Martin HEIDEGGER între ontologie şi facticitate. Un citat şi câteva consideraţii (Ovidiu PECICAN)

În cursul universitar intitulat Ontologie. Hermeneutica facticităţii, din perioada premergătoare conceperii lucrării Fiinţă şi timp, Martin Heidegger începea prin a explica ce înţelege, în contextul dat, prin termenul „ontologie”. Iată citatul heideggerian în traducerea domnului Christian Ferencz-Flatz (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2008, pp. 23-24):

„Ontologie” înseamnă teorie a fiinţei. Dacă termenul amintit nu face altceva decât să ne anunţe vag că, în cele ce urmează, fiinţa va deveni într-un fel sau altul obiect al cercetării şi al rostirii, atunci putem spune că acest cuvânt s-a achitat de singura sarcină care îi putea reveni ca titlu al acestor cercetări. Dacă însă prin „ontologie” înţelegem o disciplină – de pildă una din sfera neoscolasticii ori din sfera scolasticii fenomenologice, cu diferitele direcţii de filozofie academică şi de catedră ce stau sub influenţa ei – atunci cuvântul „ontologie” nu reprezintă un titlu adecvat temei noastre şi nici modului ei de tratare.

Dacă, pe deasupra, cuvântul „ontologie” este înţeles ca o lozincă – aşa cum obişnuiesc azi să o facă atacurile îndreptate împotriva lui Kant sau, mai exact, împotriva spiritului lui Luther şi, în fond, împotriva oricărei interogaţii deschise şi neintimidate din start de posibilele ei consecinţe – pe scurt: dacă „ontologie” reprezintă chemarea la luptă într-o revoltă a sclavilor împotriva filozofiei ca atare – atunci titlul induce pe deplin în eroare.”

 

1. 

De fapt, Martin Heidegger zice un lucru extrem, buimăcitor de simplu, aici: că foloseşte termenul de „ontologie” pentru a se referi, prin el, la fiinţă (nu la o zonă anume a filosofiei ca formă de cunoaştere, şi nici ca la un clişeu polemic). Dar îşi îmbălsămează afirmaţia într-o retorică a insinuării, încercând – în fapt, fraudulos – să sugereze că spune mai mult decât atât.

 „Obiect al cercetării” era suficient. Dar el distinge între acesta şi „obiectul rostirii”, de parcă între cele două nu s-ar afla o interdependenţă, ci o cezură, un divorţ. De ce ar rosti însă Heidegger cu totul altceva decât ceea ce ar rezulta din propria-i cercetare, când este vorba despre un demers investigativ propriu? Printr-un denunţ al presupoziţiei că este necesară o coerenţă, un acord între ce facem şi ce spunem că facem? Altfel spus, una mestecăm şi alta înghiţim?

 Se prea poate ca prin „rostire” – cuvânt propus de traducător fără a se da posibilitatea cititorului care nu are acces la ediţia germană să vadă dacă este vorba despre „Sprache”, „Sage(n)” sau altceva -, Martin Heidegger să înţeleagă şi „rostuire”, şi „scriere”. (Se observă „noicizarea” – voită sau involuntară – a maestrului urmat, în multe privinţe de Constantin Noica!) Rămâne de stabilit. Oricum, neprecizându-şi suficient pricina distincţiei de mai sus, filosoful lasă (din neglijenţă ori deliberat) înafara textului un element necesar înţelegerii corecte a afirmaţiilor lui. Este însă el interesat de înţelegere? Ori preferă să trateze cercetarea ca pe un simplu pretext al rostirii, făcând din aceasta o vorbire/ scriere mai mult sau mai puţin oraculară, adică voit fragmentară, în mod deliberat diseminată în mijlocul unor nori de incompletitudine, ambiguitate, ezitare? Să nu mai fie deci în filosofare vorba despre un exerciţiu al raţionalităţii cu scopul înţelegerii, elucidării, clarificării, lămuririi?

 

2.

Nu este limpede nici de ce socoteşte Martin Heidegger că „singura sarcină care îi putea reveni ca titlu al acestei cercetări” cuvântului ontologie este de a semnala, în modul cel mai vag cu putinţă (şi doar atât) către ce zonă investigativă trimite. Funcţia unui titlu este prin definiţie aceasta. Dar nimic, înafară de voinţa expresă a autorului, nu poate limita imaginarul celui care îl descifrează, după cum nici constelaţia conotativă pe care, latent, o conţine cuvântul nu este de castrat. Tot ce poate face un autor în această direcţie – respectând etica implicită a comunicării de un anume tip pe care a ales-o spre exprimarea propriei ideaţii – este să nu propună ca generic un titlu în care nu este dispus să creadă şi pe care, de la primele rânduri ale scrierii sale, este gata să îl submineze. Dacă propriile temeri şi nemulţumiri la adresa acelui titlu prevalează asupra gândului că alegerea mai degrabă s-ar potrivi explorării pe care o inaugurează, cea mai bună strategie ar fi să îşi schimbe opţiunea.

Se observă însă că strategia regresivă a lui Heidegger implică pornirea la drum dintr-o inadecvare, tocmai cu intenţia de a o corecta prin strategii discursive, şi nu printr-o altă alegere (dintre posibilităţile existente sau prin efortul unei noi propuneri conceptuale), o rea aşezare – el o socoteşte astfel – într-un câmp demn de a fi cercetat. Martin Heidegger nu face parte dintre filosofii care să îşi impună cu maximă rigoare resemnarea în faţa aparatului conceptual deja existent şi datorat predecesorilor. Format în preajma lui Edmund Husserl, al cărui demers fenomenologic l-a constrâns pe acesta la inovaţii noţionale păstrate în istoria filosofiei şi chiar perpetuate de unii dintre aceia care l-au urmat, Martin Heidegger s-a dovedit, el însuşi, un fericit făuritor de limbaj filosofic. Noţiuni precum Dasein, Seiende ş.a. au atins, ca să zic aşa, nivelul elin, fiind, ca multe dintre cele forjate în Atena epocii de aur, intraductibile, demne de a fi preluate ca atare oriunde pe mapamond. Cu toate acestea, pentru a înlocui cuvântul „ontologie”, vădit nesatisfăcător pentru sine, după cum rezultă din rândurile citate, filosoful nu întreprinde niciun demers.

Autorul preferă însă altceva. El aruncă lestul inutilizabil – contextualizările istorice şi culturale -, profitând de ocazie pentru a face pamflet, incriminând uzurile ce îi apar restrictive sau deformante ale noţiunii filosofice de ontologie. În acest fel, el degrevează de particular cuvântul, restituindu-l integral sferei generalului; dar şi vagului. Rezultatul oarecum paradoxal al procedurii este că „bătălia” se poartă nu în numele acurateţii, ci al impreciziei; nu al specificării şi clarificării, ci al lărgirii ancadramentului şi al indistincţiei.

Este vorba, fără îndoială, de o răsturnare a procedurii uzuale, o acţiune în răspăr a gândirii, care întoarce, dintru început, din drum pe cei obişnuiţi cu efortul ştiinţei de a clarifica.

(va urma)

Published in: on 29 Septembrie 2010 at 3:46 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/09/29/martin-heidegger-intre-ontologie-si-facticitate-un-citat-si-cateva-consideratii-ovidiu-pecican/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: