CEARTA FILOSOFILOR: Despre un dialog revelator

Există oameni care fac istorie şi oameni peste care trece istoria. Adam Michnik face parte dintre cei dintâi. De aceea poate să ierte, deşi a trecut prin atâţia ani de închisoare politică. În sala arhiplină a Ateneului Român l-am ascultat la începutul săptămânii într-o sclipitoare discuţie cu Andrei Pleşu. Din sală, cineva, un intelectual care se considera de elită, sub pretextul unei întrebări, a încercat să se arate pe sine. Se declara uimit că Herta Müller îl credea trădător pentru că prin scrisul său nu se luptase cu sistemul ca anticomunist ce se presupunea a fi, iar acum se simţea acuzat că ar fi procuror, pentru că în 1990 le ceruse celor care se făceau vinovaţi de colaboraţionism să stea o vreme deoparte.

Adam Michnik i-a demonstrat cu adânc bun-simţ că nu există vini colective. Fiecare plăteşte pentru greşelile lui. Regimurile extremiste au pedepsit în grup pentru simpla apartenenţă. Din respect pentru scrierile preopinentului, Michnik a admis că nu e chiar bolşevic. „E doar menşevic”. Deşi se sculase ca şi coada vacii, verticală uneori, filosofeanul s-a scurs moale şi s-a împrăştiat pe scaunul lui. Dacă tăcea, filosof rămânea în ochii celor de faţă. E o ruşine să fii deştept şi totuşi oportunist. Acum 2.000 de ani l-ar fi lăudat pe băiatul cu focul sau pe cel care şi-a făcut calul senator. Astăzi laudă scroafa cu aptitudini de a se căţăra în copac.

(fragment din articolul Turma și iertarea, Adevărul, 19 februarie 2011)

http://www.adevarul.ro/dinu_patriciu_-_opinii/Turma_si_iertarea_7_429027097.html

 

Alte ecouri sosesc via email de la Cornel Mihai Ungureanu. Trimit la ele cu toată încrederea în discernământul cititorilor, mulțumindu-i autorului pentru semnalare:

http://cornelmihaiungureanu.ideilibere.ro/2577/dupa-dialogul-plesu-%E2%80%93-michnik-de-ce-aplauzele-le-a-luat-herta-muller/

http://cornelmihaiungureanu.ideilibere.ro/2588/dupa-dialogul-plesu-%E2%80%93-michnik-2-liiceanu-si-hainele-de-procuror/

Criticul literar și ambasadorul UNESCO Nicolae Manolescu este de o altă părere:

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_07_3.pdf

Vedere dinspre… Andrei Pleșu:

http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Melancolii_7_432026796.html#commentsPage-1

„Nu e treaba mea să mă amestec în antipatiile oamenilor. Nici să-l cocoloşesc pe Gabriel Liiceanu. şi nu mă preocupă veghea războinică a câte unui băieţel inconsistent, care se trezeşte pavlovian din propria sterilitate, oridecâteori miroase a „boierii minţii”. Mă întristează însă reacţia pe cât de pripită, pe atât de radicală a dlui Dinu Patriciu care, într-un editorial de săptămâna trecută, propunând trei sfaturi  strategice pentru o guvernare înţeleaptă, are timp să se răfuiască drastic cu „filosofeanu” (foarte fină glumiţă!). Nu cred că dl Patriciu e interesat în vreun fel de performanţa intelectuală a lui Liiceanu. Nu cred că i-a citit cărţile, nu cred că s-a ocupat de traducerile lui din Platon, Heidegger şi Schelling, nu cred că dispreţuieşte Editura Humanitas. Pentru dl Patriciu, Gabriel Liiceanu e strict un „intelectual al lui Băsescu” („scroafa urcată în copac”, cum iarăşi glumeşte sarcastic editorialistul, după ce vorbise şi de „coada sculată” a vacii). Dar mă întreb dacă într-o ţară „înţelept guvernată” n-ar trebui introdus, atunci când judeci pe cineva, şi principiul competenţei, dacă n-ar trebui ca valorile să conteze mai mult decât idiosincrasiile private, dacă n-ar trebui să separăm opiniile politice ale omului de înzestrarea lui profesională? „Mulţi intelectuali sunt oportunişti”, proclamă, amar, dl Patriciu. Da. Tot astfel şi mulţi oameni de afaceri! Liiceanu „nu s-a luptat în scris cu sistemul comunist”. S-a luptat cumva cineva prin arhitectură? „Liiceanu se consideră elită”. Da, Dinule, şi, în domeniul lui, este. Tu, într-al tău, te socoteşti cumva un tip de duzină? (cum ar fi „de la coada vacii”?). De când sunt liberalii atât de „anti-elitişti”? Cât despre „Apelul către lichele”, citeşte-l totuşi! Vei vedea că felul cum l-ai rezumat e greşit. Iar la urma urmelor ţi-o spun deschis: am văzut în jurul tău oameni faţă de care, în toate privinţele, Liiceanu e un înger. Te felicit pentru resursele de „înţelegere” şi chiar afecţiune pe care le-ai mobilizat pentru a-i tolera. Mai fă un efort!” („Melancolii”, în Adevărul, 22 februarie 2011)

Altă luare de poziție a aceluiași Andrei Pleșu (a se citi și comentariile polemice dinjosul articolului):

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:7ZD1VfOkbmwJ:www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/cine-cine-besteleste+schelling,+liiceanu&cd=6&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro

Revenire a lui Dinu Patriciu (ei da, uneori oamenii de afaceri ajun;i politicieni pot spune și ei câte un adevăr; e cineva care are monopulul adevărului?):

http://www.adevarul.ro/dinu_patriciu_-_opinii/Anti-melancolii_7_433226676.html#commentsPage-1

A se vedea și articolul lui Ovidiu Șimonca din Observator cultural, neapărat cu tot cu discuțiile care îl însoțesc, pro și contra, în comentarii: http://www.observatorcultural.ro/Vulgaritatea-lui-Dinu-Patriciu*articleID_24971-articles_details.html

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/20/cearta-filosofilor-dinu-patriciu-despre-un-dialog-revelator/trackback/

RSS feed for comments on this post.

4 comentariiLasă un comentariu

  1. Domnule Pecican,

    Am urmărit cu oarece interes discuțiile anterioare și am apreciat unele din luările dumneavoastră de poziție. Dezbaterea avea un anumit nivel, de aceea nu mi-a venit să cred că ați putut posta, ca epilog, un fragment dintr-un articol al lui Dinu Patriciu. Iertați-mă, dar vă descalifică și, mai grav, vă plasează pe o orbită deja mult prea colorată politic. Ce are a face coada vacii cu ștampila primăriei (ca să folosesc terminologia elegantă a celui citat de dvs.)?

    Dezbaterile de la Ateneu (cu Herta Müller și Adam Michnik) au atins, e adevărat, un punct sensibil: felul în care noi toți ne raportam la trecutul comunist, adică la propria noastră tragedie. Or, în anii 90, acel Apel către lichele a fost, cum bine știți, un strigăt de deznădejde al celui ce vedea că tragedia se perpetuează, că apele rămân tulburi și că e vorba doar de o schimbare de măști. Nici vorbă de vânătoare de vrăjitoare, nici vorbă de instigare la ură, ci, pur și simplu, un apel către conștiință. Și ar fi bine să nu uităm așa ușor că autorul acelui text a fost apoi trecut pe lista neagră, că era căutat de purtătorii de bâte generalizatoare ca să fie linșat. Cine umblă atunci cu generalizări ucigașe? Mă uimește cât de repede uităm totul și cât suntem de dispuși să preluăm opiniile altora, care pot fi subtile, însă, uneori inadecvate.

    (Și ca o paranteză, cu generalizări de acest tip ați operat chiar dumneavoastră instituind grupuri, opinii comune, luându-i la grămadă pe tinerii fenomenologi și judecându-i pe toți pornind de la atitudini individuale, de genul toți sunt ca Mincă sau ca Lavric, sau, mai grav, cățelușii asmuțiți ai cuiva. Or, chiar tipul acesta de generalizare este ucigător, el atacă atât individualitatea celor stigmatizați astfel, dar, vrând-nevrând și pe cea “demascatorului”.)

    Oare e nevoie sa vine unul ca Dinu Patriciu care sa ne invete cum stau, din punct de vedere teoretic, lucrurile?
    De aceea ma mira, domnule Pecican, ca bunul dvs simt si spiritul critic, pe care l-ati folosit cu destula ascutime pentru a diseca necrutator discursul tinerilor filosofi, nu v-au calauzit si in cazul de fata. Cum e cu putinta sa va lepadati asa de usor tocmai ceea ce va dadea distinctie?

    • Distinsă Doamnă Carmen Negrescu,

      Vă mulțumesc pentru lectura unor postări ale acestui blog și pentru comentariul critic trimis de curând. Nu vă place Dinu Patriciu. Nici domnului Băsescu nu îi place. Și nici eu nu mă omor după dânsul. Dar în fragmentul selectat de mine era vorba despre cineva din asistență, participant la întâlnirea Michnik – Pleșu. M-a interesat punctul de vedere asupra persoanei respective, nu fiindcă venea din partea unui mogul, nici pentru că era vorba despre un om pus sub urmărire de către putere (mâine, dacă vine domnia sa la putere, poate face la fel cu adversarii; din nefericire, acest joc se practică la noi destul de des; și tot din nefericire, se practică degeaba, fără rezultate, altele decât hărțuirea celor aflați în situația dată, fie ei Adrian Năstase, Gigi Becali sau… Patriciu). Nu lucrez pentru domnia sa și nu fac politică de partid. Omul însă vorbește despre impresia pe care i-a lăsat-o cineva care s-a trezit vorbind despre marea nedreptate suferită din partea Herthei Muller. Să fim serioși! Vă pot da pe loc – dar mă tem că le știți – alte referințe despre neplăcutul episod din cadrul întâlnirii cu premiata Nobel. Nimic nou, aici, față de acea situație, decât încă o mărturie despre persistența și adâncimea unei înțepături care putea să îi dea celui care a suferit-o măcar o crampă morală. Nu știu însă cu precizie dacă aceasta din urmă a survenit, mai ales că, după ce am postat, butonând televizorul, am surprins secvența din discuția bunilor prieteni Pleșu – Liiceanu în care cel de-al doilea ne explica tuturor (deci și dvs. și mie) cum a făcut domnia sa față comunismului dictatorial. Știm deci sigur că, în loc să se replieze pe o poziție puțin mai decentă, domnia sa a respins, iar și iar, ca pe o neînțelegere și o ofensă, acuza doamnei Muller. Revenind la Patriciu: haideți, stimată doamnă, să nu facem ce face popa, ci să fim atenți la ce spune popa. Dacă vreți. Dacă nu, putem continua cu reacțiile etern românești de excludere a celuilalt. Dar pentru astea îl avem pe Mircea Badea, supărat când pe implanturile de silicon ale divelor, când pe statura dlui Boc, când pe… sau pe…
      Spuneți că la Ateneu s-a atins „… un punct sensibil: felul în care noi toți ne raportam la trecutul comunist”. Iată o generalizare care ne solidarizează cu cei vizați direct de observațiile de acolo. Nu văd niciun motiv pentru care, dacă nu vă numiți Liiceanu, ați asuma raportarea, foarte particulară, a domniei sale la comunism. Eu, în orice caz, nu aș generaliza în felul cum o faceți. Asta apropo de pretinsele mele generalizări. Repet ceea ce am mai spus și poate că v-a scăpat. În grupul HAH eu îi includ doar pe acei tineri fenomenologi vrăjiți de Heidegger de seducțiile didactice, organizatorice și publicistice ale dlui Liiceanu. Cunosc alți fenomenologi, preocupați mai degrabă de Levinas, Merleau-Ponty, de alții. Și cunosc și filosofi care au lucrat pe teme heideggeriene, fără a deveni, prin asta, membri ai numitului (de mine) grup HAH.
      Cred că nimeni nu e scutit de asumarea răspunderii pentru deciziile sale. Ridicându-i în România – și în exterior, prin traduceri – un monument lui Heidegger, care nu a fost în simplă coincidență temporar-cronologică cu nazismul, nu facem un serviciu culturii democrate a Europei și lumii; nici chiar micii noastre culturi (pentru mine, cea mai importantă). Mai mult: mi se pare crud să nu discutăm cu tinerii pe care îi implicăm în astfel de cercetări cu cât mai mare precizie în ce intră.
      Vă mai amintesc, distinsă comentatoare, că mineriadele din 1990 și 1991 nu s-au făcut împotriva dlui Liiceanu și nici nu l-au atins pe domnia sa în primul rând. Numele morților din timpul mineriadelor sunt, acum, cunoscute. Și cel al răniților de atunci, în frunte cu Marian Munteanu (nu discut acum devenirea ulterioară a acestuia.) Gabriel Andreescu se afla în sediul GDS de pe Calea Victoriei în momentul sosirii minerești. A vorbit/ „parlamentat” cu cei sosiți acolo și, până la urmă, a scăpat neatins. Se putea, iată, întâmpla și așa.
      Despre „cățeluși”, cu voia dvs., ceva mai încolo. Am fost interpelat pe această temă de către dl. Cristian Mladin, deci dânsul de bucură de prioritate în primirea unui răspuns.
      Vă/ Mă întrebați retoric dacă e nevoie să luăm lecții de la Dinu Patriciu… Sper ca, atâta timp cât voi rămâne lucid, să pot învăța de la oricine socotesc că spune ceva ce merită să fie ascultat. Putem fi atât de aroganți încât să le refuzăm celor bogați ceea ce Isus nu a refuzat sutașului sau vameșului? Sau vorbim de răufăcători? Atunci revelator se poate dovedi dialogul Mântuitorului cu tâlharul cruficiat alături. Răspunsul la această întrebare e valabil însă, în forma consemnată aici, numai pentru mine, dvs. aveți nevoie de un răspuns propriu.
      Refutez, de asemenea, acuzele aspre („ucigător”, „a diseca necruțător”). Le vorbesc unor oameni bine pregătiți pe care, principial, îi socotesc egalii mei, chiar dacă domniile lor cred că mi-ar putea fi, eventual, superiori. Refuz însă să mă ascund după deget și caut să precizez cât mai exact la ce mă refer. Când niște voci lașe, ce se ascund după inițiale și pseudonime, mă acuză că nu… citesc, le răspund, credeți-mă, așa cum merită. La urma urmei, e nedrept ce spuneți, pentru că eu m-am rezumat, într-o primă instanță, să arunc niște fraze despre un volum semnat de dl. doctor în filosofie Bogdan Mincă. Mai departe, n-am făcut decât să răspund punctual la provocările venite dinspre excelenții colegi pe care îi apărați cu toată decizia.
      Socoteați că am o anume distincție și ați apreciat unele poziționări ale subsemnatului? De vreme ce nu le menționați explicit, pesemne că este vorba doar de niște politețuri, de o captatio. Fie și așa, vă sunt recunoscător pentru ele, chiar dacă nu erau necesare. La urma urmei, doamnă Carmen Negrescu, distincția o am sau nu, independent de parti pris-urile dvs. Cu respect, O.P.

  2. SA fim seriosi,trebuie sa vina un anume Adam din Polonia sa ne spuna ce greu a fost in comunism?

    Nici un strain nu are dreptul sa-l judece pe Ceausescu. Nici macar televiziunea care se baga in seama, pe nume Spiegel.

    Pe cuvant, parca suntem o tara in care nu au existat oponenti la regimul comunist. Cel putin asa suntem tratati, si este aceasta in fond, o jignire.

  3. Stimate comentator,

    Dl. Michnik e un nume sonor de opozant la regimul comunist polonez. Am toată stima față de domnia sa, chiar dacă nu îi înțeleg prea bine cordialitatea cu generalul Jaruzelski (ceea ce mă face să fiu un pic prudent cu el). Părerea mea este însă că oricine poate spune orice despre oricare subiect, în limitele cuviinței și ale legii. După Ceaușescu, eu nu plâng. Ba, dimpotrivă. Spiegel, din câte știu, e o publicație, nu o televiziune. Sau există și un canal televizionist în acest sens? N-am habar.
    Oponenți la comunism am avut, chiar cu arma în mână. Dar lumea pare mai dispusă să îi vadă eroismele dlui Liiceanu decât, să zicem, partizanilor din munți, Elizabetei Rizea sau altora ca ei. Cu timpul însă, pas cu pas, cred că fiecare lucru își va ocupa locul pe care îl merită.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: