Vlad SOLOMON: Marcel IANCU – Scrisoare de pe vapor (1938)

În ultimii ani se poate observa un interes crescut pentru mișcările de avangardă literară și artistică, în special pentru curentele Dada și Suprarealism. În numeroase țări se organizează expoziții de anvergură, se fac cercetări intense, se publică manifeste, documente inedite, se aduc la lumină versuri uitate sau mărturii surprinzătoare, se produc filme, se sublinează influența avangardei interbelice în evoluția culturii moderne.

Și în România de azi se organizează expoziții retrospective, se editează opere ale autorilor uitați, se fac traduceri, se promovează, prin simpozioane, aniversări, evenimente cu caracter public, artiști și scriitori născuți în România și, în marea lor majoritate, emigrați spre alte meleaguri. Desigur că, în perioada regimului comunist, acești avangardiști nu erau cunoscuți, fuseseră interziși de cenzură sau erau desconsiderați, datorită artei lor, care nu cadra cu „realismul socialist”.

Privind în urmă, la anii mei de liceu, parcă nu-mi vine să cred că personalități ale culturii mondiale, precum Marcel Iancu, Paul Celan, Benjamin Fondane, Tristan Tzara, Victor Brauner, Paul Păun, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Arthur Segal, Isidor Isou, etc. erau practic ignorate.

După 1989, evenimentele și publicațiile care tratează avangarda devin tot mai numeroase, cercetătorii pasionați de creațiile lor, cu valoare universală, își sacrifică timp, energii, descoperă detalii neștiute, încearcă să compenseze lacuna celor peste 40 de ani de regim totalitar, represiv, în dorința de a restitui patrimoniului cultural românesc operele acestor promotori. Din exces de zel, anumite aspecte biografice sunt trecute cu vederea (faptul că unii dintre ei nu au avut măcar cetățenia română sau le-a fost anulată), amintite în fugă sau neglijate în mod ostentativ, fie din lipsă de documente, fie pentru a susține o anumită agendă naționalistă sau anticomunistă.

Dar, indiferent de cum sunt considerați astăzi acești artiști și scriitori, în marea lor majoritate erau evrei, mulți dintre ei au emigrat din România din cauza legilor rasiale, sau a antisemitismului, iar originea lor evreiască, fie că și-a lăsat amprenta în opera lor, în mod conștient sau nu, fie că le-a schimbat destinul, sau sentimentul de apartenență, ori le-a produs o ideosincrazie la țara în care s-au născut, încetând să scrie în românește, sau nerevenind pe plaiurile natale.

Poate nu m-aș fi oprit asupra acestui aspect, dacă nu ar fi apărut, în presa tipărită sau pe Internet, detalii false, care se pot perpetua, sau pot obliga cercetătorii să verifice fiecare cuvânt și să pună în dubiu veridicitatea informației. De exemplu, am întâlnit afirmația, postată pe un blog și neștearsă de cel ce scrisese articolul respectiv, că Marcel Iancu a emigrat din România din cauza primejdiei comunismului sovietic. Deși am corespondat cu persoana respectivă și am rugat-o să facă rectificarea, furnizându-i amănunte, deși am cunoscut-o personal la evenimentul omagial organizat la București anul trecut, ” Marcel Iancu – arhitect”, și i-am adus toate argumentele posibile, marele admirator al lui Marcel Iancu nu a lăsat faptele să-i schimbe ideile.

Marcel Iancu, pictor, arhitect, sculptor, scriitor, publicist, filozof, născut în 1895 la București, a fost unul dintre întemeietorii mișcării Dada, la Zürich, la Cabaret Voltaire, în timpul primului război mondial, alături de Hugo Ball, Tristan Tzara, Jean Arp și alții, a revenit în România, unde a revoluționat arhitectura, alături de fratele său Iuliu, a avut numeroase expoziții de artă, a conceput zeci de clădiri în București și alte orașe, a editat „Contimporanul”, și-a lăsat amprenta, și prin discipolii săi, asupra arhitecturii, artei și literaturii române. Dar, odată cu promulgarea legilor rasiale de către guvernul Goga – Cuza, și chiar înainte, în atmosfera antisemită din România anilor 30, Marcel Iancu s-a trezit străin în țara în care s-a născut, marginalizat, în imposibilitatea de a expune, de a publica, de a-și apăra familia, demnitatea, proprietățile. În toamna lui 1938 (an în care emigrează Victor Brauner, Jean David și alții) se decide să părăsească România, se îmbarcă pe un vapor, împreună cu câțiva prieteni, către Palestina de atunci, dezgustat de ceea ce se întâmpla în Europa, căutând un rost pe teritoriul strămoșilor săi evrei, devenind sionist cu tot sufletul. În Palestina rămâne câteva luni, apoi revine în România, în 1939 emigrează fratele său, arhitectul Iuliu, cu familia sa, și cumnatul său, scriitorul Jacques (Goldschlager) Costin. Ultima expoziție a lui Marcel Iancu are loc la București în 1939, împreună cu Militza Petrașcu.

Întâmplarea face să fiu prieten al familiei și, cu ajutorul neprețuit al D-nei Dadi Janco, din Tel Aviv, fiica regretatului artist, să am acces la unele documente lăsate de nemuritorul Marcel Iancu. Astfel, am văzut actul de naștere al artistului, cererea sa de confirmare a cetățeniei, certificatul de deces al cumnatului său, Misu Goldschlager (Costin), asasinat de legionari în Pogromul de la București (21-23 ianuarie 1941), manuscrise ale artistului, în română, franceză și germană, unele deja publicate, altele inedite, conferințe, fotografii, schițe, cărți dăruite de confrați, albume, scrisori de familie.

Între ele, o scrisoare de pe vaporul pe care se îmbarcase, cu puțin înainte de Anul Nou evreiesc (Rosh Hashana), către pământul strămoșesc, în 1938. Deși am primit-o încă din luna iunie, cu asentimentul D-nei Dadi Janco, să o redau unde voi crede de cuviință, am acceptat, la rugămintea lui Andrei Oișteanu, să i-o cedez, pentru a fi publicată la Revista 22 din România, în cadrul articolului „Marcel Iancu inedit – Plecarea spre Palestina”, cu ocazia comemorării ” Zilei Holocaustului din România”, în octombrie 2009. Am decis să republic acum această scrisoare pentru a înlătura, sper, definitiv, speculațiile sau informațiile manipulate. Redau în mod fidel conținutul epistolei, chiar dacă sunt mici greșeli în original.

„(1)Medi dragă, copii și Mamă. Nu ași fi crezut că acest drum să poate deveni un asemenea regal. Sunt un adevărat Moise. – Furtunile s’au oprit, cerul s’a luminat și culorile accentuează o adevărată Sărbătoare pe unde trec. Acum ne apropiem de Pireu. Avem soare și căldură. Nu am suferit deloc de rău de mare. Pare că toata firea ne invită către leagănul poporului nostru, către Mediterana. Fac proiecte grandioase de colonisare cu Drul Rosintal cu care mă împac de minune. Poate merg și în Cipru. Toată lumea pe vapor sunt evrei. Noi putem spune că prin colonisare ținem și facem aceste minunate vapoare.

 

(2) Nenorocirea acestui popor va fi poate mântuirea lui. Am vrut să vă telefonez dar nu am reușit, telegraful e foarte scump de pe vapor.

Vă rog să fiți liniștiți că vom face tot ce va fi mai cuminte pentru a nu risca nimic și pentru a pregăti „Salvarea”. Simt cu toată firea că azi mă apropiu de adevăr. Orice soluție trebuie să fie definitivă. Sunt sătul de bătrâna și ofticoasa Europă. Vă sărut din tot sufletul și credeți-mă că voi căuta și găsi o soluție.

Orice încurcături ce se ivesc amânați-le până vin eu. Vă urez un an bun și întradevăr über a juhr in Jerusalaim. La mulți ani

Sărut,

Marcel

Sărutări lui Jules, Nutzi, George, Jac., Laura, Misu, etc, etc…”

Sublinierile îi aparțin lui Marcel Iancu. ” Über a juhr in Jerusalaim” este ( în Yidish) urarea tradițională a evreilor, de Rosh Hashana („La anul, la Ierusalim!”).

După Pogromul de la București și asasinarea cumnatului său Mișu, la Jilava, de către legionari (episod redat de Marcel Janco în alte documente), familia părăsește România, emigrând, pe un drum întortocheat, anevoios, spre Palestina sub mandat britanic, unde va lua naștere, în 1948, statul Israel, în care a locuit Marcel Iancu până la încetarea din viață, în 1984.

Articol preluat de pe situl revistei Acum (www.acum.tv) cu consimțământul autorului.

Reclame

JURNAL de JOJOLICA (4): Alexandru JURCAN: CINĂFILA

M-am dus în nocturnă la magazinu de alimente nonstop, că nu mai avèm hârtie de ijienă, că Jojolu o folosăşte pă post de batistă. Tulai, rău-i frigu de după Crăciun, că mă durè buricu de la dejet! Nu m-am putut răbda să nu bèu un cafei cu scumpa de Fely, nepoata. Mi-o propus să fiu şi io cinăfilă ca ea. Zâce că adoră un rejizor Chimchimduc, cu care îşi petrece nopţâle… Io cu Niculiţă aş sta, da’ ala îi cu proasta de nevastă-sa, care nici nu pute, nici nu miroasă. Să mă fac, oare, cinăfilă? Nu am întrebat de Fely cam ce ar însămna, d-apoi hintuiţia mă mână de la spate şi înţăleg că trebe să cinezi fin, adică să nu baji în tine ca spartă. Alimentele nejustificate devin colosterol şi te termină.

      Fely m-o învăţat să am ady de mes, adică să cetuiesc în discuţii pă internet. Noaptea când am nesomn garantat, vorovesc mai ales cu Fely, da’ şi cu masculi la întâmplare. Io întreb „ce mai faci?”, apoi ala scrie „vrei ce vrèu io?”. La unu i-am propus să ne facem cinăfili şi mi-o răspuns că-s rău părversă, da’ oi căuta în dicţionaru de alimente să văd ce ar putè fi.

      Jojolu doarme, io fac pulpe în ceapă roşie, cu orez galbăn. Mai scriu pă mes, da’ nu-mi plac bengoşii, nici bulanjiii, că io aspir să ajung scriitoare, că ştiu că am destin de-ala de excepţie. Oi scrie un roman despre cum să transformă dragostea în reumatism şi despre menorecreaţie, că în artă îi musai să pui dejetu pă rana umanistă, care îi bugăt de tristă.

Published in: on 23 ianuarie 2011 at 6:32 am  Comments (1)  
Tags: , , , , ,

PROTEST UNIVERSITAR LA CLUJ ÎMPOTRIVA LEGII EDUCAȚIEI: Michael SHAFIR

În șirul reacțiilor critice la adresa noii Legi a Educației se înscrie foarte recenta luare de poziție a politologului și analistului Michael Shafir, șef de catedră în cadrul Facultății de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai (O.P.).
Am anunțat azi într-o emisiune a TVR Cluj că returnez președintelui Traian Băsescu ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de ofițer pe care mi l-a conferit în octombrie 2009. Am explicat că este vorba de un gest de protest față de noua Lege a Educației în general și față de faptul că ea mă trimite personal „pe centură”, îngăduindu-mi să predau în viitor numai la plata cu ora.

Michael Shafir
Chair, International Relations,
Faculty of European Studies
Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca
Romania

Pentru informații mai detaliate se pot consulta articolele următoare:

http://radio.ubbcluj.ro/ro/2011/01/protest-fata-de-legea-educatiei-michael-shafir-returneaza-medalia-primita-de-la-traian-basescu/

http://news.corect.com/politics/intern/michael-shafir-renuntat-la-decoratia-primita-de-la-traian-basescu

Published in: on 21 ianuarie 2011 at 9:52 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

LE CHEF (7): Elena Cesar von SACHSE: SALATA DE VINETE

Vine și vremea să descoperim poezia bucătăriei, celebrate atât de iscusit de Emil Brumaru, în Elegie („O, vechi și dragi bucătării de vară,/ Simt iar în gură gust suav de-amiază,/ Și în tristețea care mă-nconjoară/ Din nou copilăria mea visează:/ Ienibahar, piper prăjit pe plită,/ Pești groși ce-au adormit în sos cu lapte,/ Curcani păstrați în zeama lor o noapte/ Spre o delicatețe infinită,/ Ciuperci cât canapeaua, în dantele,/ Icre cu bob bălos ce ochiu-și cască,/ Aluaturi tapisate, crescând grele/ Într-o dobitocie îngerească,/ Moi miezui de ficați în butoiașe/ De ou de melc, înlăcrimate dulce,/ Mujdeiuri ireale, șunci gingașe/ Când sufletu-n muștar vrea să se culce,/ Și-n ceainice vădindu-și eminența/ Prin fast de irizări și toarte fine/ Ceaiuri scăzute până la esența/ Trandafirie-a lucrului în sine!”)…

De astă dată, ducând naivitatea spre rustic și bucolic, Elena Cesar von Sachse ne poartă în orizonturi coșbuciene reinventate de dragul unei mirifice specialități orientale devenite foarte… a noastră. Cine se mai încumetă la poezie gastronomică? (O.P.)

Salată de vrei s-o faci

Vânăta poţi să o arzi

Pe focul grătarului

Sau deasupra jarului

Să o laşi să se pătrundă

Şi pe faţă şi pe dungă

Şi la capăt, şi pe dos,

Că aşa e sănătos.

Apoi, curăţ-o de piele

Şi mai las-o să se spele;

Să se scurgă toată zeama

Ce îi scoate amăreala…

După ce-ai bătut-o bine

O dregi cu ce-ţi place ţie:

O ceapă sau usturoi…

Şi-o freci bine cu… oloi.

Eu pun şi-un strop de oţet

(Că aşa e mai corect).

De-i salată, s-o acrim!

Cu sare s-o potrivim.

Şi-apoi, dragii mei fârtaţi,

Din blid tot să hutupați!

De mai vreţi, vă fac şi mâine,

S-o mâncaţi frumos pe pâine.

Published in: on 20 ianuarie 2011 at 9:54 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , ,

DEMOLAREA CULTURII PRIN CENTRALIZARE: ASTĂZI LA CLUJ

Dragi prieteni,

 

            In cadrul ultimei sedinte din anul 2010 a Consiliului Judetean Cluj a fost prezentata propunerea de reorganizare prin fuzionare a Muzelui de Arta Cluj, a Muzeului Etnografic al Transilvaniei si a Muzeului memorial Octavian Goga din Ciucea intr-o noua institutie muzeala cu numele de Complexul Muzeal Judetean.

            In raport cu aceasta propunere Consiliul de administratie al Muzeului de Arta Cluj a adoptat in sedinta din 18.01.2011 un punct de vedere a carui concluzie o prezentam mai jos.

 

”Reorganizarea muzeelor din subordinea Consiliului Judetean Cluj in formula propusa va afecta grav climatul cultural local si national, va conduce la disfunctionalitati organizationale si scaderea performantelor institutiilor, va genera costuri suplimentare, va afecta indeplinirea misiunii cu care aceste institutii au fost investite, va afecta imaginea de ansamblu a autoritatilor locale.”

 

Contand pe atasementul dovedit in timp de Dumneavoastra pentru institutia noastra, care in acest an aniverseaza 60 de ani de existenta, Va invitam sa ne spijiniti in sustinerea acestui punct de vedere. Un simplu reply al acestui mesaj va fi consideart un semn de sustinere.

Am dori, de asemenea, cu sustinerea Dvs. sa o facem publica.

In attachment am redat si alte paragrafe ale pozitiei Consiliilor Stiintific si de Administratie ale Muzeului de Arta Cluj in aceasta problema si va stam la dispozitie si pentru alte detalii.

 

Va multumim,

 

Calin Stegerean

Director

Muzeul de Arta Cluj-Napoca

Reorganizarea prin fuzionare s-a făcut în general în cazul unor muzee mici, cu colecţii reduse, incomparabile cu colecţia Muzeului de Artă Cluj-Napoca.

            Reorganizarea prin fuzionare nu a condus la eficientizarea activităţii şi la reducerea semnificativă a cheltuielilor funcţionale, producîndu-se în schimb o scădere a calităţii actului cultural. De aceea, în timp, s-a revenit la formula anterioară, muzeele cuprinse în formula de complex muzeal revenind la statutul autonom. Exemplu: Muzeul de Artă din Baia Mare.

            Fuzionarea unor instituţii similare (în municipiul Constanţa) a condus la conflicte între autorităţile statului (Consiliul Judeţean – Prefectura municipiului Constanţa, august 2010) aflate în contencios administrativ.

            Muzeele care funcţionează în forma unor complexe muzeale nu au dovedit performanţă la nivel naţional şi internaţional, mai ales în aria de specialitate arte plastice. Muzeul de Artă Cluj-Napoca în actuala structură instituţională este recunoscut pentru performanţele sale la nivel naţional şi internaţional fiind răsplătit doar în perioada 2003-2010 cu patru distincţii la nivel naţional acordate de Ministerul Culturii şi ICOM (Organizaţia Internaţională a Muzeelor).

Numele noii instituţii Complexul Muzeal Judeţean generază confuzie întrucît nu este precizat obiectul de activitate. Creşterea relaţiilor de colaborare cu muzee şi instituţii similare din străinătate va fi afectată de lipsa indicării specializării din denumirea instituţiei nou create.

Muzeul de Artă Cluj-Napoca este o instituţie clasată de legea muzeelor în categoria muzee de importanţă regională. Reorganizarea şi activitatea sub noua denumire, Complexul Muzeal Judeţean, va însemna o retrogradare în ierarhia importanţei culturale stabilite la nivel naţional.

Creearea noii instituţii ar fi percepută ca act de desfiinţare a unor muzee specializate, recunoscute pe plan naţional şi internaţional. Muzeul de Artă împlineşte anul acesta 60 de ani de la înfiinţare iar Muzeul etnografic este primul muzeu de acest fel creat în România, în anul 1926.

Activitatea Muzeului de artă este legată de contextul cultural specific centrului cultural reprezentat de municipiul Cluj-Napoca. Acesta se situează pe al doilea loc în România, după Capitală, în privinţa numărului de instituţii culturale, al numărului de artişti şi al audienţei. Tot pe locul doi, după Capitală, se situează în privinţa numărului de artişti plastici înregistraţi ca membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. În afara activităţii legate de conservarea, studiul şi valorificarea propriului patrimoniu, specificul Muzeului de artă Cluj este legat de organizarea unui număr mare de expoziţii temporare ce valorifică prin expoziţii creaţia curentă a artiştilor din România. De aceea, existenţa unei instituţii specializate în artele plastice este necesară pentru acoperirea unei problematici şi a unor nevoi specifice în context local şi naţional.

Va dispărea reprezentativitatea instituţională specializată în cadrul profilului cultural local şi naţional, vor fi îngreunate din acest motiv colaborările cu instituţii similare din ţară şi străinătate.

Muzeul de artă face parte din „Asociaţia Cluj-Napoca capitală culturală europeană în anul 2020”. Aspectele negative legate de reorganizarea muzeelor va duce la scăderea performanţelor culturale ceea ce va afecta candidatura la titlul de capitală culturală europeană.

JURNAL de JOJOLICA(3): Alexandru JURCAN: FASOLE CU OS

 Jojolique, the superhero of the eternal fabulous Transylvanian village, is striking again! (O.P.)

   Trebe făcut de mâncare, omu îi o fiinţă nesătulă în vitamine. Amu aş face fasole cu ciont, adică un os porcos. Jojolu îi beteag, că l-aş trimete cu osu la Dudulu, să mai taie din lungime, că iesă mult din oală. Noi nu avem săcure de ciont, că Jojolu numa ar mânca, nu mai are alte interese. Am coborât io înşine cu osoiu în mână. D’apoi, ţuce-mă Rusaliile, că deodată m-am pomenit cu mâna vidă de os. Ce o fost ? Cânele Cocovin… că să întorcè  cu Vorovela de la plimbarea de făcut treburi. Am fujit după câne din tăte puterile rămasă. Noroc că Dudulu intra în bloc şi l-o mobilizat pă Coco, numa că mie nu mi-o mai trăbuit osu gata mozolit, n-are decât Vorovela să mă des păgubască. Am ajuns sus stoarsă de vlagă. Am aprins becu în camera mare… tulai!!!! Explozie ca-n filmele interbelice. Noroc că becu s-o spart dincolo de ochii mei. Apoi am şi ars o lumânare de mare mulţămire la Maica Precistă şi era gata să las o lacrămă, da’ deodată o vinit scumpu de Niculiţă cu oarece problemă … L-am rugat să verifice ce şi cum… O zâs că nu-i bine să rămâie bucata de bec în dulie, trebe scoasă cu grijă. Io am gândit că-i mătaforă şi m-am roşit ca untu în lespede. L-am prins de mână cu drag şi el mi-o zâs în şoaptă că-i trebe musai o sumă de bani, că viaţa îi dură.

Published in: on 19 ianuarie 2011 at 1:01 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , , ,

AMARE PHRALA/ FRAȚII NOȘTRI: Manifestație stradală, Cluj, 19.01.2011

COMUNICAT DE PRESĂ

 

18.01.2011, Cluj

 

 

În data de 19 ianuarie 2011, de la ora 14.00, în organizarea Asociaţiei Amare Prhala şi a altor organizaţii civice rome şi ne-rome va avea loc o manifestaţie în Piaţa „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Participanţii îşi vor exprima dezacordul cu privire la proiectul Primăriei Cluj-Napoca „Locuinţele sociale din Pata-Rât” şi solicitarea de a fi primiţi prin reprezentanţii lor la o întâlnire cu autorităţile locale.

Atragem atenţia că proiectul „Locuinţele sociale din Pata-Rât” conduce la segregare rezidenţială şi la constituirea unui ghetto stigmatizat. Amplasarea locuinţelor lângă groapa de gunoi a oraşului şi depozitul de deşeuri chimice a unei fabrici de medicamente afectează grav sănătatea persoanelor. Distanţa faţă de oraş şi inadecvarea mijloacelor de transport în comun îngreunează accesul la educaţie, locuri de muncă şi servicii publice. Demnitatea umană a persoanelor mutate a fost lezată.

Manifestarea exprimă revendicarea locuitorilor deja mutaţi în Pata Rât şi a altor familii vizate pentru relocare de a primi locuinţe decente în oraş.

Manifestarea decurge sub sloganul: „Sunt rom şi vreau să trăiesc în demnitate” în spiritul Apelului pentru solidaritate şi acţiune împotriva proiectului primăriei „locuinţe sociale” în Pata Rât semnat până în momentul de faţă de 160 de reprezentaţi ai organizaţiilor civiche şi de personalităţi de seamă din România şi străinătate. Apelul este ataşat acestui Comunicat, fiind accesibil pe http://femrom.ro/atitudinecivica.html.

Published in: on 18 ianuarie 2011 at 8:48 pm  Comments (4)  
Tags: , , , ,

LE CHEF (6): Elena Cesar von SACHSE: BUZUNARE GOALE ŞI STOMACUL PLIN

Niciodată nu voi uita acea zi de Duminică. Tatăl urma să primească salariul abia peste o săptămână, iar banii se terminaseră. Deşi era şef de transporturi la ICIL şi lucra de dimineaţă până spre seară, noi eram patru copii între doi şi patrusprezece ani, iar viaţa în anii 60 nu era de loc uşoară. În plus, mama era bolnavă. Neavând ce face, tata a cerut deci împrumut vecinului nostru 100 de lei şi a pornit spre piaţă, de unde a cumpărat ouă şi ceapă… Dar când să cumpere cărtofi, ia banii de unde nu-s. Îi fuseseră furați.

Întors acasă i-a povestit mamei ce-a păţit şi brusc a început să plângă în hohote. Îl priveam întristaţi şi neputincioşi, neînţelegând atunci ce înseamnă sărăcia şi neajunsurile care te umilesc, îngenunchindu-ţi demnitatea de om

– Alexe -, nu are rost să te necăjeşti. I-ai pierdut, i-ai pierdut, n-ai ce-i face. Tot tu îi vei face la loc -, încerca mama să-l încurajeze, deşi totul e de prisos atunci când om se simte lovit de soartă.

Niciun copil nu realizează adevărata tragedie a celor mari. Azi, după atâţia ani, ştiu că în sufletul tatălui meu s-a prăbuşit ceva. Om demn şi impunător, cult și muncitor, care a fost la un pas de moarte în cei zece ani de prizonierat la ruşi, în acea clipă îşi pierduse încrederea şi speranţa. Plânsul lui era, de fapt, un strigăt al neputinţei împotriva unui destin parcă implacabil, care-l împiedica să-şi clădească o viaţa mai omenească…

În naivitatea mea de copil mă întrebam: oare cum să-l fac să zâmbească, încredinţată fiind că acest lucru l-ar scăpa de tristeţe. Aşadar am încercat cu o glumă:

– Tată, cunosc o reţetă de mâncare care se numeşte „Buzunare goale şi stomacul plin”!

El mă privi cu o expresie gânditoare, după care se ridică de pe scaun şi, făcând un efort vizibil, spuse:

– Zău?

– N-ar fi rău s-o încercăm -, am insistat eu, încântată de micul meu succes.

Îndreptându-ne amândoi spre bucătărie, m-a întrebat cu un surâs amar:

– Puşcheton, ştii şi reţete cu care să facem bani?

– Nuuu!

Zâmbind, îşi suflecă mînecile de la cămaşă şi, cu un oftat uşor, spuse:

– Atunci hai să trecem la lucruri mai pământeşti şi să vedem ce putem face să onorăm reţeta ta, cu atât mai mult cu cât e aproape ora prânzului.

Şi începu, în felul lui glumeţ, să mă tachineze:..

– Cum ziceai că se cheamă mâncarea? „Nu costă aproape nimic”sau „Mâncare pe degeaba”,sau  „Iute, ieftin, pe săturate”?…

– Nuuuuu….. -, am strigat eu înveselită. „Buzunare goale şi stomacul plin

– Buzunarele, într-adevăr, sunt goale, dar dacă stomacul a şase persoane va fi plin cu ce am reuşit să cumpăr în piaţă, atunci reţeta ta e chiar fermecată. Avem douăzeci de ouă şi ceapă -, spuse el privindu-mă întrebător.

– Slănină şi puţină brânză -, am adăugat eu, bucuroasă să-l văd un pic mai bine dispus.

– Le vom amesteca pe toate şi vom vedea ce o să iasă -, hotărâ el şi se pregăti să spargă ouăle într-un castron.

– Tăiem slănina în pătrăţele mici şi le lăsăm să se topească în tigaie. În untura care se formează adăugăm 2-3 cepe tăiate „peştişori”, prăjindu-le până primesc o culoare galben-aurie. După ce ouăle sunt bine bătute, le turnăm peste ceapă şi slănină. Răzuim deasupra brânză telemea şi, cine doreşte, poate adăuga sare şi boia. Și cu asta basta! Mâncarea este gata! Ce zici, tată?

– Zic că nu avem acritură -, răspunse el, privind spre borcanul de murături care trona gol pe un raft.

– Atunci trebuie să improvizăm. Mai tăiem 3-4 cepe. Le apăsăm puţin şi presărăm sare. Adăugăm puţin ulei și oţet. Vă prezint o salată minunată -, mă bucurai eu, mândră de propria realizare.

Tata mă privi cu drag şi spuse:

– Nu-i rău!

Apoi strigă:

– Toţi la masă!

Mirosul ademenitor al mâncării s-a împrăştiat repede în cele două camere cu bucătărie unde vieţuiam cu toţii.

Primul care a apărut a fost frăţiorul meu de 2 ani, care ne privea cu nişte ochişori blânzi şi nevinovaţi. Soră-mea îşi făcu şi ea apariţia cu aceeaşi privire mirată ca întotdeauna. Doar fratele meu asculta în continuare muzică la radio. Când mama s-a aşezat la masă, a apărut şi el.

– Ce mâncare aţi făcut din nimic?… -, întrebă mama, zâmbind.

– Răbdări prăjite -, spuse soră-mea şi începu să râdă cu un râs molipsitor, de nimeni nu-i putea rezista.

– Ficăţei de crocodil -, am adăugat eu.

– Raţă pe găluşte -, spuse tata.

– Curcan împăiat -, adăugă fratele meu mai mare.

– Curcan împăiat? -, întrebă soră mea, mărindu-şi ochii ei albaştri într-o uimire fără sfârşit, continuând să râdă de se cutremura casa, iar noi îi ţineam isonul.

– Suntem săraci, dar suntem veseli, nu-i aşa tată? -, am tras eu concluzia finală.

– Atunci întreabă-ţi veselia ce mîncăm deseară.

– Pâine prăjită frecată cu usturoi, unsă cu untură şi un ceai rusesc -, completă fratele meu mai mare, în locul meu.

– Iar mâine?

– Pâine tăvălită prin ou cu spanac -, strigă veselă soră-mea, într-un râs nestăvilit. 

– Supă de roşii şi clătite…

– Tocană de cartofi şi compot… – se auzeau fel de fel de alte dorinţe.

Îmi amintesc că tot în acea perioadă, un prieten al tatălui ce lucra la abator, ne aducea săptămânal cozi de vacă, din care maică-mea făcea fel și fel de mîncăruri gustoase, încât credeam că de atâtea cozi mâncate, ne va creşte şi nouă câte o coadă.

Într-adevăr, au fost multe neajunsuri în acele timpuri, dar cu toate astea veselia nu ne-a ocolit și nici noi nu am lăsat-o să se fofileze şi să iasă din căsuţa noastră.

Published in: on 18 ianuarie 2011 at 7:21 pm  Comments (2)  
Tags: , , ,

Alexandru JURCAN: JURNAL DE JOJOLICA (2)

Răspunzând inivitației mele cu promptitudine și prietenie, la cererea cititorilor – formulată explicit în comentarii -, prozatorul Alexandru Jurcan oferă încă o pagină subtilizată din jurnalul (de toamnă) al Jojolicăi. O transcriem aici, cu speranța de a-i regala din nou publicul (O.P.)

 

Duminică, 28 nov.

   Amu oi scrie cum am fost ieri în satu lui văru-meu, că nu l-am văzut de mult. Fely o făcut rost de maşină. Satu Jorlaca îi mare şi fain. Văru Murlucea m-o nevrozat, că nu vorbè cu mine, că lovè cu pumnu în televizor, că pruncu lui l-o strâcat de tot. Apoi am fost şi la mătuşa  Cicoare, care stă păstă pod, unde umblă strâgoi bolunzi. Are casă cu şură… ce bine îi vara acolo în fân, dacă eşti cu cine trebe…

   Tulai, ce m-am spăriet de un om călare, din jos de biserică, doară să auzè tropăitu şi omu m-o abordat, poate o crezut că-s femeie de-alea de-o noapte.

Io nu mă tem de nici un viol organizat, că şi bieţii bărbaţi au trăbuinţă. Oare de când îs măritată cu Jojolu? El, bietu, niciodată nu m-o violat, că are mult bun sâmţ.

Am stat la mătuşa Cicoare o vreme bună. Stă pă deal, are două intrări la casă, d-apoi s-o luat lumina electrică şi m-o apucat fricile. Are livadă mare şi face pălincă de prună stătută. Ficioru ei pune potcoave pă labele de cai. Are un atelier de tortură de cai, cu unelte fioroasă. Pă ficioraş îl cheamă Suruţu şi tare să pricepe la multe, că o adus o fată în casă şi… gata… o potcovit-o într-o noapte  şi aia o rămas umflată, că nu avè pilulă pregătită şi nici  Suruţu nu o avut naylon de-ala .

Published in: on 17 ianuarie 2011 at 8:32 am  Comments (1)  
Tags: , , , , ,

Cristina ȚURLEA: Triumful albastrului

 Recunosc, am o slăbiciune față de albastru, mai cu seamă când îl asociez arhitecturii tradiționale românești. Odinioară, la noi în Ardeal, el avea conotații politice. Dominatorii din vremea principatului și, mai apoi cei din timpul imperiului bicefal, țineau ca românii să își „semneze” exterioarele caselor cu un soi de albastru. Unii îi spuneau vânăt, alții îl numeau mneriu, dar suprafețele de zid sau lipitura de pământ ce ținea pereții caselor acoperite cu stuf ori șindrilă își spuneau de la distanță povestea etnică până și pentru cel care nu avea habar despre cei care proiectaseră, înălțându-le cu propriile lor mâini, căsuțele înguste, cu acoperișuri abrupte – să nu țină ploaia – și cu tindă sau cerdac de lemn…

 Este, cum s-ar zice, în povestea albastrului „meu”, o parte de istorie și o parte de tradiție. Dar ambele vin abia după senzația dintâi: descifrarea uimită a privitorului în cheie afectivă. După cum bine spunea tânărul Pleșu în poate unica lui carte memorabilă, peisajul deschide calea spre interioritate, mediind o întâlnire între ochiul celui care a pictat și vederea celui care privește.  Iată niște posibile drumuri, trasee „peste haturi”, ce devin, sub penelul energic și sensibil, ardent, al artistei care este Cristina Țurlea, pete neconcesive de culoare ce transgresează uimirea imediată a complementarităților cromatice savante abia de la trei pași mai încolo, ducând spre zări obscure, însă imperative. E o frumusețe greu de explicat, însă al cărei impact se dovedește instantaneu, solicitând și creierul, și inima, și celelalte viscere…

 Pe fereastra interioară a artistei norii pe care îi reflectă lacurile nu trec degeaba, așa cum ne traversează, nouă, celorlalți, clipa efemeră pe care am uitat să o locuim. Bucuria momentanului, a clipei spontan cristalizate în peisaje paradisiace, care păstrează parcă forme cunoscute din imediat, dar și din filosofia culturii noastre, se alcătuiește fără ezitări din siluetele ghicite ale unor copaci ordonați într-un pâlc, din unduirea coapsei pământului și din apele pe care cine poate le deslușește în ritmurile unei respirații intense. Există parcă, în pictura Cristinei Țurlea, ceva nipon, deși prin conținuturile ei – și vaporoase, și viguroase – ea se recomandă într-o măsură mai mare decât s-ar crede, ca fiind foarte de acasă. Este un fel de a spune că, pornind de la concretețea unor forme familiare, printr-un exercițiu de meditație și de decantare interioară, ca și printr-un travaliu concentrat în efortul lui de a se desprinde de contingent și a reflecta numai cristalizărila unei interiorități zvelte, se poate ajunge la esențial în maniere ce frizează universalul.

 Ritmurile esențiale se lasă descoperite ca de la sine. Ici înserarea, colo o dimineață glorioasă în anonimatul ei, în care norii bucolici anihilează praful ridicat de pe vreun drumeag – ori poate soarele îl umple, pur și simplu, de lumină -, momentele unei zile, ale oricărei sau fiecărei zile, te regăsesc socțându-te de sub imperiul ritmării existenței prin orologii mecanice și azvârlindu-te iar către un natural care nu păstrează, totuși, nimic din elementarul nespiritualizat al instinctivității și animalicului, ci trimite mai degrabă către o redescoperire naivă, perplexantă și reconfortantă a simplității vieții.

 Nici spațiile plecărilor nu scapă observației artistei, atât de predispusă să întrezărească trasee, chemări energetice către departe ca și către aproape, deschideri și perspective… Trase la debarcader, bărcile nu mai impun atât prin adăstarea lor orizontală, ci prin verticalitatea ofensivă a catargelor, care traduce o aspirație către ascensiune, o presimțire a altui fel de înaintări pe apele albastre ale mărilor potențiale. Dincolo de ce se vede, descoperi uimit latențele odiseicului ce face, în arhetipal, din homo europaeus, o ipostază recurentă în care ne instalăm, purtați de opțiuni foarte personale ori, dimpotrivă, prin legea unei transmisibilități genetic-metafizice, de destin.

 Nu e de mirare că, în asemenea elanuri discrete, developate în retorte de alchimist și protejate de indiscreții prin caracterul net, tranșant și lipsit de ezitări al tușei pictoriței, te vei afla, într-un final de călătorie sublimată, în drum spre capătul lumii. Va fi fiind pământul rotund și se vor fi învârtind planetele în jurul soarelui, dar asta nu înseamnă cu niciun chip că lumea noastră nu s-ar termina și începe undeva. Că este vorba de „punctele” încărcate de spiritualitate ale lui Alfa și Omega, sau că vorbim de hăuri joase, de Hades, și altitudini purificate de zăpezile intangibile ale vreunei Himalaye rămâne mai puțin important decât să constați, odată cu Cristina Țurlea, existența traseelor, a drumurilor necesare, jalonând aventura unei interiorități și strădania ieșirii la suprafața decantărilor de sine, prin alb, verde și, mai cu seamă, albastră, într-o zonă a purității pe care și filosofia timpurilor moderne, în unele ipostaze fericite ale ei, o căuta pe culmi cețoase de Alpi sau Carpați.

Cristina Gabriela Țurlea este licențiată în arhitectură și urbanism la Universitatea „Ion Mincu” (1990) și în drept administrativ (2003) la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”. A urmat cursuri de specializare la București și Rotterdam. Din 1990 a lucrat ca arhitect în cadrul mai multor firme, iar din 2005, în cadrul Băncii Naționale a României. Este doctor în arhitectură și a publicat volumele „Arhitectura și spațiile publice” și „Cronica restaurării Palatului vechi al B.N.R.”, ambele la Editura Cadmos.
 
Picturile sunt reproduse dintr-un mic album de prezentare în care sunt însoțite de câte un vers din mari poeți români. Sunt lucrări în general de dimensiuni mici sau medii ce reușesc să surprindă un moment al zilei, o anume lumină în care culorile prind viață și palpită. Lumina pare a fi esențială în aceste picturi.
 
Reproduceri obținute prin intermediul scriitorului Stelian Țurlea și prin bunăvoința autoarei.
Published in: on 16 ianuarie 2011 at 9:47 am  Comments (1)  
Tags: , , , , , ,