FILOSOFIA ȘI SEMNELE VREMII: Intermezzo cu mai multe trimiteri

Până discut eu cu membrii sau suporterii grupului HAH, uite că vremurile mi-o iau înainte. Intru în dimineața asta pe situl hotnews.com și… ce descopăr?

Un articol ce readuce amplu în prim-plan, cu aportul direct al tânărului filosof liicenian Sorin Lavric, pe doi dintre discipolii lui Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu și Constantin Noica.

http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-8318867-doi-oameni-dreapta-vulcanescu-criminalul-razboi-martir-noica-saracul-nationalist-fara-dumnezeu.htm

N-am să comentez, deocamdată, în legătură cu sensul acestui articol. Voi spune doar că ambii sunt priviți ca doi mari români nedreptățiți de istorie și de ingratitudinea noastră (Vulcănescu nu a fost scos nici acum de pe lista criminalilor de război).

Cealaltă veste-poveste, cum a fost și nu mai este, se referă la aniversările lui Justin Pârvu de 90 și, respectiv, de 92 de ani. Un grup de măicuțe îi laudă, în două videoclipuri, de zor, aniversatului, opțiunile de extremă dreaptă din tinerețe, cântându-i Sfântă tinerețe legionară.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8318642-video-maicute-manastirea-petru-voda-canta-parintelui-justin-parvu-sfinta-tinerete-legionara-protest-oficial-centrului-pentru-monitorizarea-combaterea-antisemitismului.htm

Între timp, asiduitățile în jurul lui Martin Heidegger și a heideggerienilor din România continuă, cu toată buna credință și lipsa de responsabilitate. La fel și slăvirea idolatriei ortodoxe din jurul politicii naționaliste, de ieri și de azi. Încă nu i-am auzit pe domnii Liiceanu și Pleșu să dezavueze clar și sonor asemenea tendințe. Poate că o vor face în emisiunea lor televizată de duminica. Deși, dacă ar fi simțit nevoia, ar fi făcut-o decis de mai mult timp încoace, ba chiar de mai multe ori.

Transcriu aici și mesajul primit de la MCA România:

Stimate Doamne și Stimați Domni,

Așa cum deja cred că știți, pe data de 18 Februarie 2011, MCA România a adresat Patriarhiei Române un protest generat de faptul că măicuțe ale Bisericii Ortodoxe Române au celebrat ziua de naștere a unui duhovnic interpretând cântece legionare. Filmele cu aceste măicuțe au fost făcute publice, ele fiind postate pe internet.  

În mod cu totul surprinzător, protestul MCA a fost preluat de mass media, el fiind mediatizat atât în presa scrisă, pe posturile de televiziune, cât și în edițiile online ale principalelor ziare din România și nu numai. Reacțiile la acest protest au fost virulente, dar nu surprinzătoare. De la amenințări și înjurături până la tactici de defăimare “bazate” pe articole scrise în urmă cu ani buni, articole care prezentau “ fapte” și “date solide” legate de cazul EDF Duty Free, caz care de altfel a fost manipulat și în timpul alegerilor FCER din 2010.

În acest context vă trimit un link la principalul articol, scris în urmă cu mai mult de 7 ani, și care în prezent este preluat și transferat de la un ziar la altul, de susținătorii/ simpatizanții mișcării legionare (care se pare că sunt mai numeroși decât se crede) , pentru a distrage atenția de la subiectul principal al ultimului protest MCA.

http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1298265334

Reacții din presa germană, un articol de William Totok:

http://www.taz.de/1/politik/europa/artikel/1/nazi-lied-als-geburtstagsstaendchen/

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/20/filosofia-si-semnele-vremii-intermezzo-cu-doua-trimiteri/trackback/

RSS feed for comments on this post.

14 comentariiLasă un comentariu

  1. Ovidiu, Am si eu o intrebare de om „prost” (din slava, simplu). Ce are draga fenomenlogia cu ortodoxismul si mai ales cu liber schimbismul? Dar cu conservatorismul? Eu asta nu am putut intelege niciodata…

  2. Sorine,

    Îți mulțumesc pentru întrebare. Uite că, după două cărți ale tale – a doua împreună cu Mona Momescu și alți discusanți -, tot mai încerc și eu, pe cont propriu, să mă lămuresc cum stă treaba. Cu îngăduința ta, trec și aceste întrebări pe agenda unde așteaptă și nedumeririle formulate de Vasile Gogea, cu invitația de a reveni împreună – cu tine și cu alții – asupra lor. De acord?

    • Domnule Pecican,

      Pe palier stilistic, vă apreciez verva polemică, dar, dincolo de aceasta, mi-aş îngădui o nedumerire de principiu:

      Presupunând că dezbaterea publică pe care o propuneţi ar avea, în cele din urmă, loc, chiar consideraţi că ea ar fi realmente productivă/ utilă? Şi, dacă da, în ce fel, sub ce raport, din ce punct de vedere (sau pentru cine)?

      O atare nelămurire (vă asigur, cât se poate de sinceră, necum ironică!) îmi este alimentată o dată în plus de una dintre declaraţiile dvs. anterioare de pe acest blog. Bunăoară, în intervenţia dvs. intitulată „Pseudo-dezbatere filosofică VI. Afilieri”, se poate citi:

      „Am participat la destule conferinţe naţionale şi internaţionale din câmpul studiilor umaniste, dar nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi [d-le Cristian Mladin – n.m., V.M.B.] menţionând succesul din finalul conferinţei. S-a descoperit ceva important? S-a elucidat definitiv vreo problemă?”

      Ei bine, v-aş întreba, atunci: de ce n-ar putea fi în egală măsură şi la fel de legitim formulate reticenţe similare cu privire la însuşi proiectul controversei publice pe care o doriţi?

      Cu respect,
      Val Mihăescu-Bucerzan

  3. Stimate Domnule Val Mihăescu-Bucerzan,

    Ați pus o întrebare de bon ton și binevenită. În termeni mai colocviali: la ce bun atâta trăncăneală? Sau, cum spunea un mizantrop, la ce bun să pleci de pe Coasta Boacii?

    Propriul meu scepticism a devenit transparent, ici și colo, în acest prea lung răspuns epistolar la contestările dlui Mladin. Aveți dreptate, puteam tăcea pe mai departe, rămânând în câmpul temelor care mă interesează cu predilecție… Dar, refăcând traseul postărilor și al comentariilor – într-o zi când plictisul sau excesul de timp liber v-ar permite-o -, ați observa, poate, că nu fac decât să răspund unor somații, mai abrupte sau mai protocolare, izvorâte din cercul de prieteni (și colegi) ai dlui Mincă. Mi s-a părut important să nu părăsesc câmpul de onoare, încercând să îmi detaliez punct cu punct, fără a sări mai nimic (excepție: n-am emis opinii despre ideea că în colecția „Academica” ar apărea elite și, pesemne, în alte colecții și edituri, ele nu apar…), poziționările. În situația în care ești provocat, nu ai multe soluții. Pleci capul și te strecori pe lângă ziduri, intimidat, ori accepți dialogul, chiar dacă nu ești deloc convins că lumea care te-a ales ca partener de încrucișare a lamelor va socoti că a făcut o mare ispravă duelând cu tine. Riscul este nu doar să dezamăgești, ci și să ieși dezamăgit din mica peripeție. Poți constata, cum văd eu acum, că un grup de inși preocupați de gândirea înaltă și având o aparență stimabilă, nu se ține prea bine pe propriile picioare. Nu e grav, desigur, dar nici nu te regalează. Care e câștigul? Aparent, nici unul. În fapt însă, în jurul duelgiilor se adună o serie de oameni, nu neapărat dintre cei „însetați de sânge” sau amatori de arte marțiale.

    Un duel este întotdeauna o paradă de artă, meserie și creativitate. Unii vor prețui partea de artă, privind cu un ochi estetic. Alții vor analiza mișcările și strategiile, încercând să își îmbunătățească propria calitate profesională. În fine, sunt și câțiva „nebuni” care se interesează de acele lucruri care depășesc știința și chiar canonul previzibilității artistice, izolând clipa de inspirație pură, improvizația izbutită.

    Nimic nu ne asigură că într-o încăierare a unui ins cu mai mulți mardeiași și cu un tânăr duelgiu – nu lipsit de forță și pricepere – solitarul provocat va izbuti ceva din performanțele enumerate. Se prea poate să vedem al miilea act de o agresivitate gratuită, de energii irosite… Nu ni se dau garanții în acest sens.

    Și totuși, îți spui: dacă, atunci când nu îi vede nimeni, unii dintre acești tineri învățați cu reflecția – fie ea și atent ghidată de gurul grupului sau de lecturi pentru care au îndrumare și instrumente orientative deja omologate – s-ar întreba, măcar o clipă: sunt, oare, pe calea cea bună? Asta voiam cu adevărat să fac? Aș paria pe faptul că majoritatea acestor tineri și tinere NU și-au propus, studiind filosofia, să intre în atingere cu gândirea unor magi ai conceptelor care să îi aducă în atingere cu totalitarismul și umbra lui. Pentru Nae Ionescu, jocul politic cinic și versatil a fost o vocație și s-a constituit din opțiuni lucid asumate în anumite împrejurări de viață. Pentru Eliade, Noica, Cioran și alții era un pic altceva deja: autenticismul și fascinația maestrului lor spiritual au întâlnit visarea radicală, puristă, a unei formațiuni politico-paramilitare ce părea să reprezinte spiritul tineresc al acelui moment (deși nu a făcut-o).

    În România de după anul 2000, asemenea opțiuni nu mai au însă nimic din aventura „trăiristă” din interbelic, ci sunt rezultatul unei proaste orientări. În ochii mei, asta nu are scuză. Vorbim aici de cineva care s-a trezit că ar dori să transfere propriile interese filosofice (inutil să mă întreb de ce tocmai astea și nu altele) unor discipoli care, cu toții, aveau, la vremea respectivă majoratul civic și păreau să gândească prin propriile putințe. Firește, lucrul respectiv m-ar fi privit doar pe mine dacă nu ar fi existat cineva care, aidoma dvs. acum, să se intereseze de toate acestea.

    Unde vom ajunge după toate acestea? Tot acolo unde eram. Dar puțin mai altfel, poate chiar într-un insesizabil… mai departe. Cine știe dacă, măcar unul dintre ei, nu își va gândi viitorul avertizat, acum.

    Iar dacă îmi veți spune că Heidegger este un subiect la modă, absolut rezonabil și acceptabil în Occident, am să vă răspund că nu Occidentul a părăsit de abia 20 de ani totalitarismul roșu, având nevoie de construirea și consolidarea unui mod de a gândi și acționa democrat.

    Cu egal respect, O.P.

  4. Domnule Pecican,

    Permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru răspunsul prompt şi nuanţat. Voi încerca să revin ulterior (într-un alt comentariu) mai pe larg la fondul problemei (aşa cum îl înţeleg eu), dar încă de pe acum aş aborda, fie şi în treacăt, două aspecte:

    1. Scrieţi:

    „…[R]efăcând traseul postărilor şi al comentariilor – într-o zi când plictisul sau excesul de timp liber v-ar permite-o -, aţi observa, poate, că nu fac decât să răspund unor somaţii, mai abrupte sau mai protocolare, izvorâte din cercul de prieteni (şi colegi) ai dlui Mincă. /…/ În situaţia în care eşti provocat, nu ai multe soluţii. Pleci capul şi te strecori pe lângă ziduri, intimidat, ori accepţi dialogul”

    Totuşi, oricine vă urmează sfatul de a parcurge şi comentariile care s-au încrucişat anterior pe acest blog, la această rubrică, poate lesne constata că, în fapt, DVS. sunteţi cel care v-aţi plasat în ofensivă, provocând cel dintâi. În consecinţă, oare nu cumva cei ce v-au „somat” (cuvântul dvs.!) s-au văzut împinşi în contraofensivă de însăşi intransigenţa (şi, poate, pe alocuri, de neîndreptăţirea) şarjei dvs. polemice iniţiale la adresa lor? – Or, dacă e aşa, pesemne că n-ar fi tocmai exact să sugeraţi că sunteţi persecutat (şi încă, eventual, din senin), cum aproape că reiese din rândurile dvs. reproduse de mine mai sus. Dar dincolo de aceasta: având în vedere că (după cum se spune în limbajul preşcolarilor) „DVS. aţi început” sau (într-un limbaj mai matur) „DVS. aţi aruncat mănuşa”, ar reieşi că eraţi dornic de o dezbatere publică pe tema filosofiei lui Heidegger şi a grupului HAH încă DINAINTE de a fi „provocat” sau „somat” propriu-zis de „prietenii şi colegii” dlui Bogdan Mincă. Oricum, eu nu vă întrebam de ce aţi continuat să răspundeţi aici, pe blog, la rubrica „PSEUDO-dezbatere filosofică”, membrilor grupului HAH, ci mai degrabă de ce vi s-ar părea utilă/ fructuoasă o VIITOARE dezbatere publică AUTENTICĂ, despre filosofia lui Heidegger în România. Ceea ce mă aduce la a doua chestiune pe care aş dori să v-o supun atenţiei:

    2. Oare nu admiteţi, cel puţin în principiu, că ar fi posibil – şi chiar imperios necesar – să se distingă între:

    „ontologia fundamentală” a lui Martin Heidegger

    şi, respectiv,

    vederile sale politice pro-naziste?

    Chiar presupunând că ambele ni se par amendabile, a conchide că ontologia lui Heidegger este criticabilă şi în aspectele ei lipsite de relevanţă politică PENTRU CĂ (adică ÎN BAZA „TEMEIULUI” CĂ) vederile politice ale lui Heidegger sunt moralmente reprobabile constituie un evident non sequitur; mai direct spus, un verdict (favorabil sau defavorabil) cu privire la punctul „” nu decurge, cred, necesarmente din verdictul (favorabil sau defavorabil) pe care am fi înclinaţi să-l formulăm cu privire la punctul „” – şi nici viceversa.

    Acestea fiind spuse, m-ar interesa cum vă poziţionaţi în raport cu o atare distincţie. O consideraţi: pertinentă şi relevantă; pertinentă, dar nu şi relevantă; relevantă, dar nu şi pertinentă; sau nici una, nici alta (aşadar, irelevantă şi sofistică)?

    Cu acelaşi respect,
    Val Mihăescu

  5. Stimate Domnule Val Mihăescu,

    Socotiţi că o prezentare acidă de carte se cuvine luată ca provocare la duel? Dacă e aşa, de acord, eu am provocat încăierarea („la bagarre”!). Dar, în această interpretare, la întâlnire era chemat şi se putea prezenta dl. Bogdan Mincă, nu o ceată de anonimi mai puţin trecuţi prin filtrele educaţiei preşcolare şi şcolare. Să fie vorba despre pseudonime ale dlui Mincă însuşi? Privindu-i poza şi luând cunoştinţă de erudiţia domniei sale parcă nu îmi vine a crede…
    Când doi inşi cu pregătire şi poziţii universitare dispută idei şi viziuni, avem de a face cu o polemică în principiu echitabilă. Atunci când asupra unuia se asmut mai mulţi handralăi cu năravuri la cote de avarie, nu mai e nimic echitabil şi elegant. Nu mă victimizez aici, socotindu-mă destul de în puteri pentru a-mi păstra poziţia verticală. Dar nu veţi pretinde, stimate domn, că la postarea mea iniţială s-a răspuns colegial, cordial şi comme il faut.

    Fără îndoială că în abstract se poate şi este necesar să distingem între ceea ce numiţi „ontologia fundamentală” şi poziţiile „pro-naziste” ale lui Heidegger. Dar, oricât am distinge între cele două, ele conturează ÎMPREUNĂ portretul unuia şi aceluiaşi gânditor. De ce nu ne-am ocupa, la urma urmei, de valorizarea operei plastice de tinereţe a lui Adolf Hitler, bunăoară? Nici nu picta rău, domnul acela din pricina căruia au murit milioane de oameni.

    Şi apoi: în temeiul căror fapte vedeţi ca pe o misiune prioritară a filosofiei româneşti actuale valorizarea „moştenirii heideggeriene”?

    Nu subscriu, de aceea, nici unei iniţiative din ciclul „Să învăţăm de la nazişti lucruri bune!”

  6. Domnule Profesor,

    Mărturisesc că de aici, din Capitală (deşi nu neapărat din cea mai strictă proximitate a dlor Liiceanu şi Pleşu), lucrurile se văd întrucâtva diferit:

    1. Cuvântul „hăndrălăi” e un regionalism cam dur şi, totodată, cam deplasat – de vreme ce nu prea are, în context, acoperire semantică. Să ne amintim, bunăoară, ce spun dicţionarele:

    „HANDRALẮ//U ~i m. pop. Tânăr care manifestă interes exagerat faţă de fete; hătălău. /cf. ung. vándorló” [http://dex-online.ro/handralau/cauta/]

    Or, înclin să cred că nu despre incursiuni deşucheate de acest tip discutăm aici. (Mai bine recurgeaţi la termenul îndrăgit şi difuzat odinioară cu generozitate de dl. Andrei Marga: „haidamaci”. Aţi fi scăpat, astfel, măcar de contrasens. Parţial.)

    În rest, însă, chiar dacă dl. Bogdan Mincă ar accepta să intre în dialog direct cu dvs., ce fel de răspunsuri aţi aştepta de la d-lui? Să fim serioşi: cât de rodnic poate fi un schimb ideatic (chiar şi unul bine intenţionat) între persoane cu presupoziţii, standarde culturale şi valori DIAMETRAL OPUSE?

    Apoi, după cum pe drept cuvânt s-a mai semnalat, dvs. nici măcar nu aţi scris o recenzie aplicată sau o cronică la cartea dlui Mincă – n-aţi elaborat, aşadar, un text de întâmpinare meticulos şi sobru, pe care să-l publicaţi în revuistica de cultură de la noi, ci v-aţi complăcut mai curând într-o avalanşă de metafore contondente, aici, la dvs., pe blog. Aşadar, dacă tot nu aţi făcut efortul („colegial, cordial şi comme il faut”) să examinaţi mai îndeaproape armătura conceptuală a volumului dlui Mincă, de ce să vă mai miraţi că autorul nu se arată din cale-afară de stimulat să converseze cu dvs.?

    …Iar apropo de aşa-zisele pseudonime: câte unii – pseudonimi şi ei – vă suspectează, constat, chiar şi pe dvs. înşivă (cu temei sau fără?) că le întrebuinţaţi în comentariile la postările dvs. de până acum…;

    2. Paralela Martin Heidegger – Adolf Hitler mi se pare cu totul forţată, din motive (speram eu) cât se poate de evidente: Hitler este un CĂLĂU abuziv, a cărui pasiune juvenilă pentru pictură nu a marcat în vreun fel relevant istoria artei occidentale, în timp ce Heidegger este, orice s-ar spune, un GÂNDITOR a cărui dezerţiune morală din timpul rectoratului său freiburghez, indiferent cât de condamnabilă în sine (şi sunt de acord fără ezitare că e!), nu l-a împiedicat să se profileze, TOTUŞI, ca un autor extrem de complex şi de original, care a amprentat (fie că ne place, fie că nu) decisiv filosofia continentală a secolului XX.

    A postula din oficiu o legătură cauzală de tip necesar între ‘analitica ontologică a Dasein-ului’ din „Sein und Zeit” (de pildă) şi, respectiv, camerele de gazare de la Dachau, Buchenwald sau Bergen-Belsen constituie, în opinia mea, o iniţiativă aiuritor de imprudentă.

    Să mă explic: nu pledez nicio clipă pentru disculparea lui Heidegger (sau a altor intelectuali narcotizaţi de mirajul Puterii totalitare – negre, brune, verzi sau roşii). Sub raport moral, pactizarea lui Heidegger cu Dreapta hitleristă mi se pare cât de se poate de blamabilă. Numai că să nu cădem acum taman în cealaltă extremă (ideatică), trăgând concluzia că vederile politice pro-naziste îi maculează lui Heidegger integral şi ireversibil însăşi concepţia filosofică (pe care – apropo, Domnule Pecican -, nu eu, ci Heidegger însuşi o desemnează prin eticheta – e adevărat, repudiată ulterior – de „ontologie fundamentală”, fapt pe care se cuvenea, poate, să-l ştiţi deja, dacă tot vă interesaţi, fie şi fugitiv, de destinul cultural – antum şi postum – al acestui ‘maître a penser’german: http://books.google.ro/books?id=u_d2LTJuRGQC&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false…)! Altminteri riscăm să comitem ceea ce pretenţios s-ar numi o „extrapolare DELICTUOASĂ” sau, mai simplu şi mai tranşant, o NEDREPTATE.

    Putem repara oare o nedreptate printr-o alta, de semn contrar? Am serioase dubii în acest sens.

    Pentru exemplificare, aş recurge şi eu la convenţia unei analogii – dar nu între Heidegger şi Hitler, ci între Heidegger şi (mai degrabă) Louis-Ferdinand Celine. Astfel, vă întreb pe dvs., Domnule Ovidiu Pecican, vizându-vă în dubla dvs. calitate de istoric, dar şi de prozator: Celine, antisemitul Celine, e oare în mai mică măsură formidabilul stilist care a schimbat din temelii canoanele romanului european modern? Este oare diminuată în vreun fel statura lui de romancier, judecată în sine, doar din pricina atitudinii sale favorabile faţă de agenda politică a guvernului colaboraţionist de la Vichy?

    Din parte-mi, îngăduiţi-mi să cred că NU – după cum, de altfel (mă grăbesc să adaug), nici lichelismul politico-moral al lui Celine nu-mi pare vreo clipă a fi compensat (ori măcar atenuat) de meritele artistice ale romancierului.

    Or, presupunând că acceptaţi acest raţionament referitor la Celine, de ce să nu-l aplicăm şi în cazul lui Martin Heidegger?

    Palierul estetic (sau, alternativ, filosofic) şi cel etic mi se dezvăluie a fi planuri DISTINCTE, AUTONOME (chiar dacă se pot şi intersecta pe anumite porţiuni), astfel încât nici unul nu e reductibil la celălalt şi, deci, fiecare necesită evaluări echilibrate, pe cât posibil scutite de contaminări tendenţioase între etajele analizei.

    În concluzie: nefiind un heideggerian fervent (ba chiar dimpotrivă!), nu susţin că „valorizarea ‘moştenirii heideggeriene'” ar reprezenta obligatoriu „o misiune prioritară (sau, Doamne fereşte, unică) a filosofiei româneşti actuale”, dar, în acelaşi timp, nu consider că ar fi o prioritate nici restricţionarea sau extirparea ei.

    Finalmente, de ce ne-am încăpăţâna în refuzul de a învăţa lucruri dezirabile/ admirabile CHIAR ŞI de la cei pe care-i DETESTĂM, altminteri, în mod îndreptăţit…? Mai exact: de ce nu am învăţa acele lucruri admirabile (în caz că realmente există) tocmai PENTRU CĂ sunt admirabile şi, deci, ÎN POFIDA faptului că ele s-ar regăsi, să zicem, la altfel odioşii nazişti? Căci şi pe aceştia din urmă îi dezavuăm, în realitate, nu pentru eventualele lucruri lăudabile pe care le vor fi săvârşit, ci mai degrabă pentru mârşăviile comise.

    Pe scurt: a condamna integral şi fără drept de apel nu este oare la fel de dogmatic şi de nenuanţat precum faptul de a elogia integral?

    Prin contrast, poate că ar trebui să ne exersăm mai degrabă capacitatea de a recunoaşte o idee sau o faptă lăudabilă CHIAR ŞI atunci când o regăsim la cei pe care-i urâm sau dispreţuim (aşadar, ÎN POFIDA acestei circumstanţe) – şi invers: să ne exersăm capacitatea de a detecta şi amenda fără preget orice idee sau faptă potenţial primejdioasă CHIAR ŞI atunci când o întâlnim la cei pe care, în general, îi respectăm sau chiar îi iubim (adică, iarăşi, ÎN POFIDA unei atare conjuncturi).

    …Şi pentru că această capacitate mirabilă trebuia să poarte un nume, i s-a spun DISCERNĂMÂNT (dacă bine îmi aduc aminte).

    Cu stimă,
    Val Mihăescu

    • Domnule Mihăescu,

      Regret că aseară legătura mea internet s-a întrerupt, lăsându-mă cu răspunsul necompletat. Încerc să îl dau acum, deși alte activități îmi drămuiesc, în această dimineață, timpul. Nu mă omor după dialogul cu rigiditățile filosofilor. Ca scriitor, folosesc expresii plastice, conotate plural nu, cum spuneți dvs. pe șleau, având un singur sens. Pe străzile copilăriei mele, nepetrecute în palate, handralău însemna altceva, fiind un cuvânt interșanjabil cu hasmandău, haidamac, golan, dobitoc agresiv și rudimentar, persoană ofensivă, de dimensiuni mari, nefrecventabilă de oamenii de condiție. Dacă recurgeți la dicționare, mergeți direct la dicționarul tezaur, singurul care cuprinde suficiente sensuri zonale și argotice pentru a vă ajuta să înțelegeți. Dintre cei care înnoiesc sau diversifică limba, scriitorii sunt, totuși, cei înzestrați cu un anume simț particular pentru așa ceva. Filosofii nu par bine așezați pentru asemenea activitate. Ei preferă fidelitatea față de gândul unui particular (Heidegger, de pildă) decât cea față de modurile de funcționare și diversificare ale unui idiom.
      Eu nu sunt cenzura ideologică și oficială a României, deci este inadecvat să vorbiți, în legătură cu mine, despre „restricționarea sau extirparea” interesului pentru Heidegger în filosofia actuală românească. Fac însă diferența între interesul unui particular sau a altuia și cultivarea lui stăruitoare într-un grup de lucru sprijinit logistic în mod masiv, pentru a penetra piața de idei românească și a impune acesteia, persuasiv, discret, dar coerent și convergent, o problematică ce va avea drept corolar creșterea asimptotică a respectului și considerației față de… un colaborator al celui de-al III-lea Reich.
      Spirit pesemne mai subtil și mai flexibil decât al meu, nu aveți decât să învăţați „lucruri dezirabile/ admirabile CHIAR ŞI de la cei pe care-i DETESTĂM”. Pe cât posibil, mă feresc de la asemenea chemări de sirenă și le recomand și altora. Să învățăm ce, la urma urmei, de la ei? Niște cuvinte intraductibile în matca limbii proprii? O artă combinatorie? E dreptul dvs., dar nu și opțiunea mea. Vă va fi, de aceea, greu să mă târâți, dvs. sau alți comentatori de pe acest blog, în zona unei comentări asidue, la text, a lui Heidegger.
      Nimeni nu cere o condamnare fără nuanțe a îndrăgitului dvs. maestru de gândire german. Dar eu zic să facem așa: păstrați dvs. nuanțele și cultivați-le cât vi se pare de moral și îngăduiți-mi mie, în plină democrație și libertate a alegerilor culturale, să mă scutur de subtilitățile care vorbeau de locuire în termeni așa-zicând hoelderlinieni în timp ce birocrația nazistă pregătea, orice ați zice, camerele de gazare de prin știutele lagăre.
      Dacă dogmatism se cheamă, foarte bine: rămân de partea victimelor, nu a călăilor. Cazul Celine, adus de dvs. în discuție, nu mi se pare relevant. Va fi având admiratori, scriitorul francez – dar eu nu mă număr printre ei (sa vă mai spun motivul?) -, printre altele și pentru că păcatele mortale nu se vindecă printr-o întorsătură de frază. „Stiliștii” ar trebui să își stilizeze, cred, mai degrabă atitudinile de viață decât vorbulițele.
      Pe scurt: cu dezamăgire văd crescând sub nasul meu o nouă, viguroasă, generație care calcă grațios pe morminte în numele unor valori „mai înalte” (care?): autonomia esteticului… ideația înaltă… piscurile și abisurile filosofării…
      Discernământ fără pământ sub picioare, plutind prin nuanțe dar trecând peste evidențe? Mira-m-aș!

      În fine, despre pseudonimie, ce să mai zic?! Îmi pot rezerva, dacă voi socoti necesar, dreptul de a folosi cel puțin la fel de multe cât Kierkegaard sau Fernando Pessoa, nu și a discuta despre asta neapărat cu dvs., câtă vreme blogul meu arată fără putință de tăgadă că postați sub patru nume diferite de pe aceeași adresă. Hahaha! Drăguță stăruință, mulțumesc și pentru lecții, și pentru amabilul interes.

      • Domnule Profesor Pecican,

        Vă mulţumesc pentru răspuns. Înţelegând că sunteţi solicitat de sarcini mai urgente şi nedorind să abuzez de timpul pe care aveţi amabilitatea să-l acordaţi schimbului nostru de „scrisori deschise”, voi încerca să nu vă reţin prea mult. Voi căuta să mă concentrez, de aceea, asupra principalelor teme ale „PSEUDO-dezbaterii filosofice” (şi etice) pe care aţi inaugurat-o, lăsând la o parte unele chestiuni stilistico-retorice şi lexicologice marginale (‘handralăi’ vs. ‘haidamaci’), susceptibile de a ne deturna în mod regretabil atenţia de la mizele centrale:

        1. Astfel, declaraţi:

        „Nu mă omor după dialogul cu rigidităţile filosofilor. […] Vă va fi, de aceea, greu să mă târâţi, dvs. sau alţi comentatori de pe acest blog, în zona unei comentări asidue, la text, a lui Heidegger”.

        Într-adevăr, Domnule Pecican: ca prozator şi ca istoric, e dreptul dvs. să vă proclamaţi inapetenţa pentru rigoarea standardelor intelectuale pe care le asumă, îndeobşte, disputele filosofice autentice (sau, cel puţin, disputele filosofice autentice de tip universitar). În particular, e dreptul dvs. să nu citiţi niciodată vreo pagină din Martin Heidegger, Otto Poggeler – sau, iată, Bogdan Mincă. În schimb, dacă aşa stau lucrurile, cred că e şi dreptul d-lui Bogdan Mincă să nu vă considere un partener credibil de dialog pe marginea cărţii d-sale. Vă întrebam, aşadar: de ce să vă miraţi (sau supăraţi) că dl. Mincă îşi chiar exercită în practică acest drept şi tace? Să fie oare atât de injustă o atare opţiune a d-lui Mincă, atâta vreme cât, până de curând, dvs. eraţi convins în mod sincer, după câte se pare, că – hm – „Kehre” este o persoană şi, totodată, ignoraţi complet paternitatea heideggeriană a sintagmei „ontologie fundamentală”? (Oare dvs., ca medievist, aţi accepta să discutaţi în mod serios cu cineva care i-ar confunda, senin, pe Vlad Ţepeş cu Basarab Ţepeluş sau pe Carol cel Pleşuv cu Radu al II-lea Prasnaglava? – Ei bine, cu tot respectul, confuzia dvs. referitoare la „Kehre” e mult mai gravă, nu vi se pare?);

        2. Precizaţi:

        „Eu nu sunt cenzura ideologică şi oficială a României, deci este inadecvat să vorbiţi, în legătură cu mine, despre ‘restricţionarea sau extirparea’ interesului pentru Heidegger în filosofia actuală românească. Fac însă diferenţa între interesul unui particular sau a[l] altuia şi cultivarea lui stăruitoare într-un grup de lucru sprijinit logistic în mod masiv, pentru a penetra piaţa de idei românească şi a impune acesteia, persuasiv, discret, dar coerent şi convergent, o problematică ce va avea drept corolar creşterea asimptotică a respectului şi consideraţiei faţă de… un colaborator al celui de-al III-lea Reich”.

        Răspund: presupunând că cineva (dl. Gabriel Liiceanu, în speţă) este animat de admiraţia pentru ideile unui gânditor (întâmplător, german) şi, în plus, mai şi dispune de resursele economice necesare pentru a-şi manifesta în mod public pasiunea (prin editarea de traduceri meticuloase şi elegante sub raport grafic din opera autorului respectiv sau prin chiar publicarea unor exegeze profesioniste autohtone, de pildă), ce li s-ar putea imputa unor asemenea gesturi? În fond, chiar şi pentru o lectură DEfavorabilă a operei heideggeriene e util ca aceasta să fie, mai întâi, pusă la îndemâna celor care nu citesc cursiv în limba maternă a filosofului de la Freiburg im Breisgau (sau, dacă se preferă, de la Todtnauberg im Baden-Schwarzwald). Sugeraţi cumva că „grupul HAH” – cum aţi ales să-l numiţi – desfăşoară un soi de activitate conspirativă, menită să îndoctrineze publicul cititor cu lozincile ideologice ale Extremei Drepte (în dublă ipostază legionaro-nazistă)? Dacă da, oare nu e o concluzie, TOTUŞI, cam prea aventuroasă? În plus, oare nu insultaţi inteligenţa multora dintre contemporanii dvs. închipuindu-vă că aceştia, pasămite unanim şi automat obedient, l-ar asimila pe Heidegger (sau pe Nae Ionescu) în mod exclusiv entuziast, numai pentru că râvna onestă a unui editor bucureştean le pune la dispoziţie în librării operele sus-zişilor? Într-un stat democratic, fiecare îşi poate cultiva pasiunile, iar dacă beneficiază de fondurile necesare, o poate face chiar în mod public şi concertat. Dacă faptul nu vă convine, e dreptul dvs. să protestaţi, dar şi dreptul „grupului HAH” să-şi urmeze pe mai departe, nestingherit, preocupările. Oare vă împiedică, însă, „grupul HAH” să vă dezvoltaţi o grupare proprie, alternativă, coagulată în jurul uneia sau mai multor pasiuni culturale diferite (şi chiar opuse)? Iar dacă nu, atunci unde e nedreptatea?;

        3. Mai adăugaţi:

        „Nimeni nu cere o condamnare fără nuanţe a îndrăgitului dvs. maestru de gândire german. Dar eu zic să facem aşa: păstraţi dvs. nuanţele şi cultivaţi-le cât vi se pare de moral şi îngăduiţi-mi mie, în plină democraţie şi libertate a alegerilor culturale, să mă scutur de subtilităţile care vorbeau de locuire în termeni aşa-zicând hoelderlinieni, în timp ce birocraţia nazistă pregătea, orice aţi zice, camerele de gazare de prin ştiutele lagăre. Discernământ fără pământ sub picioare, plutind prin nuanţe, dar trecând peste evidenţe? Mira-m-aş!”.

        Observaţiile mele:

        (a) Expresia „îndrăgitul dvs. maestru de gândire german” este cât se poate de inexactă. În postarea mea anterioară exista avertismentul: „nefiind un heideggerian fervent (ba chiar dimpotrivă!), /…/”. E o mărturisire pe care mă grăbesc să o reconfirm: filosofia lui Heidegger nu mă ispiteşte în mod special, ci, la drept vorbind, îmi este chiar antipatică. Se pare, însă, că neînţelegerile tot nu au putut fi eludate. Mă abţin să vă suspectez, totuşi, de rea-credinţă, aşa încât conchid că nefericita formulare pe care mi-o adresaţi provine dintr-o simplă neatenţie a dvs. (alimentată, poate, involuntar de mine – în pofida precauţiilor exprese…);

        (b) Interesantă propunerea dvs., fără îndoială: reiese că echilibrul şi nuanţarea în gândire (şi acţiune) n-ar putea fi decât nişte bunuri ce survin abia la nivel SUPRA-individual (COLECTIV), prin punerea laolaltă a unor indivizi cu adeziuni, altminteri, LA FEL de unilaterale şi de exclusiviste, doar că de sens CONTRAR. După reţeta dvs., binecuvântata ‘via media’ s-ar obţine, pesemne, numai comasând fanatici din tabere antagoniste – suporteri înflăcăraţi ai Extremei Drepte, să zicem, cu militanţi frenetici ai Extremei Stângi? Dacă da, iată un sofism de toată frumuseţea, care nu mai merită comentarii (cred);

        (c) Încă tot nu aţi dovedit că ar exista vreo legătură cauzală directă şi necesară între „analitica ontologică a Dasein-ului” la Heidegger şi Holocaust. Nici eu nu ignor evidenţele (adică iniţiativele/ actele CRIMINALE ale nazismului, cu milioanele de victime produse) şi le condamn rezolut. În schimb, insist, NU mi se pare la fel de evidentă legătura dintre „soluţia finală” şi diverse capitole din „Sein und Zeit” – şi nici dvs. nu aţi probat-o, până în prezent, de altfel!

        4. Mai notaţi:

        „Spirit pesemne mai subtil şi mai flexibil decât al meu, nu aveţi decât să învăţaţi lucruri dezirabile/ admirabile CHIAR ŞI de la cei pe care-i DETESTĂM’. Pe cât posibil, mă feresc de la asemenea chemări de sirenă şi le recomand şi altora [să reacţioneze întocmai]. Să învăţăm ce, la urma urmei, de la ei?”

        Domnule Pecican, argumentul meu era unul DE PRINCIPIU şi se baza pe un enunţ bicondiţional elementar:

        ‘DACĂ şi NUMAI DACĂ naziştii gândesc/ spun/ fac lucruri admirabile, [atunci] ele merită – PRIN DEFINIŢIE – admirate (şi urmate)’

        Or, în ceea ce vă priveşte, dvs. atacaţi antecedentul acestei implicaţii (contestaţi, adică, judecata introdusă prin ‘DDACĂ’ şi care ţine până la virgulă); prea bine, sunt întru totul de acord cu dvs. că aveţi temeiuri să procedaţi astfel. Dar asta înseamnă doar că, din punctul dvs. (şi – adaug – al meu) de vedere, naziştii NU au gândit/ spus/ făcut, de fapt, lucruri admirabile. Or, în caz că antecedentul cade, cade şi consecventul – adică nu mai decurge nici judecata care ţine de la virgulă până la punct (cum că merită, pasămite, să-i imităm pe nazişti).

        Mai clar, eu apăram următoarea afirmaţie:

        ‘În IPOTEZA – şi NUMAI în ipoteza – că naziştii (sau orice alt grup detestat) ar fi gândit/ spus/ făcut (şi) lucruri admirabile, ele se cuvin admirate şi urmate’

        Or, dvs. obiectaţi acum prin a sublinia că ipoteza cu pricina este neîntemeiată şi că, din contră, naziştii au comis doar lucruri reprobabile. Foarte bine – atunci nu rămâne nimic de admirat la ei. Atâta doar că semnalarea dvs. indignată NU contrazice, în realitate, câtuşi de puţin enunţul meu bicondiţional de principiu, întrucât el se referă – repet – DOAR la situaţia (neconstatabilă, din păcate, pe plan istoric) în care naziştii ar fi CHIAR gândit/ spus/ făcut (şi) lucruri care să apară ca admirabile din perspectiva unui sistem de valori de tip democratic, deci tolerant.

        Sintetizând, când aţi declarat: „Nu subscriu, de aceea, nici unei iniţiative din ciclul ‘Să învăţăm de la nazişti lucruri bune!’, voiaţi, pesemne, să spuneţi:

        „Nu subscriu nici unei iniţiative de a prezenta PE NEDREPT faptele IREMEDIABIL şi COMPLET CONDAMNABILE ale naziştilor drept lăudabile şi de a crea prozelitism pe seama lor” – teză a cărei pertinenţă o admit şi eu.

        În schimb, în ce mă priveşte, argumentam mai degrabă că:

        Subscriu la ORICE tentativă de a admira (şi imita) în mod ÎNDREPTĂŢIT – de astă dată – presupusele fapte REALMENTE admirabile (dpdv democratic) ale naziştilor (sau ale altor grupuri detestate) – în caz că respectivele fapte meritorii ar CHIAR exista (ceea ce, recunosc, NU se prea adevereşte în practică, dar aceasta e o ALTĂ problemă, care nu atentează la valabilitatea principiului pur IPOTETIC susţinut de mine!).

        5. „Pe scurt: cu dezamăgire văd crescând sub nasul meu o nouă, viguroasă, generaţie care calcă graţios pe morminte în numele unor valori „mai înalte” (care?): autonomia esteticului… ideaţia înaltă… piscurile şi abisurile filosofării…” – Domnule Pecican, în lumina celor arătate mai sus, oare nu vă cam pripiţi? O întreagă generaţie „viguroasă”, a cărei existenţă o inferaţi doar din mesajul (greşit înţeles, şi el) al câtorva glasuri?…Hotărât lucru, strategiile dvs. de eşantionare i-ar cam contraria pe sociologi;

        6. „Cazul Celine, adus de dvs. [d-le Mihăescu] în discuţie, nu mi se pare relevant” – Ah, da: ce noroc că analogia dvs., Domnule Pecican, cu Hitler e infinit mai la obiect;

        7. „Va fi având admiratori, scriitorul francez [Celine] – dar eu nu mă număr printre ei (să vă mai spun motivul?) -, printre altele şi pentru că păcatele mortale nu se vindecă printr-o întorsătură de frază. ‘Stiliştii’ ar trebui să îşi stilizeze, cred, mai degrabă atitudinile de viaţă decât vorbuliţele”. – Aşadar, nu subscrieţi la celebrissima opinie a lui Gide, potrivit căreia <> (şi viceversa)? Atunci să înţeleg că vă deziceţi şi de Baudelaire, şi de D. H. Lawrence etc. …?

        Finalmente, o precizare în chestiunea pseudonimelor: aveţi, desigur, dreptate – şi chiar nu mi se pare deloc relevantă. Doar că dvs. v-aţi întrebat în treacăt dacă nu cumva însuşi dl. Bogdan Mincă v-a abordat aici, pe blog, din spatele unor măşti onomastice variate, iar eu nu m-am putut stăpâni să nu surâd remarcând că nici dvs. n-aţi scăpat, la rându-vă, de suspiciunea similară a altora (poate la fel de nefondată). Atât şi nimic mai mult.

        În rest, trebuie să vă dezamăgesc, însă: eu şi mai tinerii mei colaboratori Ciprian Cerb, Virgil Costinaş şi Ion Brandea suntem persoane cât se poate de reale şi de distincte, cu orientări, concepţii şi păreri proprii (uneori chiar opuse – ceea ce se reflectă, inevitabil, şi în postările noastre!). Până acum v-am scris, însă, cu toţii, din obişnuinţă, de pe adresa de email a clubului nostru de lectură privat (ar fi excesiv de pretenţios, cred, să spun „de pe adresa de email a asociaţiei noastre”, întrucât nu are nici măcar site – cel puţin deocamdată). Dar nu e nicio problemă: în speranţa că asta vă va mai risipi bănuielile, acum vă scriu direct de pe adresa mea personală (valmihaescu@yahoo.com) şi îi voi sfătui şi pe colegii mei să procedeze la fel, în caz că mai doresc să intervină în dialog.

        Cu stimă,
        Val Mihăescu

      • Dragă Domnule Mihăescu,

        Aveți dreptate pe absolut toată linia. Încă o dovadă că tinerii – dacă nu cumva veți fi fiind vârstnic – au mereu dreptate. Mulțumesc pentru longilinul răspuns izvorât ca de sub pana fiului meu. Am savurat mesajul dvs. Vă asigur că puteți continua și pe mai departe.

        Firește, nu iau deloc în serios identitatea dvs., nici nu îngurgitez povestea cu clubul de lectură, hahaha. Aștept cu plăcere însă fotografia dvs. și pe ale celorlalți părtași de adresă email, împreună cu buletinele de identitate, legitimațiile de călătorie, numărul la pantofi etc., spre a ști mai sigur că existați.

        Pe urmă, poate vorbim și mai serios.

        Până atunci însă, veți observa că am dat liber opiniilor dvs. pe blogul meu, bucuros că ideile mele v-au provocat în asemenea măsură încât să elaborați texte dense, kilometrice, interesante, care justifică binișor opțiunile discutabile ale generației.

  7. Stimate Domnule Pecican,

    Am incercat ieri trimiterea unui comentariu in care va intrebam care sunt criteriile dupa care alegeti manifestarile filo-naziste la care reactionati in mod public.

    Pe scurt, va intrebam de ce reactia la intonarea unui imn legionar intr-o chilie de manastire nu este insotita de o reactie pe masura la aniversarea publica pe strazile orasului Miercurea-Ciuc a ocuparii Ardealului de Nord de catre Miklos Horthy sau la elogierea operei criminalului de razboi Wass Albert.

    Probabil ca elemente de ordin tehnic au facut ca mesajul sa nu ajunga la dumneavoastra, motiv pentru care imi permit sa insist.

    • Stimate Domnule Mihu,

      N-am primit, într-adevăr, prețiosul dvs. comentariu de ieri, dar asta nu ne împiedică să discutăm astăzi, nu-i așa? Arătați-mi unde ați protestat dvs. împotriva evenimentului pe care îl evocați, în deplină cunoștință de cauză, se pare, ca să semnez imediat alături de dvs. Ah, sau dvs. nu vă simțiți deranjat sub raport civic de admiratorii de naziști, așteptați asta doar de la mine? Să mă lămuriți, dacă socotiți că e relevant. N-am observat să fi semnat nici riposta la scrisoarea dlor Liiceanu, Pleșu & Co. de susținere a dreptului dlui Ion Cristoiu de a evoca nostalgic prestația Căpitanului (nu mă refer la cel de navă, desigur). Oricum, printre criteriile care „mă mână în luptă”, notați-l întâi pe acesta ce urmează: prefer să reacționez mai cu seamă la tembelismul îngâmfat decât la cel pur și simplu. Și cine să fie mai îngâmfat decât filosofii, lucrători în câmpul ideii?…

      Nădăjduiesc ca acest mesaj să vă parvină.

      • Domnule Pecican, zău aşa. Cu stimă.

        Val Mihăescu

      • Domnule Mihăescu,

        Dacă nici această recunoaștere la scenă deschisă nu vă dă deplină satisfacție, nu știu ce să mai zic. Dvs. și clubului dvs. de lectură, foarte bine instruit și excelând în politețe, vă doresc… lecturi constructive. Mie… nu-mi ies. Salutări lui Bogdan🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: