DOCUMENTELE FEDERALISTE: FEDERALIST Nr. 7 de Alexander HAMILTON

Continuarea aceluiaşi subiect (Despre pericolele ce provin din cauza disensiunilor între state)

Pentru Independent Journal

Către cetăţenii statului New York:

Se pune câteodată întrebarea, cu un aer de simulat triumf, ce motiv ar avea statele, odată dezbinate, să-şi declare război unele altora? Am răspunde pe deplin acestei întrebări spunând că exact aceleaşi motive ce au înecat în sânge, în diferite perioade, toate naţiunile din lume. Însă, din păcate pentru noi, chestiunea admite un răspuns mai particular. Există motive de diferende chiar în faţa noastră, despre a căror producere, chiar sub constrângerile unei constituţii federale, avem destulă experienţă ce ne permite să ne formăm o opinie în privinţa a ceea ce ne putem aştepta dacă aceste constrângeri ar fi înlăturate.

Disputele teritoriale au constituit întotdeauna unele dintre cele mai fertile surse de ostilitate între naţiuni. Poate că cele mai multe războaie ce au pustiit pământul au izvorât din această sursă. Această cauză îşi va face simţită prezenţa printre noi, cu toată puterea. Avem o largă întindere de teritoriu neorganizat, în interiorul frontierelor Statelor Unite. Încă există pretenţii discordante şi nerezolvate între câteva dintre state, iar disoluţia Uniunii ar pune bazele unor pretenţii similare venite din partea tuturor. Este bine cunoscut că acestea au avut până acum discuţii aprinse şi serioase privitoare la drepturile asupra teritoriilor ce nu au fost încă alocate pe vremea Revoluţiei şi care purtau îndeobşte numele de teritoriile coroanei. Statele din interiorul graniţelor guvernelor coloniale le-au pretins în proprietate, celelalte au susţinut că drepturile coroanei în această chestiune aparţin Uniunii; în special în ceea ce priveşte toată partea de Vest a teritoriului ce a fost, fie prin posesiunea propriu-zisă, fie prin supunerea proprietarilor indieni, sub jurisdicţia regelui Marii Britanii, până ce acesta din urmă a renunţat la pretenţiile asupra lui în urma tratatului de pace. Aceasta, s-a spus, a fost oricum o achiziţie a Confederaţiei prin acordul cu o putere străină. Politica prudentă a Congresului a fost cea care a potolit această controversă, persuadând statele să facă cesiuni Statelor Unite pentru binele întregului. Până acum, sub auspiciile perpetuării Uniunii, acest lucru a fost îndeplinit în măsura în care să existe posibilitatea unei perspective hotărâte de a pune capăt în mod amiabil disputelor. O dezmembrare a Confederaţiei, însă, ar reînsufleţi această dispută şi ar da naştere altora pe acelaşi subiect. În prezent, o mare parte din teritoriul vacant din Vest este, prin cesiune măcar, dacă nu prin orice alt drept anterior acesteia, proprietatea comună a Uniunii. Dacă aceasta din urmă ar înceta să existe, statele ce au făcut cesiunea în numele principiului compromisului federal, vor fi îndrituite, atunci când cauza cesiunii se va fi stins, să reclame înapoierea teritoriilor. Fără niciun dubiu, celelalte state vor cere o parte proporţională în virtutea dreptului de reprezentare. Argumentul lor va fi acela că o cesiune, odată înfăptuită, nu poate fi revocată; şi că justeţea dreptului asupra teritoriului dobândit sau securizat de către eforturile concertate ale Confederaţiei, rămâne nediminuată. Dacă, în ciuda probabilităţilor, s-ar admite de către toate statele că fiecare are dreptul la o parte din această porţiune comună, încă ar exista o dificultate ce ar trebui surmontată, în ceea ce priveşte o regulă echitabilă de repartiţie. În acest sens, principii diferite ar fi înaintate de diferitele state; iar astfel, interesele opuse ale părţilor fiind afectate, nu ne-am putea aştepta la o reglare paşnică a diferendelor.

În vastul spaţiu al teritoriului din Vest, putem întrezări, aşadar, o amplă desfăşurare de pretenţii ostile, fără niciun arbitru sau judecător care să se interpună între părţile rivale. Judecând cele trecute spre cele viitoare, vom avea motive întemeiate să înţelegem că sabia va fi cea care e chemată pentru a arbitra aceste diferende. Circumstanţele disputei dintre Connecticut şi Pennsylvania, privitoare la teritoriul din Wyoming, ne previn în a nu fi optimişti în aşteptarea unei aplanări uşoare a unor asemenea neînţelegeri. Articolele confederaţiei au obligat părţile să supună cazul  judecăţii unei curţi federale. S-au ascultat părţile iar curtea a decis în favoarea Pennsylvaniei. Însă Connecticut a dat semne clare de nemulţumire în privinţa hotărârii; şi nici nu a părut a fi pe de-a întregul resemnat în faţa acesteia, până când, prin tratative şi tertipuri, s-a găsit ceva să joace rolul unei compensaţii pentru pierderea pe care el pretindea că a suferit-o. Nimic din ce s-a spus aici nu e menit a sugera vreo blamare în privinţa atitudinii acestui stat. Fără doar şi poate că acesta a crezut în mod sincer că a fost lezat de acea decizie; iar statele, precum indivizii, consimt cu mare silă la hotărârile ce sunt luate în dezavantajul lor.

Cei ce au avut oportunitatea să vadă culisele negocierilor purtate de-a lungul dezbaterilor dintre acest stat şi districtul Vermont, pot depune mărturie în privinţa opoziţiei pe care am simţit-o venind atât din partea statelor neinteresate cât şi din partea acelora interesate de revendicare; şi aceştia pot de asemenea confirma pericolul în faţa căruia pacea Confederaţiei ar fi putut fi expusă dacă acest stat ar fi încercat să-şi susţină drepturile prin forţă. Două motive au precumpănit în această opoziţie: primul, invidia nutrită faţă de viitoarea noastră putere; iar celălalt, interesul anumitor indivizi cu influenţă în statele vecine, indivizi care obţinuseră drepturi asupra pământului de la administraţia acelui district. Chiar statele care au înaintat pretenţii contrare cu ale noastre au părut mai preocupate de a dezmembra acest stat decât de a-şi satisface propriile pretenţii. Acestea au fost New Hampshire, Massachusetts şi Connecticut. New Jersey şi Rhode Island, în toate ocaziile, şi-au descoperit o pasiune în a susţine independenţa Vermontului; iar Maryland, până să se alarmeze de apariţia unei legături între Canada şi acel stat, a susţinut ardent acelaşi lucru. Acestea fiind state mici, nu au privit cu un ochi prietenos perspectiva măreţiei noastre crescânde. Analizând aceste negocieri, putem găsi unele cauze ce ar putea să ducă la anumite complicaţii între state, dacă destinul lor nefavorabil va fi acela de a deveni dezbinate.

Competiţiile comerciale constituie un alt izvor ce ar alimenta încontinuu discordia. Statele aflate într-o poziţie mai puţin favorabilă vor dori să iasă din circumstanţele nefavorabile oferite de situaţiile locale şi să ia şi ele parte la avantajele vecinelor mai favorizate. Fiecare stat sau confederaţie separată ar urmări să realizeze un sistem de politică comercială specific lui însuşi. Aceasta ar genera discrepanţe, priorităţi şi excluderi ce ar naşte nemulţumire. Deprinderile relaţiilor, pe baza privilegiilor egale, cu care am fost obişnuiţi începând cu cele mai timpurii colonizări ale ţării, ar oferi doar un motiv în plus acelor cauze de nemulţumire decât ar face-o în mod natural, independent de această circumstanţă. AR TREBUI SĂ FIM PREGĂTIŢI SĂ NUMIM LEZĂRI ACELE LUCRURI CE ÎN REALITATE AU FOST ACTELE JUSTIFICABILE ALE SUVERANITĂŢILOR INDEPENDENTE, CE AU VIZAT UN INTERES DISTINCT DE AL NOSTRU. Spiritul întreprinzător care caracterizează partea comercială a Americii, nu a irosit nicio ocazie în a se arăta tot mai viguros. Nu e de aşteptat ca acest spirit neînfrânat să respecte acele regulaţii comerciale prin care anumite state s-ar strădui să-şi asigure beneficii exclusive pentru cetăţenii lor. Violarea acestor norme, pe de o parte, precum şi eforturile de a preveni şi de a respinge asemenea acţiuni, pe de altă parte, vor conduce în mod natural la ultraje iar acestea din urmă la represalii şi la războaie.

Oportunităţile pe care unele state le-ar avea de a le transforma pe altele în a le fi tributare lor prin regulaţii comerciale, ar fi suportate cu intoleranţă de statele tributare. Situaţia New York-ului, a Connecticut-ului şi a New Jersey-ului ar constitui un exemplu de acest fel. New York-ul, datorită sărăciei veniturilor, trebuie să impună taxe vamale la importuri. O mare parte a acestor taxe trebuie plătite de către locuitorii celorlalte două state, în calitatea lor de consumatori a ceea ce importăm. New York-ul nu ar fi nici dispus, nici capabil să renunţe la acest avantaj. Cetăţenii lui nu ar consimţi ca o taxă plătită de către ei să meargă în beneficiul cetăţenilor statelor vecine; nici practic nu ar fi, chiar dacă nu ar exista acest impediment, să se facă o discriminare între consumatori în interiorul propriei noastre pieţe. Vor accepta mult timp Connecticut-ul şi New Jersey-ul să fie taxate de către New York pentru propriul său beneficiu? Ni se va permite multă vreme să rămânem în starea de desfătare liniştită şi nestânjenită a unei metropole, datorată posesiunilor de pe urma cărora ne-am bucurat de avantaje atât de odioase pentru vecinii noştri şi, în opinia lor, într-atât de opresive? Vom fi capabili să păstrăm această linişte în ciuda presiunii iminente a Connecticut-ului pe de o parte şi a presiunii cooperante a New Jersey-ului, de cealaltă parte? Acestea sunt întrebări la care poate răspunde afirmativ doar cutezanţa pripită.

Datoria publică a Uniunii ar fi încă o cauză de conflict între statele separate sau între confederaţii. Împărţirea acesteia, în primă instanţă, iar apoi stingerea ei treptată vor constitui în egală măsură surse de animozităţi şi de toane proaste. Cum va fi posibil să se cadă de acord asupra unei reguli de împărţire satisfăcătoare pentru toate părţile? Abia dacă se poate propune vreuna care să fie complet lipsită de obiecţii reale. Acestea din urmă, ca de obicei, vor fi exagerate datorită intereselor adverse ale părţilor. Există chiar perspective diferite între state în privinţa principiului general de a anula datoria publică. Unele dintre ele, fie mai puţin impresionate de importanţa creditului naţional sau pentru că cetăţenii lor au un interes minim sau chiar inexistent în această chestiune, simt o indiferenţă dacă nu o stare de aversiune faţă de plata debitului intern, în orice proporţie. Acestea vor fi chiar înclinate să augmenteze dificultăţile unei împărţiri. Altele dintre ele, un corp numeros a cărui cetăţeni sunt creditori publici dincolo de proporţia ce revine statului din suma totală a debitului naţional, vor fi zeloşi în a cere o despăgubire efectivă şi echitabilă. Amânările continue ale primelor dintre aceste state nu vor face decât să stârnească resentimentele acestora din urmă. Impunerea unei reguli ar fi, între timp, amânată de deosebiri reale de opinii şi de întârzieri nefireşti. Cetăţenii statelor interesate vor protesta zgomotos; puterile străine vor solicita satisfacerea revendicărilor îndreptăţite ale acestora iar pacea statelor va fi periclitată atât de o invazie străină cât şi de lupta internă.

Să presupunem că dificultăţile acordului asupra unei reguli sunt surmontate şi că împărţirea e făcută. Avem însă motive să credem, datorită experienţei, că regula asupra căreia s-a convenit va cântări mai mult pentru anumite state decât pentru altele. Cei ce vor suferi de pe urma ei vor dori, în mod natural, o micşorare a sarcinii. Ceilalţi, la fel de natural, nu vor fi dispuşi la o revizuire ce s-ar finaliza cu o creştere a propriilor lor datorii. Refuzul lor va constitui un pretext plauzibil pentru statele ce au revendicat revizuirea să-şi suspende contribuţiile pentru a nu fi înghiţite cu lăcomie; iar neacceptarea din partea acestor state a obligaţiilor ce le revin, ar da naştere la altercaţii şi la discuţii acide. Chiar dacă regula adoptată ar justifica în practică egalitatea principiului ei, încă ar exista abateri de la datoria plăţilor din partea unor state din varii cauze – deficienţa reală a resurselor; proasta gestionare a finanţelor; dezordini accidentale în gospodărirea guvernamentală; şi, în plus, scârba cu care de obicei oamenii contribuie cu bani în scopuri a căror materializare va fi cu mult ulterioară necesităţilor care i-au produs şi care vor interfera cu satisfacerea necesităţilor imediate. Abaterile de la plată, din orice motiv ar surveni, vor fi surse de nemulţumiri, acuzaţii reciproce şi certuri. Probabil că nu există nimic mai plauzibil a strica liniştea naţiunilor decât legarea acestora la contribuţii mutuale în vederea oricărui obiectiv ce nu produce un câştig comun egal. Căci este o observaţie pe cât de adevărată, într-atât de banală faptul că nu este nimic asupra căruia oamenii să se contrazică mai abitir decât asupra banilor.

Legile ce vin în răspărul contractelor private, şi care echivalează cu agresiuni faţă de drepturile acelor state ai căror cetăţeni sunt lezaţi de aceste legi, pot fi socotite ca fiind o altă sursă posibilă de ostilităţi. Nu suntem îndrituiţi să ne aşteptăm ca un spirit mai liberal sau mai echitabil să prezideze în viitor asupra legislaţiilor statelor individuale, iar asta dacă acesta nu va fi înăbuşit de varii controale suplimentare, mai degrabă decât am văzut până acum că se întâmplă în prea multe ocazii, dizgraţiind codificările respective. Am observat înclinaţia către represalii stârnită în Connecticut în urma enormităţilor săvârşite de legislativul din Rhode Island; şi deducem cu chibzuinţă că în cazuri similare, în alte circumstanţe, un război, nu al HÂRTIILOR, ci al săbiilor, va pedepsi aspru asemenea breşe atroce în obligaţiile morale şi în justiţia socială.

Probabilitatea alianţelor incompatibile între diferitele state sau confederaţii şi diferitele puteri străine, precum şi efectele situaţiei asupra păcii întregului au fost suficient dezvoltate în câteva dintre adresele anterioare. Din perspectiva din care a fost dezbătută această parte a subiectului, se poate trage următoarea concluzie: America, dacă e complet dezbinată sau unită doar prin slaba legătură a unei simple ligi, ofensive şi defensive, va fi, prin activitatea unor asemenea alianţe neşlefuite, în mod progresiv aruncată în toate labirinturile periculoase ale politicii şi războaielor europene; şi datorită certurilor distructive dintre părţile în care a fost dezbinată, e foarte posibil să devină o pradă în calea trucurilor şi a maşinaţiunilor puterilor ce sunt in mod egal inamicele tuturor acestor părţi. Divide et impera[1] trebuie să fie motto-ul fiecărei naţiuni care fie ne urăşte, fie are teamă faţă de noi[2].

PUBLIUS

traducere de Mihnea CĂPRUȚĂ


[1] Dezbină şi stăpâneşte.

[2] Pentru ca întregul subiect al acestor adrese să ajungă în faţa publicului cât mai repede posibil, se propune ca ele să fie publicate de patru ori pe săptămână – marţea în New York Packet şi joia în Daily Advertiser.

Anunțuri
Published in: on 5 Noiembrie 2010 at 7:53 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/11/05/documentele-federaliste-federalist-nr-7-de-alexander-hamilton/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: