grăbesc să reproduc de prin bibliografie ceea ce au spus deja alții, uneori mai apăsat, alte ori chiar mai bine decât mine?

      Încurajator interesul dvs. dar nu a venit momentul să arătați dvs., deschis, că NU credeți în influența nazismului heideggerian asupra scrisului maestrului iubit de HAH? Iar dacă o credeți, totuși, ce anume vă îndeamnă la asta? Asta ca să fie dialog, și nu interviu unilateral adresat doar mie…

      O.P.

  9. Domnule Ovidiu Pecican,

    Aş dori să insist puţin asupra noţiunii de „grup de interese”. Astfel, în secţiunea „Refutări borţuniene” a comentariul dvs. de mai sus, scrieţi:

    „Aceeaşi cercetătoare în fenomenologie [D-na Ileana Borţun – n. T. C.] acordă vocabulei ‘interese’ din formula ‘grupuri de interese’ un înţeles dintru început RESTRICŢIONAT şi, oarecum, DEVIAT de la ceea ce ele, ambele, spun [subl. T. C.]. Nu este nimic neobişnuit să ai interese pe lumea asta. Ba, mai mult decât atât, să vrei, pe lângă atingerea unor dimensiuni celeste pe cerul intelectului, şi un post, burse, ceva bani şi cât mai multă glorie mi se pare cu totul rezonabil, de necondamnat. Dacă astfel de scopuri se încearcă a fi atinse conform regulilor jocului cultural şi democratic – acestea îmi par cele la care s-ar supune un grup de interese alcătuit de nişte filosofi în formare (sau în curs de afirmare) –, nu este nimic de recriminat în toată povestea. Un om mânat de interese se poate asocia cu alţii care au interese similare, unindu-şi eforturile pentru a-şi atinge ţelurile. Vorba doamnei Borţun, la fel fac şi agricultorii, plasticienii etc. Dar, adaug eu, fac asta şi politicienii, mafioţii sau, de ce nu, grupările antidemocratice”.

    De fapt, însă, în replica iniţială a D-nei Borţun, adresată Dlui Adrian Niţă, se găsesc următoarele specificări:

    „1) [D-le Niţă,] Credeţi într-adevăr că <>? Mai întâi, credeţi că ‘grup de interese’ este o formulă potrivită? Conform Enciclopediei Britanica (http://www.britannica.com/EBchecked/top … rest-group), un grup de interese este <> în vederea realizării intereselor sale. Pornind de la această definiţie minimală, aş dori să vă întreb: (a) Este presupusul <> totuna cu Societatea Română de Fenomenologie? Dacă nu, aţi putea numi, vă rog, membrii acestui grup?

    Acum, indiferent de răspunsul la (a), v-aş întreba din nou: (b) Care credeţi că ar fi, totuşi, denumirea corectă pentru <>: ‘grup filosofic de INTERESE’ sau ‘grup de interese FILOSOFICE’? Dacă este prima variantă, poate că o formulă mai corectă ar fi ‘grup de INTERESE alcătuit din filosofi’; şi atunci, ar trebui arătat că grupul acesta se comportă ca orice alt grup de interese (fie el alcătuit din agricultori sau din artişti plastici) şi care au fost tentativele grupului de a influenţa POLITICILE PUBLICE (şi în ce privinţă).

    Dacă vi se pare mai potrivită a doua variantă, aceea de ‘grup de interese FILOSOFICE’, atunci se pare că denumirea lui prin sintagma „grup de interese” este mai degrabă metaforică, şi atunci ar trebui arătat care este rostul acestei metafore şi care sunt limitele ei. Căci dacă un grup de interese filosofice – adică un grup ai cărui membri împărtăşesc aceleaşi interese DE CUNOAŞTERE (şi nu aceleaşi interese politice) – este, totuşi, comparat cu un ‘grup de interese [POLITICE]’, înseamnă că are ceva în comun cu intenţia unui grup de interese de a influenţa politicile publice. Atunci, ar trebui precizat care sunt ‘politicile publice’ în filosofie şi ar trebui arătat că membrii grupului respectiv au încercat să influenţeze cumva aceste ‘politici’.

    (2) La punctul 2, spuneţi [D-le Adrian Niţă] că acest ‘grup’ îşi <>. Dacă analiza de la punctul (1) este corectă, înseamnă că această a doua afirmaţie spulberă de îndată nedumeririle iniţiale: interesele <> sunt exclusiv interese DE CUNOAŞTERE, interese [pur sau, cel puţin, prioritar] FILOSOFICE; prin urmare, sintagma ‘grup de interese’ este, riguros vorbind, IMPROPRIE. Nu avem de-a face cu un grup care vrea să influenţeze vreo politică publică, ci de unul ai cărui membri sunt preocupaţi de studierea lui Heidegger”

    Revenind, acum, la răspunsul pe care dvs., D-le Pecican, i-l adresaţi mai sus D-nei Borţun:

    În ce vă priveşte, susţineţi că dumneaei conferă un înţeles „restricţionat şi, oarecum, deviat” sintagmei ‘grup de interese’. Or, v-aş întreba: restricţionat în raport cu CE definiţie? Altfel spus: care ar fi definiţia conceptului de ‘grup de interese’ pe care o favorizaţi DVS.?

    Oricum, şi definiţia D-nei Borţun cunoaşte o circulaţie destul de largă, de vreme ce e consemnată de însăşi Encyclopaedia Britannica.

    Mai mult decât atât, în Dicţionarul Oxford de Politică (coord.: Iain McLean, 1996 – trad. rom. şi glosar de Leonard Gavriliu, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2001, p. 201) se găseşte o definiţie similară celei invocate de D-na Borţun:

    „GRUPURI DE INTERESE – Organizaţii care caută să susţină un interes sau o cauză particulară, neurmărind însă să formeze un guvern sau să ia parte la guvernare. Termenul este adesea folosit drept sinonim pentru <>, deşi este important să sesizăm modurile DEOSEBITE [subl. T.C.] în care termenul este folosit de diverşi autori”.

    Aşadar, odată ce se conştientizează polisemia expresiei „grup de interese”, obiecţia dvs. la adresa definiţiei D-nei Borţun apare ca fiind întrucâtva PRIPITĂ, nu credeţi?

    Cu respect,
    Tiberiu Colţescu

  10. P.S.: Constat că, din păcate, pasajele reproduse de mine din replica Dnei Ileana Borţun s-au copiat, pe alocuri, în mod lacunar (lipsind, astfel, două citate preluate de D-na Borţun din postarea iniţială a D-lui Adrian Niţă). Pentru o compensare a acestui neajuns, se poate accesa însă pagina forumului „Izvoare de filosofie”: http://www.caslam.ro/forum/viewtopic.php?f=3&t=2.

    Cu scuzele de rigoare,
    T. C.

  11. P.P.S. – Pentru a uşura discuţia, reproduc, totuşi, din nou aici pasajele relevante din comentariul D-nei Borţun, în variantă nelacunară:

    „1) [D-le Adrian Niţă] Credeţi într-adevăr că „există un grup filosofic de interese în jurul dlui. Liiceanu”? Mai întâi, credeţi că „grup de interese” este o formulă potrivită? Conform Enciclopediei Britanica (http://www.britannica.com/EBchecked/top … rest-group), un grup de interese este „o asociaţie organizată formal care caută să influenţeze politicile publice” în vederea realizării intereselor sale. Pornind de la această definiţie minimală, aş dori să vă întreb: (a) Este presupusul „grup filosofic de interese din jurul dlui. Liiceanu” totuna cu Societatea Română de Fenomenologie? Dacă nu, aţi putea numi, vă rog, membrii acestui grup?

    Acum, indiferent de răspunsul la (a), v-aş întreba din nou: (b) Care credeţi că ar fi, totuşi, denumirea corectă pentru „grupul din jurul dlui. Liiceanu”: „grup filosofic de INTERESE” sau „grup de interese FILOSOFICE”? Dacă este prima variantă, poate că o formulă mai corectă ar fi „grup de INTERESE alcătuit din filosofi”; şi atunci, ar trebui arătat că grupul acesta se comportă ca orice alt grup de interese (fie el alcătuit din agricultori sau din artişti plastici) şi care au fost tentativele grupului de a influenţa POLITICILE PUBLICE (şi în ce privinţă).

    Dacă vi se pare mai potrivită a doua variantă, aceea de „grup de interese FILOSOFICE”, atunci se pare că denumirea lui prin sintagma „grup de interese” este mai degrabă metaforică, şi atunci ar trebui arătat care este rostul acestei metafore şi care sunt limitele ei. Căci dacă un grup de interese filosofice – adică un grup ai cărui membri împărtăşesc aceleaşi interese DE CUNOAŞTERE (şi nu aceleaşi interese politice) – este, totuşi, comparat cu un „grup de interese [POLITICE]”, înseamnă că are ceva în comun cu intenţia unui grup de interese de a influenţa politicile publice. Atunci, ar trebui precizat care sunt „politicile publice” în filosofie şi ar trebui arătat că membrii grupului respectiv au încercat să influenţeze cumva aceste „politici”.

    (2) La punctul 2, spuneţi [D-le Adrian Niţă] că acest „grup” îşi „focalizează atenţia asupra lui Heidegger”. Dacă analiza de la punctul (1) este corectă, înseamnă că această a doua afirmaţie spulberă de îndată nedumeririle iniţiale: interesele „grupului din jurul dlui. Liiceanu” sunt EXCLUSIV interese DE CUNOAŞTERE, interese FILOSOFICE; prin urmare, sintagma „grup de interese” este, riguros vorbind, improprie. Nu avem de-a face cu un grup care vrea să influenţeze vreo politică publică, ci de unul ai cărui membri sunt preocupaţi de studierea lui Heidegger”.

    Alte scuze,
    T. C.

    • Domnule Colțescu,

      Am luat la cunoștință sesizarea dvs. Socotesc restrictivă definiția avută în vedere de dna Borțun pentru că, în ce mă privește, aș deschide-o către orice fel de lectură a cuvântului INTERESE; materiale sau ideale, sociale, culturale, economice ori metafizice, interese legale și constituționale sau cu un caracter ilegal și delincvent.

      Respecte,

      O.P.

  12. Înţeleg, dar – după câte atestă dicţionarele (cum ar fi, repet, Dicţionarul Oxford de Politică) – se pare că o anume ambiguitate e inerentă sintagmei „grup de interese” ÎN GENERAL, caz în care mă întreb dacă ar fi tocmai îndreptăţit să-i imputăm D-nei Ileana Borţun o atare circumstanţă, ca şi când echivocitatea formulei i s-ar datora, în mod particular, dumneaei.

    De altminteri, în ceea ce o priveşte, D-na Borţun chiar are prudenţa de a încerca să prevină (sau să diminueze) confuziile (deja existente), distingând explicit între: 1. interese de CERCETARE/ CUNOAŞTERE şi, respectiv, 2. interese de influenţare a POLITICILOR PUBLICE.

    E adevărat, se pot introduce acum două nuanţări:

    Pe de o parte, desigur, dihotomia nu e absolută: interesele de cercetare se pot continua (şi, atunci când există mijloacele necesare, se şi continuă) prin demersul – suplimentar – de a influenţa politicile publice;

    Pe de altă parte, la rându-le, interesele şi demersurile de influenţare a politicilor publice pot fi – cum pertinent amintiţi – CINSTITE şi DEMOCRATICE (în termenii dvs., „legale”, „constituţionale”) sau, din contră, NEcinstite şi ANTI-democratice/ ILEGALE/ de tip DELINCVENT (ex.: interesele şi demersurilor grupărilor mafiote).

    Or, D-na Borţun susţine că interesele „grupului HAH” sunt EXCLUSIV de tip FILOSOFIC, fiind, aşadar, subsumabile categoriei intereselor DE CERCETARE. Dar, şi dacă interesele de cercetare ale „grupului HAH” nu ar fi chiar exclusiv filosofice, ci ar merge, într-adevăr, şi în direcţia tentativei de a influenţa politicile publice (de tip cultural), cu scopul favorizării respectivelor interese, aceasta tot NU ar fi necesarmente o dovadă a caracterului lor necinstit/ anti-democratic.

    Deci, însumând, teza D-na Borţun este că „grupul HAH” nu este un grup de interese prioritar politice, ci FILOSOFICE – şi chiar în măsura în care grupul alimentează (fie şi implicit) anumite politici culturale sau respectă o anume agendă de lucru (pe care figurează ca o prioritate traducerile din opera filosofică a lui Martin Heidegger, să zicem), interesele aşa-zisului „grup HAH” sunt, oricum, întru totul ONORABILE şi perfect CONSTITUŢIONALE.

    Or, dvs. atacaţi, pare-se, D-le Ovidiu Pecican, această concluzie – şi e dreptul dvs. să o faceţi. Dar, chiar şi aşa, e oare adecvat să-i reproşaţi D-nei Borţun că nu operează nici măcar distincţiile relevante, de principiu?

    În baza celor arătate mai sus, eu aş tinde să cred că nu.

    Cu stimă,
    Tiberiu Colţescu

  13. Drag concitadin T.C.,

    Să vedem: 1. dacă există HAH, el e definit și prin interesul față de M.H.;
    2.este interesul față de M.H. integral licit, onorabil și constituțional? (dacă se operează în mod expres și explicit, în public, o delimitare față de opțiunile naziste ale insului în cauză, de ce nu?)
    3. de vreme ce o delimitare clară față de simpatiile naziste ale lui M.H. nu s-a exprimat public, nici nu pare să riște să apară (dna Borțun, singura care s-a pronunțat, în ultimă instanță, în acest sens, o face în maniera analizată deja, adică într-un chip parțial și bizar, vădind neînțelegerea problemei de ansamblu; ceilalți tac mâlc, socotind pesemne că este o chestiune indiferentă), spuneți dvs. dacă ne aflăm integral pe teritoriul constituționalității. Vă amintesc explicit că în România legea condamnă fără drept de apel extremismele, printre care și cel de dreapta.
    Ne aflăm pe linia subțire care desparte – periculos, după opinia mea – ordinea și legalitatea de contrariul lor. La fel stăm și sub raport etic. Mă tem că umanismul maestrului Heidegger este unul cam… arian.

  14. Despre grupuri de interese, ciudate coincidente s.a.

    Coincidentia oppositorum: in timp ce Dinu Patriciu il acuza pe GL de bolsevism, OP il acuza de nazism.
    In Romania libera OP il apara pe liberalul DP fata de abuzurile SRI.
    Alta coincidenta OP activeaza sub directa obladuire a liberalului Andrei Marga.
    Toti liberalii sint in lupta cu Basescu si cu intelectualii lui Basescu. Nu mai conteaza mijloacele.

    Concluzia: nu mai incercati cu OP nici o discutie cu argumente, citate, autoritate etc. E o pierdere de timp: totul e numai retorica si sofisme.
    Plus lipsa de onorabilitate deja dovedita: in epoca cavalerilor cind iti insultai adversarul ii acordai dreptul la revansa pe un teren cu arbitru neutru. De asta, ca om public, nu va veti curata d-le.

  15. Honorius Dubois? Sau Dubios?

    Scuze pentru eventuala înțelegere greșită a numelui, mi se întâmplă uneori…

    Altminteri, uite, de asta e spectacular să trăim în România. Vine unul și, târându-se pe lângă ziduri, speriat că s-ar putea să fie recunoscut, dă lecții de etică, onorabilitate și cod justițiar al onoarei.

    Da, de acord, nu mă voi curăța, și nici nu mă veți curăța. Am de gând să trăiesc și să scriu mult și bine. Vă doresc la fel și dvs. În caz că vă mai veniți în fire, s-ar putea să vă recuperați un pic cumpătul. (Nu e, însă, obligatoriu, s-au văzut și șerpi care, după ce și-au secretat tot veninul, au sucombat ca după o mare înfăptuire, extenuanți.)

    Acuma, încă o precizare pentru cititorii acestui bloc (s-a mai făcut, dar revine): de ce blogul dlui Aslam ar fi mai PUBLIC decât acesta? Socotiți că toți cititorii mei sunt din cartierul unde locuiesc? Sau pentru că dl. Aslam, realizator al unei emisiuni radio, și-a făcut un blog de popularizare al problematicii dezbătute acolo? Atunci vă anunț că și acest blog conține link-uri către două (deja) dintre emisiunile TV al căror realizator am fost (urmează să postez și informațiile legate de cea actuală, „Lecturile mele”, de la TVR Cluj). Nu e destul de neutră locația de față? Păi neutralitatea ei o vădește și faptul că mă jigniți, sub diverse pseudonime, în aceeași sărăcie lucie de idei, de o vreme încoace, nestingherit în comentariile la postările mele. Așa că, aveți o minimă onestitate, măcar de reptiliană minusculă, și recunoașteți acest lucru.

    Nu vă cere nimeni să scrieți un eseu în care să refutați observațiile mele. Pentru asta e nevoie de idei, condei, stil și vertebre. O fi prea mult să vi se ceară așa ceva, recunosc.

    Dar vă cer puțină inteligență. Sunt prea exigent? Să luăm, bunăoară, marota dvs. politică. Să presupunem nu că sunt „marghian” și „patrician”, cum afirmați, ci un ins după chipul și asemănarea membrilor HAH: obedient, insolent, fără să ies din cuvântul șefului sau șefilor mei (acuma, că veni vorba, formulată astfel, descrierea HAH se potrivește și „băieților lui Buzura”, scripcarii de la revista de mare tiraj CULTURA). Sau, și mai și: un membru perfect înregimentat al Partidului Național Liberal. Explicați public, stimate domn, de când a devenit mai de bon ton să ai empatie cu extremismul – de stânga sau de dreapta – în loc să sprijini o soluție politică de centru (centru-stânga, centru-dreapta, alegeți dva.!)? De când e mai onorabil în România să fii fascist sau stalinist (ne particula „neo-” înainte sau fără ea), decât liberal? Gândiți, fiți amabil. Iar când o faceți, folosiți, pe cât posibil, capul. Fiți, cum zice unul dintre cei pe care îi adorați, dl. Pleșu, cel ce prestează în muncă ore-cap, nu ore-șezut (Pleșu are NE și „Dilema Veche”, deci își permite să le spună lucrurilor pe nume; eu n-am, așa că le-am îndulcit ușor în partea a doua).

    Să fiu liberal, n-aș vedea niciun motiv de a o spune și recunoaște public. Alături de Carol I liberalii au făcut și consolidat o țară numită România. Numai conspiraționiștii de serviciu pot crede altceva. Citiți un pic de istorie și mai ales nu mai exhalați miasme, dacă se poate… V-ar face mult bine.

    Arătați-mi, vă rog, locul – unul singur – unde am adus în discuție sintagma „intelectualii lui Băsescu”. Va fi imposibil, pentru că nu am făcut așa ceva. Nu mă reped să calific oamenii în termenii aceștia. Președintele îmi pare insensibil la voicle de sirenă intelectuale. La fel, iertarea datoriilor Humanitas, de care se vorbește, e un lucru binevenit, cel puțin pentru editor și editură, ce poate demonstra atenția puterii actuale față de măcar unele segmente instituționale ale culturii, într-un moment de dispreț general față de aceasta.

    Mi-ați dat însă o idee și voi reflecta la ea. Trebuie să fie ceva adevăr în povestea cu intelectualii respectivi, dacă o utilizați. Nu?

    Acestea fiind zise, evident că versantul politic există în acest discurs. Dar e cu totul altceva aici, și mi se pare că nu aveți instrumentele necesare pentru a o sesiza. Nu oportunismul îl acuz în aceste pagini, ci îndreptarea unei părți a fenomenologiei tinere din România către o tendință nedemocrată sau insensibilă total la nevoile națiunii căreia îi aparține.

    Spuneți că pentru mine „nu mai contează mijloacele”? Au contat și contează în continuare. Îmi argumentez părerile și dau dreptul la replică. Firește însă că, exact ca la bal, nu admit toate invitațiile la tango și nu-mi plac anonimii, mai ales când etalează mârșăvii și gânduri scârboase. Vă miră? E-n regulă, vă veți descurca și pe mai departe în viață tot așa, sunt convins.

    Sincer însă, o repet: nu prea îmi crează insomnii modul cum vă veți descurca. Oameni cu profilul psihologic al dvs. își fac întotdeauna loc mai în față.

    Sunteți penibil, domnule. O știați, probabil, și ați vrut să o afle și alții. Acum o știm și noi.

    O.P.

    • Mi-a placut asta cu sarpele.
      Diabolizarea fara limite: ratacirea demonica (nazism, bolshevism), sarpele, fiara cu sapte capete care renasc fara incetare, antichristul

      …apoi i-a inchinat, zicind: cine este asemenea fiarei si cine poate sa lupte cu ea?

      Eu OP.
      Traiasca victoria neo-PNL in frunte cu Dinu Patriciu in lupta cu grupul neo-legionar HAH. Jos Basescu!

      PS. Nu-i mai pomeniti pe Carol I sau pe liberari ca nu va tin de ruda.

      • Umorul autoironic e excelent, lectura în cheie mitologic-eroizantă merge, concluziile politice sunt eronate, lozincile anti-Băsescu vă privesc, iar interdicțiile în materie de evocări istorice nu sunt treaba dvs.

        Pace colibelor, război palatelor!

        O.P.

        P.S. Dubiosus, da. Dar… Honorius?! Să fim sobri! (de Alphons Allais)

      • Carol I si liberali au facut Romania, iar voi ati bagat-o in buzunar.
        Rudele voastre politice sint PSD si PC – toti activisti vopsiti. Iliescu tipa, ca dv. aici, ca au venit legionarii sa dea lovitura de stat si a chemat minerii…

      • „Voi”? Ca plural al majestăţii, adresarea nu mi se potriveşte. Ca plural nepoliticos, o resping. Adresaţi-vă astfel cui vă permite. Răfuielile politice rezolvaţi-le cu politicienii, sunt destui pe care îi puteţi aborda, chiar şi în acest stil penibil.
        Aveţi o gândire politică rudimentară, de vreme ce nu faceţi deosebire între doctrinele partidelor menţionate, drept care mai bine şcolarizaţi-vă corespunzător înainte de a încerca aici o discuţie de idei pe tema alianţelor conjuncturale ale forţelor politice actuale. Insinuările şi afirmaţiile nefondate pe care le faceţi, vă „talibanizează” discursul, treceţi cu el pe OTV, unde veţi avea şi un public. Spre surpriza dvs. – recunosc, şi a mea – după manipulările lui Iliescu, în iunie 1990, referitoare la legionarii, adepţii acestora nu au întârziat să apară.
        Una peste alta, ori ţineţi cont, cu respect, de realitatea istorică şi politică, vorbind, în acelaşi lucru DEPLIN cuviincios, ori vă suspend comentariile viitoare de pe blo (reformulez, ca să pricepeţi ce zic: vă „tai microfonul”, „macaroana”, „vă trec pe mukles” etc.). Capito?

        O.P.

  16. …Şi totuşi:

    1. Obiecţia dvs. de principiu, cum că D-na Borţun nu şi-a definit clar termenii (noţiunea de „grup de interese”, în speţă), nu pare să stea în picioare, de vreme ce, aşa cum am încercat să arăt, răspunsul d-sale CONŢINE, de fapt, precizările semantice relevante (pe care dvs., nu se ştie de ce, păreţi că le-aţi omis pur şi simplu, atunci când i-aţi parcurs intervenţia);

    în plus,

    2. Obiecţia dvs. particulară cum că publicarea operelor filosofice ale lui Heidegger frizează neconstituţionalitatea (şi că, deci, „grupul HAH” este un „grup de interese” în sensul PEIORATIV al sintagmei – adică un grup de interese NEcinstite) este, fireşte, o acuzaţie gravă, ce se cere probată temeinic. Acum, dacă Ed. Humanitas ar fi publicat vreo colecţie de texte explicit pro-naziste semnate de Martin Heidegger (aidoma articolelor pro-legionare ale lui Mircea Eliade, să zicem), poate că ar mai fi fost de înţeles îngrijorarea dvs. (deşi, chiar şi atunci, ar fi existat motive de nelinişte numai dacă antologia nu ar fi fost însoţită de o prefaţă în care editorul sau antologatorul se delimitează net de materialele reunite acolo).
    În schimb, rămâne întrebarea: publicarea tratatului „Sein und Zeit” – operă în care este expusă (incomplet, de altfel) „ontologia fundamentală” a lui Heidegger (deci, filosofia sa NON-politică) – este oare cu adevărat neconstituţională, chiar are implicaţii anti-democratice…? Greu de crezut că putem confunda o atare construcţie ideatică FOARTE ABSTRACTĂ cu propaganda deşănţată în favoarea extremei drepte sau cu o invitaţie la demararea Holocaustului.

    Deci, chiar presupunând că, în general, interesul faţă de Heidegger NU ar fi „INTEGRAL licit, onorabil şi constituţional”, atâta timp cât Ed. Humanitas pune în circulaţie numai partea FILOSOFICĂ – licită, onorabilă şi constituţională – a operei heideggeriene, unde mai e problema?

    Pe scurt: cititorii dvs. aşteaptă să dovediţi riguros că în filigranul lucrării „Sein und Zeit” se chiar află întipărită svastica hitleristă (dacă asta credeţi).

    Cu stimă,
    T. C.

    P.S.: De fapt, ce vă face să opinaţi că Heidegger caută să edifice vreo doctrină veritabil „umanistă” sau „personalistă” (fie ea ariană sau nu)? Oare nu cumva confundaţi „ontologia fundamentală” a lui Heidegger cu existenţialismul lui Sartre? (Pentru elucidarea diferenţelor, se poate consulta cu real profit notoria „Scrisoare despre umanism”, către Jean Beaufret, a primului, în „Repere pe drumul gândirii”, trad. şi note introd. de Th. Kleininger şi G. Liiceanu, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, în special p. 324, jos, şi urm.; pentru o mai rapidă clarificare, a se vedea, de pildă, aici: http://www07.homepage.villanova.edu/paul.livingston/martin_heidegger%20-%20letter%20on%20humanism.htm)

  17. Stimate T.C.,

    După ce, o vreme, adversarii punctului de vedere exprimat de mine m-au somat să dau exemple din opera filosofică heideggeriană relevante pentru opțiunile lui politice, căutând din răsputeri să așeze un zid al Berlinului între filosofia lui și atitudinile sale publice, neretractate public vreodată, dvs. inaugurați acum cealaltă abordare posibilă, perspectiva cronologică. Cu alte cuvinte, ar fi cam așa: Sein und Zeit a apărut în partea secundă a anilor 20, Hitler a ajuns la putere în 1933, în concluzie traducând Sein und Zeit suntem în regulă, căci cartea a apărut într-o epocă pre-nazistă, când Heidegger era impecabil din punct de vedere politic.
    De aici ar decurge că, atât în calitate de operă de filosofie înaltă, fără atingere cu politica în general și cu cea de extremă dreaptă în particular, cât și în calitate de carte apărută cu destui ani înainte de 1933, Sein und Zeit ar fi… în regulă.

    Tentativa nu e deloc rea, într-adevăr. Vă invidiez pentru finețea unor asemenea disocieri fiindcă… mie nu îmi ies. Nu împărtășesc acest tip de lectură a faptelor. Cred, pe urmele unui domn – desuet? – pe nume Schleiermacher că textul, oricare ar fi el, se cuvine înțeles ca și componentă a unei biografii; el nu apare înafara vieții celui care l-a scris și nu poate fi separat, definitiv și irevocabil, de aceasta. Mai mult decât atât, referitor la cazul filosofului german despre care vorbim și a cărui prezentare în limba română, stărui asupra acestui fapt, ar trebui însoțită de notificări referitoare la înserierea lui în rândul naziștilor, este notoriu că el, Heidegger, a refuzat în decursul întregii sale vieți să rectifice, să corecteze, să recunoască erori ale propriei filosofii, preferând o eufemistică specifică (înglobare, interpretare etc.). Atitudinea pe care o menționez arată că în toate etapele gândirii lui, chiar și după „cotitură”, filosoful a asumat și subînțeles o continuitate în demersul lui filosofic, ceea ce îl arată, odată în plus, solidar cu întregul operei și vieții sale, monolitic ca atitudine.
    Opera care caută o altă punere în pagină a temei ființei și ființării nu are nicio – dar ABSOLUT nici o – legătură cu periclitarea principalului drept al omului, dreptul la viață, prin Shoah/ Holocaust, câțiva ani mai târziu? Ori autorul mărturisea un interes filosofic mincinos (și nu cred, fiindcă el pleda pentru autenticitate), ori înțelegea această temă într-o indiferență față de omul persecutat pentru simplul fapt de a se fi născut evreu, fiindcă demersul a continuat și după 1933.
    Personal, cred cu putere că după seismul reprezentat de Holocaust, nici filosofia, nici cultura în general nu mai pot fi citite cu ochiul inocent și naiv de până atunci. De aceea, revin și zic, până când cineva are să priceapă: acceptăm că un avertisment împotriva fumatului inserat pe pachetele de țigări este acceptabil și chiar binevenit, dar ni se pare strigător la cer și ridicol să avertizăm asupra faptului că un text filosofic de M.H. nu are nimic de a face cu opțiunile naziste ale aceluia… Așa trebuie să arate lucrurile?

    Remarc și răstălmăcirea dvs., atunci când vorbiți de acuze pe care eu le-am exprimat ca temeri și avertismente colegiale. Cu acuzele se merge, în general, la tribunal. Eu nu am întreprins un atare demers, ci am deschis o discuție mai mult sau mai puțin publică.

    În orice caz, în lumina acestor precizări referitoare la chestiunea vieții și operei lui M.H., vorbirea lui despre „umanism” are un aer destul de cinic. Care umanism? Unul lipsit de prejudecăți rasiale? Poate garanta cineva asta?

  18. Ar fi util de clarificat diferenţa dintre „grupurile de interese”, „grupurile de presiune” şi „grupurile de prestigiu/ de statut”:

    (a) La prima vedere, s-ar părea că un „grup de INTERESE” este o organizaţie care, deşi nu încearcă (de regulă) să instituie un guvern şi nici să ia parte în mod direct la guvernare, caută, totuşi, să influenţeze politicile publice, în vederea favorizării propriilor sale interese (ceea ce e în detrimentul realizării intereselor unor grupuri concurente). În principiu, denumirea de „grup de interese” pare a fi NEUTRĂ, desemnând în egală măsură atât grupuri cu interese democratice/ constituţionale (ex.: agricultorii, plasticienii),
    cât şi grupuri cu interese anti-democratice/ dubioase/ ilegale (ex.: grupările de tip mafiot);

    (b) În schimb, expresia „grup de PRESIUNE” este, după unii, o variantă PEIORATIVĂ a sintagmei „grup de interese” – adică este o etichetă aplicată numai şi numai acelor grupuri sociale PARTICULARE care sunt percepute ca fiind promotoarele unor interese SUSPECTE/ ANTI-democratice;

    (c) Cât despre „grupul de PRESTIGIU/ de STATUT”, el pare a fi acel tip PARTICULAR de grup de interese (sau, depreciativ spus, acel tip PARTICULAR de grup de presiune) care deţine un rol DOMINANT într-un sector anume (cultural, să zicem) al unei anumite societăţi dintr-o anume epocă.

    Cam aşa ar putea fi înţelese, în linii mari, relaţiile dintre cele trei concepte sus-amintite. Totuşi, aici ar fi foarte oportună – dacă nu cumva chiar indispensabilă – intervenţia unui sociolog profesionist.

    După cum se ştie, chestiunea „grupurilor de prestigiu/ de statut”, aplicată la situaţia culturii şi a societăţii româneşti contemporane nouă, a fost abordată recent de Dl. Sorin Adam Matei, autorul atât de controversatului volum „Boierii minţii” (la care se adaugă şi mai proaspăta lucrare colectivă „Idolii forului”, coordonată de Dl. Matei împreună cu D-na Mona Momescu).

    Deci, aşa stând lucrurile, nu ar fi oare posibil, Dle Ovidiu Pecican, ca Dl. Sorin Adam Matei să intervină (din nou) aici, pe blogul dvs. – de astă dată, însă, cu unele elucidări referitoare la raportul dintre noţiunea de „grup de interese”, noţiunea de „grup de presiune” şi noţiunea de „grup de prestigiu/ grup de statut”, aşa cum le concepe d-sa?

    (Chiar dacă Dl. Matei nu este sociolog, ci mai curând specialist în studiul comunicării, ar fi, totuşi, stimulativ de aflat cum defineşte d-sa cele trei noţiuni-cheie şi ce relaţii consideră d-sa că se stabilesc, de regulă, între acestea.)

    Cu stimă,

    Antoniu Rudişte

  19. Maestre Rudiște,

    Bună dimineața! Interesante clarificări, într-adevăr. Nu simt nevoia intervenției unui sociolog – pentru că, la urma urmei, și istoricii, și filosofii, și sociologii, și politologii, și psihologii s-au desprins din același trunchi universitar comun, mai mult din nevoi organizatoric-universitare (pe vremea lui Noica toți ar fi fost colegi la… Litere!), prin urmare putem decide și noi, cred și sper, dacă ar fi nevoie de dnoi distincții sau noi precizări la temă.

    Cum să numim un grup care își recrutează membrii implicându-i într-un efort de a transpune și comenta în limba proprie (tratată cu un anume dispreț, dar nu pe asta cade acum accentul) ceea ce liderul lui spiritual, al grupului, numește CODUL LUI HEIDEGGER? /Știu, seamănă cu alte clișee senzaționaliste: „Codul Da Vinci” sau „Codul Bibliei”, ca să dau numai două titluri de cărți cu implicații esoteriste în sensul că ambele, deși numai una este roman, ventilează ideea că există un mesaj inaccesibil celor mulți, care necesită inițiere specială, demersuri cognitive aparte și tenace și care nu trebuie terfelit prin scoaterea din „încapsulare” (expresie liiceniană din prefața la Sein und Zeit)./

    Depinde din ce perspectivă abordăm acel grup. El poate fi desemnat ca grup de cărturari cu preocupări înalte. Sau ca o sectă civilă și laică. Sau ca un grup erudit, de elită. Sau ca un grup de presiune, dacă, prin accesul la mijloace penetrante de difuzare și prin poziții administrative și instituționale la propria dispoziție, poate exercita acțiuni persuasive pentru promovarea doctrinei la care se raliază în cercuri mai largi, invitate însă ca spectatori, nu colaboratori, la show-ul desfășurat și refuzându-se ca erezie orice critică ce depășește nivelul incriminării neglijabile a unor detalii minore. Să fie și un grup de lobbing? Dacă forțează finanțări temeinice, atribuiri de poziții și recompense, dacă își trimite oamenii în posturi culturale sau chiar administrative cheie, dacă își permite să șoptească, prin reprezentanții săi autorizați, la urechea stăpânilor de resurse, de ce nu?!
    … Și altele, și altele…

    O.P.

  20. M-ar interesa, totuşi, şi poziţia Dlui Sorin Adam Matei – dar nu cu privire la ceea ce numiţi „grupul HAH”, ci la distincţiile generale, de principiu, dintre conceptele de „grup de interese”, „grup de presiune” şi „grup de prestigiu/ de statut/ de elită”.

    A.R.

  21. Înțeleg că ați dori să vă mediez eu contactul. Regret, nu mă ocup cu așa ceva. Dacă mai intră pe acest blog și vede, nimic nu mă va împiedica să îi postez comentariul. Dacă însă vreți să fiți sigur, căutați-i blogul și scrieți-i în acest sens.

    O.P.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: