CRISTIAN CHEŞUŢ: Râsul te pune pe gânduri

 N-AŞ PUTEA SPUNE cu destulă precizie în ce fel vorbesc minţii şi sufletului meu imaginile satirice – nu caricaturi, ci mai degrabă desene alegorice cu iz de parabole, într-o tradiţie care începe demult, dar îi include şi pe Sebastian Brandt sau Francesco Goya y Lucientes y Fuendetodos – cu care plasticianul Cristian Cheşuţ a însoţit paginile umoristului Cornel Udrea dintr-un recent volum de proze scurte.

La prima vedere, am desprins din stilul osmotic care le aşază într-o alcătuire organică, elemente de ilustraţie zodiacală, de prin calendarele populare de odinioară, o linie plastică pe care mi-o amintesc din copilăria înţesată de lecturi din cărţile ilustrate de Val Munteanu, şi nu în ultimul rând, imagini şi elemente componistice care mi-l evocă pe neîntrecutul desenator al lui Svejk, bravul soldat din războiul mondial, graficianul ceh Josef Lada.

Alienările lumii pe care o propune aici Cheşuţ sunt, cumva, prietenoase, bucolice, vin din imediat. Doar logica, nu şi componentele, se răstoarnă. Funcţionalitatea unor mecanisme şi trasee se intersează, se contorsionează după modelul ludic şi copilăresc al unui montagne russe.

Sigur, orice reinterpretare a lumii este, în felul ei, o „lume pe dos”. Dar cea izvorâtă din imaginaţia combinatorie a lui Cristian Cheşuţ emană un parfum care aminteşte de proza lui Bohumil Hrabal, recomandându-se, într-un fel, ca o viziune central-europeană.

Câte-o sugestie din universul lui Jean Eiffel întâlneşte etichete din recuzita pop art, împingând receptorul critic fără imaginaţie, dar informat, să califice totul drept un product al spiritului postmodern. Nu m-aş grăbi, totuşi, pe această cale, din motivul simplu că imaginile lui Cheşuţ au coerenţă şi eleganţă, spiritul lor fiind altul decât cel anticăresc, de depozit hollywoodian pentru recuzită, care pare să marcheze modernitatea târzie.

În cazul graficianului clujean osmoza sugerează o coerenţă ce vine de dincolo de tradiţia decifrării raţionale, dar care nu este mai puţin puternică prin aceasta. Lucrurile şi fiinţele din cadru coexistă nu numai armonic, ci şi în virtutea unui mod de a fi pe care eşti invitat să îl accepţi ca pe un dat, dacă nu eşti în stare să îl descifrezi. 

Aici şi metafizicul se mulţumeşte să se exprime printr-o altă aranjare şi utilitate a lucrurilor şi fiinţelor în lume, nerefuzându-se nimic pe motivul caracterului derizoriu sau inadecvat. Transcendenţa se converteşte în cotidian, iar cotidianul rucă – pe o claviatură burlescă – înspre metafizic. Formula este înrudită cu funcţionarea îngerilor prin coteţele prozei scurte marqueziene, dar nu este simplă găselniţă, ci are ca referinţă erudită convingerea istoricului religiilor care a fost Mircea Eliade că, de la o vreme, sacrul se revelează cratofanic, în convenţiile acestei lumi.

Să fac şi o mărturisire: îmi place, în parabolele „cheşuţiene” şi abilitatea de a îmbina ludicul extrem cu o sobrietate şi seriozitate profesionistă a tratării. În lucrările acestui autor improvizaţiile dobândesc un aer de „trebuia să…” aproape bizantin, deşi – ciudat mai e omul! – aglutinarea detaliilor aminteşte barocul.

Nici umorul negru nu îi stă rău lui Cheşuţ, deşi cruzimea lui intrinsecă te duce cu gândul la îndrăznelile din grafica socială a lui Georg Grosz, din perioada crizei economice. Coincidenţă sau nu, artistul român traversează, şi el, ca noi toţi, o altă criză, drept care resursele i se oferă de la sine.

Până la urmă, ceea ce contează, este faptul că în faţa graficii sarcastic-blajine a lui Cristian Cheşuţ te simţi în siguranţă. Cheia ei funcţionează ireproşabil, râsul stârnit de ea aduce a nechezat şi… te pune pe gânduri…

Reclame

PROZĂ DUPĂ REVELION: Alexandru JURCAN: TRECUT-O ŞI AIEST AN (din JURNAL de JOJOLICA)

Apoi musai să mai scriu în caietu ascuns… că iar mi s-o mai aşezat un an în spate. Io nu zâc că-s mai bătrână, îs cu mai multă esperienţă negativă, că oamenii îs duşi cu pluta. Io nu vrèu să aburesc pă nime, că îs mare prietină cu adevăru gol-goluţ. Am cedat cu plăcere la invitaţia  Rechinei, buna mea prietină, să fac revelionu la ea acasă, că o avut invitaţi şi avè prea multe vasă de spălat, că în zâua de azi numa utilu te mai bagă în samă. Apoi Jojolu o rămas acasă cu tuşitu şi scremutu, că doară nu era să vadă toţi ce alegere mătrimoniacală am putut face. Tulai !! ce adunătură la Rechina ! Fete şi ficioraşi galbeni de graşi, cum să spune la noi. In faza primă o fost bine. O urmat ţucături pă direct, cu scoatere de bluză, cu apăsare de buză. Io eram deja bolundă, mi s-o urcat revolta foarte sus, că doară din ala aluat îs şi io.

În faza următoare s-o retras toţi în camere, în baie şi în cămară. Io cu Rechina ne-am aplecat cum am putut să ascultăm pă la uşi, ca voieriştile. Tulai, vieţuca mè!!! Să petreceau lucruri în paralele, cum ştiau şi ei mai bine, dragii de ei… că m-o apucat nostaljia, când eram şi io ca ei, în grajdurile din sat, pă fânu curat. Faza din urmă m-o lăsat mută, din cauză că o urmat vomele de culori destul de diferite, ca la pictorii impresionaţi. Rechina o şters voma din camere, io am şters în baie şi pă hol. Un ficioraş dormea cu gura căscată şi m-am temut să nu intre în coamă de alcool. L-am apăsat pă stomac să să trezască , da el o gândit altceva şi o dat să mă cuprindă, d’ apoi am refuzat, că nu ştiam dacă îi minor ori ba. Trecut-o şi aiest an şi nu mi-am folosât enerjia cum vrè bolundu  ala de su conşient.

 fotografia autorului: Ştefan Socaciu

Published in: on 2 ianuarie 2011 at 11:49 am  Comments (3)  
Tags: , , , , , , , ,