ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. II: UN GURU DE PE DÂMBOVIȚA

Mă voi menține deocamdată la unele considerații generice asupra Grupului HAH, încercând să deslușesc mai bine liniile sale de forță și sursele unui tip de comportament cum este cel pe care îl vădesc manifestările menționate (Se va observa că mă reazem pe faptele strict documentabile prezente pe acest blog și pe informații de circulație publică.) În acest sens, nu este lipsit de interes portretul celui care le inspiră tinerilor filosofi o fizionomie intelectuală după chipul și asemănarea sa.

Membrii grupului au fost selectați și îl recunosc ca lider incontestabil – instituțional și de direcție – pe dl. Gabriel Liiceanu, stimat și iubit în mai multe ipostaze: de filosof, de profesor, de șef ierarhic, de editor, de admirator al lui Heidegger. Domnia sa a ținut să se afirme încă din finalul anilor 70 ai secolului trecut – când i-am întâlnit personal, pe domnia sa și pe dl. Thomas Kleininger, angajați în traducerea unor texte heideggeriene care urmau să fie ulterior înglobate în culegerea Originea operei de artă (1981) într-un sat din Timiș, unde se retrăseseră pentru a lucra nestingheriți – ca interesat într-o măsură considerabilă de filosofia lui Martin Heidegger. Acest interes și-a dovedit continuitatea și prin traducerea unui nou mănunchi de contribuții heideggeriene în Repere pe drumul gândirii (1987, tot împreună cu Th. Kleininger), prin publicarea la Frankfurt pe Main a unei exegeze proprii – „Zu Heideggers ‘Welt’- Begriff im ‘Ursprung des Kuntswerkes’.” Kunst und Technik (1989), prin revenirea cu o nouă recoltă heideggeriană în Introducere în metafizică (1995, cu același Th. Kleininger) și, în fine, prin traducerea lui Sein und Zeit (2002, împreună cu Cătălin Cioabă). Practic, de mai bine de trei decenii, dl. Liiceanu dedică o mare parte a interesului său filosofic tălmăcirilor din Martin Heidegger, făcând, din acesta, în aparență, un centru al interesului său filosofic.

Așa par să stea lucrurile întâi pentru că singura abordare monografică din câmpul filosofiei pe care cultura noastră o datorează dlui Liiceanu este teza de doctorat a domniei sale, Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (1975). Apoi, fiindcă alte contribuții de relevanță filosofică sunt eseurile din Încercare în politropia omului și a culturii (1981, republicat cu titlu schimbat în Om si simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei și filozofia culturii, 2005), Cearta cu filozofia (1992) și Despre limită (1994).

Celelalte lucrări ale dlui Gabriel Liiceanu sunt jurnalul de model eckermanian dedicat evocării lui Constantin Noica (Jurnalul de la Păltiniș, 1983), colectarea corespondenței cu alți intelectuali români din Epistolar (1988), panegiricele din Declarație de iubire (2001), publicistica civică din Apel către lichele (1992), continuată în Despre minciună (2006). Placheta Itinerariile unei vieți: Emil Cioran – Apocalipsa după Cioran reprezintă transcrierea unui dialog filmat cu Cioran, la Paris, fiind un interviu cu un filosof, deci o contribuție publicistică, nu una de filozofie. Mai sunt de menționat eseurile din Despre ură (2007) și Despre seducție (2007), scrise cu intenții de moralist (dl. Liiceanu iubește predicile laice și rechizitoriile, socotindu-se – după părerea lui Adam Michnik – un… procuror), dar arondabile literaturii, la fel ca și romanele lui Milan Kundera Lentoarea, Ignoranța și Identitatea, traduse și publicate la Humanitas, în serie de autor, din voia dlui Liiceanu, ceea ce sugerează o emulație dinspre autorul ceh stabilit la Paris către cel din Vâlcea, așezat pe Dâmbovița. Tot o fascinație literară evocă și jurnalele – autorul se răsfață numindu-le „ego-literatură”, și nu văd vreun motiv pentru a-l contrazice că ele aparțin arealului literar confesiv – Ușa interzisă (2002) și Scrisori către fiul meu (2008). Numai că, pe când Jurnalul de la Păltiniș paria pe formula lui Eckermann (aceeași linie au urmat-o și cartea lui Radu Preda despre Petre Țuțea, și volumele despre același Noica ale lui Gabriel Petric și Teodor Tanco), în notațiile de senectute modelul devine mai curând stendhalian.

Astfel stând lucrurile, Gabriel Liiceanu apare mai degrabă ca un ucenic filosof care a predat armele pentru a se realiza ca traducător de filozofie și literat. S-ar putea spune că domnia sa a operat o disjuncție între pretențiile sale de autor original, deplasându-le în zona literară, și cele de iubitor de sophia, menținându-le doar în sfera tălmăcirilor de filozofie. De literatură, acest autor s-a atașat mai cu seamă prin valențele stilistice și expresive ale scrisului său, nefiind vorba despre o creație beletristică care ar miza pe creativitate și invențiune nicio clipă. Literatura pe care o produce are un caracter intimist și narcisiac, în pofida tonului său didactic, specific predicării (nu predicațiilor).

Cu privire la celălalt aspect, cel al efortului de a filosofa, lucrurile par să stea după cum urmează. Paradoxul face ca dl. Liiceanu să nu (mai) traducă din limbile clasice pe care le cunoaște – ca ucenic al lui Noica și în calitate de absolvent al unei facultăți de profil (în anul 1973) -, lăsând să apară ca un fapt singular ediția sa din David Armeanul (1977). Domnia sa preferă să se miște pe terenul ceva mai nesigur al tălmăcirilor dintr-unul din cei mai dificili autori de limbă germană, Martin Heidegger. Nu este, de aceea, de mirare că toate traducerile sale din respectivul fenomenolog sunt realizate în colaborare cu Thomas Kleininger (primele trei) și, respectiv, Cătălin Cioabă (ultima).

M-am întrebat adeseori ce se va fi întâmplat cu atât de promițătorul tânăr noician, cu un debut nemarxist în filozofie, în vremurile dominației oficiale a marxismului, și clasicist angajat în opera de transpunere a lui Platon, ba chiar și a altor clasici antici (David Armeanul, iată!), care, odată cu decesul maestrului de la Păltiniș, a lăsat hățurile în voie, plecând către alte teritorii.

A survenit, de la o vreme o… cotitură (hahaha, desigur, vorbim despre „Kehre”)? Fără ghidajul maestrului vocația inițială s-a diluat? Sau ea s-a străduit de aici înainte să pună în marș testamentul lui Noica însuși („- Dă-le românilor noștri, Gabi dragă, Heidegger pe pâine!”)? Cert este că după 1987, mai exact, după 1989, viitura istorică preschimbătoare de context l-a târât după sine și pe dl. Liiceanu. Și ceea ce părea să fie o circumstanță solid favorabilă pentru domnia sa – intrarea în posesia Ed. Politice, transformate în Humanitas -, a dat o lovitură autorului de producții filosofice originale metamorfozându-l într-un abil manager editorial, bun comersant, autor de operă culturală prin tipărire de carte bună, ba chiar și literat în genurile minore (eseu, ego-literatură, interviu)… Dar… nu filosof!

Și totuși: dl. Liiceanu devenea în 1995 conferențiar – pentru un semestru -, iar apoi profesor la Facultatea de Filozofie a Universității din București. Probabil că pasiunea de odinioară continua să se manifeste, dar numai în limitele genurilor didactice (cursuri și seminarii), ca și în preocuparea pentru traduceri din filosofia germană. Consecvent pasiunii manifestate anterior, dl. Liiceanu s-a ocupat tot mai mult de punerea la punct a unei serii de traduceri heideggeriene, atât prin eforturi proprii, cât și prin selectarea, treptată, a unui grup de colaboratori apropiați dintre tinerii discipoli.

Scriitorul Vasile Gogea are dreptate: de fapt, cui sunt destinate traducerile din Heidegger? Paradoxal, cei care le devoră în primul rând sunt și cei care cunosc limba în care operele gânditorului respectiv sunt scrise. Germana nu este o limbă exotică și impopulară, pe care să nu o știe nimeni, mai ales în România, unde jumătate de țară a stat mai bine de două sute de ani sub Habsburgi, iar cealaltă jumătate a prosperat sub o dinastie de origine tedescă. În loc să traducem români în limbi care să le asigure o circulație universală, noi procedăm invers. Tălmăcim lucruri pe care pretindem că alții decât noi, cei care le citim în original, nici nu sunt în stare să le înțeleagă! Atunci?…

Nu l-aș psihanaliza pe Gabriel Liiceanu, dar întregul lui interes filosofic pare transferat în zona celui care îi apare drept pisc de nedepășit al fenomenologiei: Martin Heidegger. Iar propriul program a devenit, mi se pare, un decalc după al lui Noica. Acesta din urmă a participat la întocmirea unei ediții Corydaleu, dar a asumat coordonarea primei ediții în română, ce se dorea completă, din Platon. (Lasă că și ediția Platon a fost reluată la Humanitas, lipsită fiind de introducerile lui Noica, plănuite, probabil, să apară ca operă de sine stătătoare, în alt context editorial; poate chiar în lent publicata serie de opere Noica.) După moartea lui Noica și asumarea explicită a tradiției „păltinișene”, G. Liiceanu nu s-a grăbit nici să sprijine finalizarea proiectului Noica, nici să îl reia da capo, pe cont propriu, punând la cale o nouă traducere a tuturor operelor platoniciene. În schimb, tacit, a gândit aducerea pre rumânește a lui Heidegger; nu într-o ediție coerentă, ci pe sărite, după puteri (ori după alte, obscure, proiecții.) Astăzi, nu avem nici Platon complet, nici o înaintare rapidă a ediției Noica, și nici o ediție Martin Heidegger. Avem în schimb o neliniștitoare concentrare de forțe în zona exegezei și traducerilor rapsodice din Martin Heidegger, fără a ști de ce neapărat el și nu altul, pentru ce așa și nu altminteri.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/24/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-ii-un-guru-de-pe-dambovita/trackback/

RSS feed for comments on this post.

32 comentariiLasă un comentariu

  1. De ce oare nu mai pot posta decat de pe mobil?

    • Știu și eu? La urma urmei, nu avem decât opt servicii secrete. Deși nu cred că lucrează vreunul pentru dl. Liiceanu. Că pentru mine, în niciun caz…

  2. Domnule Pecican,
    Nu credeti ca sunt prea evidente motivele de ordin personal ale acestei porniri a dvs. impotriva d-lui Liiceanu si a tinerilor filosofi care au facut scoala in jurul lui? Mie mi se pare ca va puneti intr-o postura care va coboara prea mult. Credeti ca motivele pentru care nu sunteti si dvs. ca dl. Liiceanu sunt numai de ordin exterior persoanei dvs? Oare nu faceti si dvs. parte dintr-un grup (sau chiar mai multe) de interese (prefer sa nu dau nume)? Oare faptul ca nu ati reusit sa publicati o carte la Humanitas se datoreaza numai motivelor pe care incercati sa le identificati si in nici un caz dvs. insiva? Iata cateva intrebari (ce ar putea continua) pe care si le pune orice om atunci cand vede aceasta veritabila campanie negativa pornita impotriva unui om si a celor care au facut scoala in jurul lui. Nu ar fi mai intelept pentru cineva de valoarea dvs. sa se intrebe ce anume din ceea ce este el insusi nu i-a adus admiratia unor studenti valorosi sau un public cititor de elita si de amploare. Nu imi fac sperante ca veti publica acest comentariu onest al unui om care se recunoaste mult mai modest decat dvs. in mijloacele sale intelectuale. Dar m-as bucura daca ati reflecta putin asupra lui. Va multumesc pentru atentie,
    Petru Olar

  3. Domnule Olar,

    Ca istoric știu că motivele unor gesturi, acte și evenimente sunt destul de greu de circumscris. Comentariul meu legat de dl. Liiceanu vi se pare, în schimb, nepotrivit? În ce sens anume? La urma urmei, am făcut doar filiații și clasificări, nu e mare lucru (chiar ciudat cum cultura română de până acum a paralizat în fața unei opere gingașe, ambițioase, dar un pic subțirele), nerealizând măcar necesarele măsurători și relaționări.
    În fine, nu asta mi se pare neliniștitor în ce vă privește, nici alții nu sunt grozavi în a depista motivațiile faptelor, nici măcar când e vorba despre fapte istorice eminente (izbucnirea primului război mondial, de pildă). Problematic pentru imaginația dvs. în materie de reprezentare a relaționărilor sociale mi se pare faptul că relația dlui Liiceanu cu studenții domniei sale vi se pare demnă de a fi luată dept model. Personal, prefer o distanță sanitară între mine și discipolii mei, nu socotesc nimerit să îi pun să realizeze proiectele mele pe care, cu forțe proprii, nu le-am realizat.
    Mai înțeleg de la dvs. că socotiți Grupul HAH o „școală filosofică”. Dacă aveți dreptate – și poate că aveți -ne-am ras, ca și cultură. Când ajung să facă școală filosofică autorii unei teze și ai unei traduceri înseamnă că stăm destul de rău. Chiar și așa, însă, deja de pe acum unii dintre discipoli și-au întrecut în hărnicie mentorul.

    Vă doresc voie bună și viață senină!

  4. cred ca este o analiza absolutamente necesara, pe care doresc sa o salut din acest colt de pagina; nu cred insa ca dl GL ar fi un chef d’ecole, ci, asa cum punctati intr-o analiza anterioara, simplul interes pentru functiuni publice, la orice virsta si la orice ora, imi pare a fi adevaratul maestru abscons al unei grupari neolegionaroide, ca sa nu zic neoleginare de-a dreptul.
    la orice virsta, adica si inainte de 89-90 si, desigur, dupa.
    ce ar fi de retinut? poate traiectoria unor tineri care nu traiesc doar pentru functiuni noiceano-publice. Ciurtin de pilda.

    pe de alta parte, poate ca opozitia pe care o trasati intre cluj si bucuresti este prea radicala, chiar radicala, daca pot pentru ca sa ma exprim. Sint convins ca exista un bucuresti si un alt bucuresti, exista un cluj si apoi alt cluj, si poate si al treilea sau al patrulea etc.

    cel putin asa se vede de la ploiesti.

    nu mi se pare profitabila disjungerea (pentru ca si prioritatile heideggeriene pot fi cititte tot prin oppzitia sugerata de cluj-buc.) intre transilvanism si muntenism (sa luam termenii astia ca atare, fara a-i defini acum).

    Este doar un salut.
    DAn Gulea

  5. Respecte, Domnule Gulea!

    Aveți, desigur, dreptate când vine vorba de mai multe Bucureștiuri și mai multe Clujuri. Schematizăm, câteodată, prea mult, dar, pe de altă parte, realitatea e mereu înaintea noastră cu cel puțin un pas. Cu titlu de intermezzo anecdotic voi nota aici că mai zilele trecute, marele lingvist Alexandru Niculescu îmi destăinuia – la telefon – că Ploiești vine de la ploaie (lucru evident) și că ar fi un cuvânt care are o origine ardelenească. Atest, la rândul meu, prezența multor oameni ai sudului în Cluj, în poziții vizibile, ceea ce nu poate fi decât un fapt firesc de viață socială și de dinamică demografică. Pun pariu că și la Ploiești s-au nimerit unii ardeleni, nu-i așa? Pe de altă parte, însă, printre Bucureștii care există sau – unii – revin amintesc de unul care nu-mi place prea mult. Este cel identificat de unii analiști, în vremurile interbelice, populat de siluete altminteri notorii, de la Nichifor Crainic la N. Iorga, ideologi cu deschideri către fervorile religioase ortodoxiste, care vedeau în capitala noastră, nici mai mult, nici mai puțin decât o „a patra Romă” (observația o găsiți la Culianu și cred că se susține). Nu prea mă dau în vânt după asemenea identificări, dar și mai puțin mă omor după extremismele de dreapta. Tatăl meu a fost numai una dintre victimele lor, cu temnițele prin care a trecut, cu stagiul în linia întâi și aterizarea, vreme de mai mulți ani, în Siberia…

    Am pornit la identificarea Grupului HAH după ce i-am acordat niște atenție dlui Mincă – deh, carte groscioară, preț „Humanitas” (cu asta zic totul, nu?) -, m-am gândit să nu fi irosit timpul și resursele logistice pe degeaba… Reacțiile de o grosolănie mustoasă ale dlui Iulian Mleșniță și ale altor confrați anutoconspirați m-a pus în situația de a constata nu doar o solidaritate grobiană și adâncă, ci, un pic mai grav, și una lătrătoare la critici, tipizată, repetitivă dincolo de formele ei retorice specifice (excepție: dl. Mladin, nuanțat inclusiv în judecăți).
    Mă tem, vă spun drept, de o resurecție a legionarismului ideologic – mai grav decât tropăiala și cântările pe la anumite manifestări -, am avut destul în interbelic o elită intelectuală zeloasă pe extrema dreaptă. Dacă însă dvs. aveți dreptate, că e mai degrabă vorba despre interese pragmatice, ținând de o anume combinație a bunăstării, statutului și prestigiului, atunci e și mai bine, și mai rău. Înseamnă, pe de o parte, că azi-mâine, dacă viitorul președinte nu mai iartă datoriile anumitor edituri și dacă noua Lege a Educației se va aplica fără excepții (dar: excepțiile au apărut deja, cel puțin în cazul rectorilor parlamentari!), solidaritatea coezivă se va spulbera în direcția unde se aprind flăcărui pe movilele cu comori… Cred, în schimb, și eu că printre tinerii colegi de care mă ocup în aceste postări s-ar putea să fie unii care ar da anumite valori fără să stea pe gânduri dacă ar primi garanția că ar accede la gloria lui Eliade, Cioran sau Vulcănescu.
    Dl. Eugen Ciurtin, pe care am onoarea să îl fi cunoscut și personal, are o altă deschidere și o altă platformă. Subscriu aprecierii pe care i-o acordați.

  6. Paul Goma e un geniu scriitoricesc ,iar acest Liicgheanu, nu are talent.

    Paul Goma are un stil savuros de a scrie. De a reinventa limba romana, tocmai el un Basarabean, care a trait in afara Romaniei zeci de ani, stie mai bine limba romana,decat foarte multi traitori in lantul Carpatic.

    Prietenul lui Liighenul, pe nume Patapievici, e frate geaman cu Emil Brumaru, poetul porno.

    De altfel si Cartarescu a scris literatura porno: ,,de ce iubim femeiile,,

    Oare numai porno-literatorii trebuiesc premiati in aceasta tara?

    Sau trebuie premiati cu Nobel, persoane gen Herta Muller, care il reneaga pe Dumnezeu?

    Pentru ea Biserica si regimul comunist sunt tot una. De parca sutele, miile, de preoti inchisi, si morti in puscariile comuniste, nu reprezinta nimic.

    Mare iubitor de Basescu, Liiceanul, a facut apologia regimului Basescu, asemenea lui Vadim Tudor catre Ceausescu (,,sa traiasca-n veci partidu tricoloru romania, sa traiasca Ceausescu, care ne-a redat mandria….)

    Cam asa facut si Liceanul cu regimul Basescu. Dar a considerat de cuviinta ca popularitatea distrusa acum in perioada de criza a lui Basescu, trebuia sa primeasca o replica si din partea lui Liceanul! Cum? Cum altfel decat a se lega de o declaratie a presedintelui, asupra comunismului, Basescu spunand un adevar: ca daca Ceausescu statea doar primii 10 ani de putere, era bun.

    Cu ce a gresit Basescu de il contrazice ,,disidentul,, Liceanul? Liiceanu nu a facut puscarie politica sa critice, in primul rand, nu a scris scrisori de protest, nu a organizat un ziar clandestin, nu are nici un merit anticomunist.

    Apoi Basescu are dreptate: Ceausescu a fost invitat si in grupul Bilderberg, prin printul Bernard al Olandei, a primit credite avantajoase pentru Romania, a primit vizita lui Nixon in 1969, a deschis relatiile Romaniei cu toate tariile lumii, a deschis ambasade pe tot globul.

    De ce nu e adevarat ca primii 10 ani, Ceausescu a fost bun? Ca zice Liiceanu? Sa fim seriosi!

    In Romania cineva a scris ,,apel catre lichele,, referindu-se in primul rand la persoana lui, celui ce a scris acel lucru.

    E la fel ca si cu Nicolae Manolescu: a fost acuzat de antisemitism, pentru ca tatal lui a fost legionar.

    Si comunistii faceau la fel: 5 generatii, pentru un gest anticomunist, erau blamate si marginalizate in comunism.

    Comunistii vedeau in dusmanii lor doar antisemiti, criminali de razboi, cuzisti, banditi.

    La fel cum este catalogat in ziua de azi IUSTIN PARVU si Maicile de la Manastirea Petru Voda.

    Comunistii s-au metamorfozat. Ei exista,nu au murit.

    Degeaba condamnam comunismul,dar ii protejam pe comunisti!

    Cat de diabolici sunt unii: sunt in stare sa ARESTEZE niste maici,si oamenii lui DUMNEZEU,pentru o amarata de melodie!

    SHAME TO YOU! GOD SEE EVERY THING!

  7. @) Ovidiu Pecican

    Mi se pare o analiză foarte necesară și utilă, mai ales că se bazează în cea mai mare parte pe fapte verificabile, nu pe impresii. Am citit aceste două prime episoade și, cum cred, voi reveni mai pe larg la finele serialului. Spor și baftă!

    • Dragă Liviu Antonesei,

      Mulțumesc pentru vizitarea acestui blog și atenția, în condiții de normalitate și deplină colegialitate. față de încercarea mea de analiză. Încerc să mă bazez pe fapte, chiar dacă interpretările îmi aparțin. Nu e necesar să fie omologabil tot ce spun (nu știu niciun autor care să fie în stare de așa performanță). Important e să nu luăm lucrurile din cultura noastră actuală drept ceea ce se pretind ele, fără a le verifica, după puteri și după sursele de informații pe care le avem la îndemână.

      Ești binevenit la această masă de dialog, oricând, ca unul care știe destul de bine tectonica culturală din România unlimilor 40 de ani.

      Cu bine, pe curând!

      O.P.

  8. 1. Nu Heidegger este problema lui GL. Ci “Apelul pentru lichele” – oglinda care v-a fost pusa in fata. Apoi GL a continuat consecvent si tenace: Humanitas a recidivat recent, de exemplu, cu cartea despre bulversarea valorilor a lui Dan Taplaga. Aceasta bulversare este cea care se decripteaza usor in acest serial pe care il sustine aici OP. Tehnicile de diversiune de genul “Potaile din vami” nu mai amagesc decit pe naivi.

    2. Daca doriti o dezbatere pe filozofia romaneasca sau straina ar fi indicat un teren neutru. Va propun forumul „Izvoare de filozofie” administrat de Constantin Aslam si Lavinia Marin.
    Pe un teren neutru poate sint sanse sa primiti o replica calificata. Aici urlati la luna…

  9. Ei bine, iată, într-adevăr, o postare ce merita să fie păstrată departe de ochii cititorilor, din motive sanitare. Ai nevoie de multă mizerie morală ca să îl faci din prima clipă, pe cel căruia i te adresezi, într-un mod destul de explicit, lichea. Și mai vii pe urmă și dai lecții de neutralitate în dezbatere.

    Nu e, de altfel, prima dvs. încercare, dle Ovidiu Tisa, ați făcut – mai în amonte – asemenea licențe și sub pseudonim, emanând bătăioase somații etc.

    La urma urmei, având dvs. de emis insanități și mojicii pe seama mea, prin ce v-ați socoti calificat pentru o „dezbatere neutră”? Nici pe mine nu mă socotiți apt sau bine plasat pentru așa ceva. Atunci? Dați-vă replicile nesolicitate unde socotiți mai nimerit, fie și în „Izvoare de filosofie”. Cei chemați să aprecieze replica pe care o mustiți dvs. sau colegii dvs., o vor primi bine, probabil, fiind vorba despre publicul specializat căruia îi este destinată publicația. Dar ce să caute acolo un profesor de istorie și un scriitor, care se angajează voluntar într-o critică de factură culturală, nu într-o analiză filosofică de text și care preferă să lucreze cu ideile, nu cu invențiuni cuvintilistice? Păstrați gustul sigur al adulatorilor micii filosofii practicate de băieții HAH, nesupunndu-l unor clarificări periculoase.

    Ziceți că „urlu la lună”? Cu atât mai bine pentru dvs., Grupul HAH și dl. Liiceanu, nu-i așa? De unde generozitatea de a dori, așa, brusc, să îmi procurați un public? Eu mă mulțumesc cu cel pe care îl am (între noi fie vorba, într-o creștere nebănuită, de la o zi la alta).

    Nu e de crezut, decât din naivitate, că scriu aici pentru a vă administra o lecție, a-l „detrona” pe Gabriel Liiceanu din gloria lui ori ceva similar. Personal nu am să îi reproșed mai nimic, îndeobște nu l-am frecventat pe dl. Liiceanu altfel decât prin lectură. Mașini botezate infantil cu numele teuton de Siegfried (ah, mitologia wagneriană, ce mult îi plăcea și anturajului Fuehrer-ului!), când amărâții acestei țări se prăbușesc în cădere liberă, în foamete și boală, v-ar interesa, poate, numai pe dvs.
    Stimulat de interesul comentatorilor acestui blog, și de mănunchiul de mesaje electronice primite în cutia poștală virtuală pe care o posed, am socotit că o analiză de etapă asupra prestației corifeilor (da, nu doar despre dvs. și gurul Liiceanu va fi vorba) merită să fie făcută.
    Dl. Tapalagă este un comentator onest, stimabil. Îl citesc uneori pe hotnews, după ce l-am avut o vreme și la Ziua de Cluj. Cred că face un exercițiu de reflecție civică sanitară (cum dvs., s-ar zice, nu prea faceți.). Mă bucur dacă rândurile domniei sale interesează și au suporteri.
    Revenind, însă, la dvs., domnule Ovidiu Tisa. Aveți o abordare epistolară greu de calificat în termeni politicoși. De aceea, mă voi abține de la a o face mai explicit, măcar că am crescut în margini de oraș, iar vocabularul adecvat sau „formulele oraculare” mai precise, de același calibru, nu mi-ar lipsi. Ceea ce dvs. nu respectați – ținuta academică a unui discurs care nu laudă, ci ordonează și critică -, eu nu voi încălca, numai de dragul de a vă pune „în gradene”, vorba altui comper al dvs.
    Publicați, deci, unde doriți, replicile dvs. calificate, am mai spus-o. Iar când veți fi publicat nu peste 40 de volume, ca mine – pentru asta ai nevoie de oase puternice, nu le are oricine -, ci, hai să zicem, numai un sfert din ele, vă primesc la masa mea ca pe un egal. Numai că, dacă le-ați avea, probabil că ați vorbi cu mai multă deferență cu ceilalți, chiar aflați în profund dezacord și dezagrement cu dvs., fiidcă ați ști mai clar care este prețul unei singure pagini.
    Mai observați, vă rog, doar atât: că până să „tușiți” dvs. o bombăneală, eu am mai și scris încă un episod al acestei cărți care… se naște chiar sub nasul dvs., fără să puteți face mare lucru. Cine se teme, la urma urmei, de o analiză?
    Vă asigur că, dacă voiam să scriu pamflet, o făceam din prima. Așa că, plimbați ursul, domnul meu. Și apucați-vă de ceva serios în viață. (Ultimul sfat e facultativ, dar măcar e pe gratis.)

  10. V-ati dat masura celor 40 de volume singur, iata cum se scriu cartile lui OP: „Mai observați, vă rog, doar atât: că până să „tușiți” dvs. o bombăneală, eu am mai și scris încă un episod al acestei cărți care… se naște chiar sub nasul dvs.”

    La fel, despre „ținuta academică”: a scrie despre o carte implica sa respecti anumite rigori. Modul cum ati procedat lapidind „Scufundatorii din Delos” fara a o dechide macar va descalifica din punct de vedere academic.

    Exista o legatura intima intre cum „se scrie despre o carte” si cum „se scrie o carte”…

    • Vorbiți de „lapidare”? Îmi atribuiți și intenții, și o forță a verbului pe care nu le am. Nu e cazul să mă flatați.
      Cât despre botezul dlui Tisa, scuze. N-am avut intenții diminuante, și nici pamfletare.
      Despre ținuta academică a unei dezbateri voi vorbi cu cine se pricepe mai bine la așa ceva, nu vă fie cu supărare. Recunoașteți însă că vă rezumați la simple bombăneli de pe margine. Simpatice o vreme. Cât vă mai răspund la ele înseamnă că mai au o umbră de indelebil șarm, hahaha…

  11. Dragă domnule Pecican
    Deşi citesc de mai multe zile dezbaterea, şi deşi mi se pare interesantă, nu am luat parte, căci ar fi însemnat să fiu, oarecum, subiectiv (sunt membru SRF, am publicat la Humanitas, Gabriel Liiceanu mi-a fost prof etc.). Din aceste motive, propunerea ca dezbaterea să se ducă mai departe pe pagina Izvoarelor de filosofie mi se pare excelentă. Totul depinde de dl Aslam, dacă este sau nu de acord cu asta. Îl voi căuta să-i fac această propunere.
    toate cele bune,
    Adrian Niţă
    http://ifilosofie.uv.ro/adriannita/index.htm

    • Stimate Domnule Niță,

      Felicitări pentru excelenta – fiindcă cinstita și competenta – dvs. carte dedicată filosofiei individualității la Noica. Uite că se poate scrie, în cadrul SRF, și cinstit despre simpatiile de extremă dreaptă ale filosofilor români.

      Notez și faptul că este prima oară când sunt onorat de un membru al corpului de filosofi români cu invitația de a participa la o dezbatere organizată sub auspiciile unei publicații de specialitate. După cum au sesizat însă și pseudonimii din Grupul HAH – pe bună dreptate – eu am angajatnu o tentativă filosofică (nu sunt filosof), ci un demers de relevanță culturală. Sunt, pe de altă parte, privit ca un „lichidator” de cărți și autori tineri – Terminator! -, ceea ce face necesar ca dezbaterea de care vorbiți să fie inițiată de altcineva. Am încredere îm bunăcredința dvs., ați putea fi dvs. înșivă acela. Sau poate dl. Aslam, pe care nu am avut onoarea să îl cunosc și citesc (nu e timpul pierdut!). Dacă dezbaterea respectivă mă va interesa și mă va lăsa să cred că pot contribui constrctiv și măcar în parte competent, voi participa cu plăcere la ea, cerând să fiu tratat la fel cum îi tratez și eu pe oaspeții acestui blog: cu politețe formală, fără a le cenzura vreo opinie și luându-le în seamă punctele de vedere, chiar dacă nu sunt de acord cu ele. Ar mai fi, poate, necesar și să nu coborâm nivelul până la fleacuri. Mai ales ultima observație, cea cu fleacurile, mă face sceptic că am putea avea așa ceva în România actuală. Dar nu e neapărat așa, poate că dvs. cunoașteți mai bine personajele deghizate care îmi vorbesc și știți că pot fi și altfel.
      Oricum, mulțumesc pentru propunere. Cordial și colegial, O.P.

  12. Dragi colegi

    Tocmai am vorbit cu Costin Aslam despre găzduirea discuţiei pe forumul Izvoarelor de filosofie (http://izvoaredefilosofie.radiocultura.ro/p/opinii.html) şi mi-a transmis acceptul său. Dacă toate ,,părţile interesate,, sunt de acord, vă invit să reluăm (sau să continuăm) discuţia despre soarta filosofiei din România.

    Adrian Niţă
    http://ifilosofie.uv.ro/adriannita/index.htm

    • Nefiind o parte direct interesată, aștept inițiativa celor ce se socotesc nedreptățiți și cer un ambient „neutru” pentru a se exprima.

      … Și să nu scriu nimic, însuși faptul de a fi provocat un asemenea eveniment – dacă el nu va sucomba din afinități prea mari între discusanți ori din alte motive – mă bucură, fiindcă înseamnă o ieșire din situația jenantă de până acum, în care unii refuză să părăsească poziția jenantă de sluj lângă perina pe care maestrul își odihnește tălpile.

  13. E clar că megalomania („ischemică”) a Domnului Profesor Ovidiu Pecican nu prea cunoaşte margini. D-sa este până-ntr-atât de absorbit de propriu-i discurs (de fapt, o logoree nestăvilită, producătoare de plictis cu anticipaţie, servită mereu în format foileton – probabil cu intenţia pioasă de a cruţa, astfel, de „cădere liberă, foamete şi boală” proletariatul)încât nici măcar nu pare preocupat să reţină corect numele interlocutorilor: Dl. OLIVIU Tisa devine, deci, pentru Dl. Pecican, OVIDIU Tisa. Înţelegeţi, dragi cititori? OVIDIU Pecican îl numeşte pe Oliviu Tisa „OVIDIU Tisa”. – Ar fi, atunci, deplasat să conchidem că Dl. Pecican vorbeşte, de fapt, tot timpul numai şi numai cu sine însuşi, folosindu-şi interlocutorii ca simplu pretext pentru fantasmele personale…? Ole, ce bine e!

    i.m.

    • Vai de mine! Şi eu am citit Ovidiu Tisa! Sper că nu am şi eu o trăsătură de caracter urâtă-urâtă sau ceva patologic. Unde eşti tu Freud să ne explici?!

      • Dragă Livia,

        Te pomenești că, vorba ta, văzusem în dl. Tisa – vorba lui Baudelaire – „mon semblable, mon frere”, drept care l-am re-botezat Ovidiu. Îi prezint scuzele mele de om care poartă ochelari.

    • De vreme ce și Tisa poate fi înțeles, pe net, drept „Tisă”, „Tișă” sau chiar „Tîsă”, și cum tot vă auto-pseudonimizați, nu faceți cam mult caz de o simplă eroare onomastică?

      Să înțeleg că este singura refutare a afirmațiilor mele pe care v-o îngăduie cunoștințele? E rău, domnule!…

      • Refutare…? „Honni soit qui mal y pense”.

        Dincolo de aceasta, însă, vede orişicine că, prin înseşi intervenţiile de pe blogul d-sale, Dl. Pecican se „refutează” (aşa-zicând) singur: cu voie sau fără de voie – dar cred că totuşi fără (părerea mea!).

  14. Totuşi, găselniţa de departe cea mai izbutită a domnului Pecican e că d-lui ar fi, pasămite, iniţiatorul unor…”clarificări periculoase”. Ideea îmbie la râset (şi suspin).

    Mă-nclin (dar nu mă-ncrunt):
    A.Crunt.

    • (V-)Ați revenit? Încrunta-vă-re-ați și n-aveți cui? Încrunta-vă-ți… Vântului. Că și el e vită multă. Când v-ascultă, se încruntă.🙂

      Înclinare, înclinare…
      Cam multă infantilizare.
      Zău!
      O.P.

  15. A! Cenzura…?

    A. Crunt.

    • Dacă îi tot dați cu cenzura înainte, vă înalț în rang și vă declar… Bordaș.

  16. (…sau poate totuşi nu…)

    • Și mai vorbesc bordașii despre (alți) „paznici ai filozofiei”! Hahaha…

  17. Stimate Dle Profesor,

    Am vazut cu putina dezamagire ca jubilati la cresterea numarului de accesari a blogului dvs., considerand-o a fi o masura a popularitatii de care incepeti sa va bucurati sau a calitatii pe care ar fi dobandit-o scrisul dvs. Nu vreau sa ma opresc asupra ideii de numar, convins fiind ca dvs. puteti scrie mai bine si mai mult pe acest subiect decat as reusi eu cu fortele mele modeste. V-ati intrebat insa daca nu cumva cei care va acceseaza blogul o fac tocmai pentru a citi replicile cititorilor (printre care vad ca va numarati si dvs. cateodata, sub pseudonime proprii si improprii)? Marturisesc ca eu de aceea o fac. Mi-a placut initial verva dvs., dar ea a dobandit prea repede un aer statut, imbacsit si previzibil. Nu mai aflu nimic nou citindu-va. Sunteti chiar redundant. Mi se pare insa ca replicile cititorilor devin tot mai interesante. Sper sa le multumiti in cartea dvs. pentru stimularea intelectuala pe care v-au produs-o.

    Daca imi permiteti o sugestie, propuneti cartea editurii Humanitas. Nu neaparat in colectia Academica. Stiu ca initiase la un moment dat si o colectie de umor. E drept ca acela era voluntar, dar nu se stie niciodata. Dl. Liiceanu va intelege repede ca va putea face un tiraj mare cu volumul dvs. si, cu profitul realizat, sa sponsorizeze cateva volume din seria Academica. Pentru a fi mai convingator in aceasta privinta, va sugerez sa intocmiti in prealabil niste liste de prenumeranti. Eu m-as inscrie de pe acum cu cateva zeci de exemplare pe care le-as raspandi la noi in sat, sa mai citeasca si consatenii mei altceva decat Liiceanu, Plesu si Patapievici.

    Cu multa stima
    si bucuria mereu proaspata de a reveni pe acest blog,

    N. Pacalitu

  18. Drăguț, drăguț. Veniți de câte ori vă face plăcere. Câtă vreme sunteți politicos, nicio problemă.
    Mulțumesc pentru calificări. Când veți putea mai mult, mai scrieți-mi, vă rog.

    Sănătate!

  19. Stimate Domnule Ovidiu Pecican,

    Deşi nu vă cunosc personal nici pe dvs., nici pe diverşii dvs. interlocutori (şi oponenţi), am urmărit cu interes postările de pe acest blog.

    Într-adevăr, multe dintre replicile care vi s-au dat au apelat, în mod regretabil, la un limbaj arogant şi zeflemitor, când dvs. invitaţi – dimpotrivă – la o dezbatere culturală serioasă şi cumpănită. Până de curând, aş fi tins, aşadar, să fiu de acord că mesajul dvs. a avut parte de o receptare nedreaptă şi eram gata să mă solidarizez cu poziţia dvs. de principiu.

    Între timp, însă, constat că a început să mă bântuie o mică nedumerire:

    Dacă realmente doriţi o polemică onestă, de înalt nivel, academic, de ce vă complaceţi în a reproduce, totuşi, aici portrete fotografice de tip „tabloid” ale filosofului Gabriel Liiceanu…? Ce urmăriţi prin postarea acestor poze în care Dl. Liiceanu e surprins în ipostaze mai puţin flatante – ba concentrat, ba ciufulit, ba cu buzele strâmbate într-o semilună (con)descendentă…?
    Oare nu avem fiecare din noi (chiar şi dvs.) momente în care suntem mai puţin fotogenici…? Aşa că de ce să selectaţi aproape NUMAI asemenea fotografii (cu excepţia primeia)? Ce vreţi să sugeraţi, de fapt? Ne întoarcem la fiziognom(on)ie – la G. della Porta şi Lavater? Nu e o procedură întrucâtva tendenţioasă? Parcă declaraseţi că vă interesează o dezbatere de idei, nu un atac la persoană (vizând, iată, însuşi aspectul fizic al celor la care vă referiţi). Şi-atunci…? De ce împrumutaţi strategiile dubioase ale „jurnalismului de scandal”? Oare în efortul de a MANIPULA sentimentele privitorului/ cititorului în direcţia intenţionată de dvs.?

    Unde mai e coerenţa proiectului pe care-l propuneţi, dacă recurgeţi la asemenea stratageme facile, bazate mai curând pe RETORICA vizualităţii decât pe o analiză sobră, echilibrată şi raţională?

    Sincer nelămurită,
    Mirela Ichim

    • Distinsă Doamnă Ichim,

      Mulțumesc pentru împărtășirea opiniei dvs. Pozele dlui Gabriel Liiceanu le-am preluat de pe internet, câtă vreme nu am acces la albumele personale ale domniei sale. Este adevărat că am căutat acele poze unde filosoful este concentrat, crispat chiar, socotindu-le mai compatibile cu preocupările sale teoretice înalte. Cu îngăduința dvs., nu mi se pare că filosofii ar trebui să fie fotogenici. Dacă ar exista această exigență, Kant și alții câțiva – Pascal, de pildă – ar putea fi omiși din selecțiile imagistice, nu credeți?

      Sunt însă dispus ca la următoarele episoade ale tentativei mele critice să apelez la gustul dvs. estetic și, de ce nu, să postez ca ilustrație chipuri ale filosofului de la București care vi se pare că nu l-ar dezavantaja.

      Cu tot respectul, O.P.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: