AMARE PHRALA/ FRAȚII NOȘTRI: Manifestație stradală, Cluj, 19.01.2011

COMUNICAT DE PRESĂ

 

18.01.2011, Cluj

 

 

În data de 19 ianuarie 2011, de la ora 14.00, în organizarea Asociaţiei Amare Prhala şi a altor organizaţii civice rome şi ne-rome va avea loc o manifestaţie în Piaţa „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Participanţii îşi vor exprima dezacordul cu privire la proiectul Primăriei Cluj-Napoca „Locuinţele sociale din Pata-Rât” şi solicitarea de a fi primiţi prin reprezentanţii lor la o întâlnire cu autorităţile locale.

Atragem atenţia că proiectul „Locuinţele sociale din Pata-Rât” conduce la segregare rezidenţială şi la constituirea unui ghetto stigmatizat. Amplasarea locuinţelor lângă groapa de gunoi a oraşului şi depozitul de deşeuri chimice a unei fabrici de medicamente afectează grav sănătatea persoanelor. Distanţa faţă de oraş şi inadecvarea mijloacelor de transport în comun îngreunează accesul la educaţie, locuri de muncă şi servicii publice. Demnitatea umană a persoanelor mutate a fost lezată.

Manifestarea exprimă revendicarea locuitorilor deja mutaţi în Pata Rât şi a altor familii vizate pentru relocare de a primi locuinţe decente în oraş.

Manifestarea decurge sub sloganul: „Sunt rom şi vreau să trăiesc în demnitate” în spiritul Apelului pentru solidaritate şi acţiune împotriva proiectului primăriei „locuinţe sociale” în Pata Rât semnat până în momentul de faţă de 160 de reprezentaţi ai organizaţiilor civiche şi de personalităţi de seamă din România şi străinătate. Apelul este ataşat acestui Comunicat, fiind accesibil pe http://femrom.ro/atitudinecivica.html.

Published in: on 18 ianuarie 2011 at 8:48 pm  Comments (4)  
Tags: , , , ,

LE CHEF (6): Elena Cesar von SACHSE: BUZUNARE GOALE ŞI STOMACUL PLIN

Niciodată nu voi uita acea zi de Duminică. Tatăl urma să primească salariul abia peste o săptămână, iar banii se terminaseră. Deşi era şef de transporturi la ICIL şi lucra de dimineaţă până spre seară, noi eram patru copii între doi şi patrusprezece ani, iar viaţa în anii 60 nu era de loc uşoară. În plus, mama era bolnavă. Neavând ce face, tata a cerut deci împrumut vecinului nostru 100 de lei şi a pornit spre piaţă, de unde a cumpărat ouă şi ceapă… Dar când să cumpere cărtofi, ia banii de unde nu-s. Îi fuseseră furați.

Întors acasă i-a povestit mamei ce-a păţit şi brusc a început să plângă în hohote. Îl priveam întristaţi şi neputincioşi, neînţelegând atunci ce înseamnă sărăcia şi neajunsurile care te umilesc, îngenunchindu-ţi demnitatea de om

– Alexe -, nu are rost să te necăjeşti. I-ai pierdut, i-ai pierdut, n-ai ce-i face. Tot tu îi vei face la loc -, încerca mama să-l încurajeze, deşi totul e de prisos atunci când om se simte lovit de soartă.

Niciun copil nu realizează adevărata tragedie a celor mari. Azi, după atâţia ani, ştiu că în sufletul tatălui meu s-a prăbuşit ceva. Om demn şi impunător, cult și muncitor, care a fost la un pas de moarte în cei zece ani de prizonierat la ruşi, în acea clipă îşi pierduse încrederea şi speranţa. Plânsul lui era, de fapt, un strigăt al neputinţei împotriva unui destin parcă implacabil, care-l împiedica să-şi clădească o viaţa mai omenească…

În naivitatea mea de copil mă întrebam: oare cum să-l fac să zâmbească, încredinţată fiind că acest lucru l-ar scăpa de tristeţe. Aşadar am încercat cu o glumă:

– Tată, cunosc o reţetă de mâncare care se numeşte „Buzunare goale şi stomacul plin”!

El mă privi cu o expresie gânditoare, după care se ridică de pe scaun şi, făcând un efort vizibil, spuse:

– Zău?

– N-ar fi rău s-o încercăm -, am insistat eu, încântată de micul meu succes.

Îndreptându-ne amândoi spre bucătărie, m-a întrebat cu un surâs amar:

– Puşcheton, ştii şi reţete cu care să facem bani?

– Nuuu!

Zâmbind, îşi suflecă mînecile de la cămaşă şi, cu un oftat uşor, spuse:

– Atunci hai să trecem la lucruri mai pământeşti şi să vedem ce putem face să onorăm reţeta ta, cu atât mai mult cu cât e aproape ora prânzului.

Şi începu, în felul lui glumeţ, să mă tachineze:..

– Cum ziceai că se cheamă mâncarea? „Nu costă aproape nimic”sau „Mâncare pe degeaba”,sau  „Iute, ieftin, pe săturate”?…

– Nuuuuu….. -, am strigat eu înveselită. „Buzunare goale şi stomacul plin

– Buzunarele, într-adevăr, sunt goale, dar dacă stomacul a şase persoane va fi plin cu ce am reuşit să cumpăr în piaţă, atunci reţeta ta e chiar fermecată. Avem douăzeci de ouă şi ceapă -, spuse el privindu-mă întrebător.

– Slănină şi puţină brânză -, am adăugat eu, bucuroasă să-l văd un pic mai bine dispus.

– Le vom amesteca pe toate şi vom vedea ce o să iasă -, hotărâ el şi se pregăti să spargă ouăle într-un castron.

– Tăiem slănina în pătrăţele mici şi le lăsăm să se topească în tigaie. În untura care se formează adăugăm 2-3 cepe tăiate „peştişori”, prăjindu-le până primesc o culoare galben-aurie. După ce ouăle sunt bine bătute, le turnăm peste ceapă şi slănină. Răzuim deasupra brânză telemea şi, cine doreşte, poate adăuga sare şi boia. Și cu asta basta! Mâncarea este gata! Ce zici, tată?

– Zic că nu avem acritură -, răspunse el, privind spre borcanul de murături care trona gol pe un raft.

– Atunci trebuie să improvizăm. Mai tăiem 3-4 cepe. Le apăsăm puţin şi presărăm sare. Adăugăm puţin ulei și oţet. Vă prezint o salată minunată -, mă bucurai eu, mândră de propria realizare.

Tata mă privi cu drag şi spuse:

– Nu-i rău!

Apoi strigă:

– Toţi la masă!

Mirosul ademenitor al mâncării s-a împrăştiat repede în cele două camere cu bucătărie unde vieţuiam cu toţii.

Primul care a apărut a fost frăţiorul meu de 2 ani, care ne privea cu nişte ochişori blânzi şi nevinovaţi. Soră-mea îşi făcu şi ea apariţia cu aceeaşi privire mirată ca întotdeauna. Doar fratele meu asculta în continuare muzică la radio. Când mama s-a aşezat la masă, a apărut şi el.

– Ce mâncare aţi făcut din nimic?… -, întrebă mama, zâmbind.

– Răbdări prăjite -, spuse soră-mea şi începu să râdă cu un râs molipsitor, de nimeni nu-i putea rezista.

– Ficăţei de crocodil -, am adăugat eu.

– Raţă pe găluşte -, spuse tata.

– Curcan împăiat -, adăugă fratele meu mai mare.

– Curcan împăiat? -, întrebă soră mea, mărindu-şi ochii ei albaştri într-o uimire fără sfârşit, continuând să râdă de se cutremura casa, iar noi îi ţineam isonul.

– Suntem săraci, dar suntem veseli, nu-i aşa tată? -, am tras eu concluzia finală.

– Atunci întreabă-ţi veselia ce mîncăm deseară.

– Pâine prăjită frecată cu usturoi, unsă cu untură şi un ceai rusesc -, completă fratele meu mai mare, în locul meu.

– Iar mâine?

– Pâine tăvălită prin ou cu spanac -, strigă veselă soră-mea, într-un râs nestăvilit. 

– Supă de roşii şi clătite…

– Tocană de cartofi şi compot… – se auzeau fel de fel de alte dorinţe.

Îmi amintesc că tot în acea perioadă, un prieten al tatălui ce lucra la abator, ne aducea săptămânal cozi de vacă, din care maică-mea făcea fel și fel de mîncăruri gustoase, încât credeam că de atâtea cozi mâncate, ne va creşte şi nouă câte o coadă.

Într-adevăr, au fost multe neajunsuri în acele timpuri, dar cu toate astea veselia nu ne-a ocolit și nici noi nu am lăsat-o să se fofileze şi să iasă din căsuţa noastră.

Published in: on 18 ianuarie 2011 at 7:21 pm  Comments (2)  
Tags: , , ,