Dick HOWARD: Fragmente despre DOCUMENTELE FEDERALISTE

În volumul politologului american Dick Howard, Stafia democraţiei (Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2008, col. Constelaţii, coordonată de Vladimir Tismăneanu, traducere de Carmen Ion) există pasaje de interes pentru aprecierea, fie şi en passant, a importanţei istorice, dar şi actuale, a Documentelor federaliste. Transcriu mai departe câteva excerpte (O.P.)

Această colecţie de eseuri, scrise pentru a influenţa opinia publică în favoarea ratificării Constituţiei, a fost menită să-i liniştească pe cei care considerau noua constituţie o ameninţare fie la adresa libertăţii individului, fie la cea a drepturilor sociale ale statelor. Dar analiza lor are implicaţii care rămân actuale. De exemplu, Hamilton (în Actul Federalist nr. 9) şi Madison (în Actul Federalist nr. 10) au încercat să-i liniştească pe cei care invocau argumentul clasic potrivit căruia o „republică extinsă” în mod inevitabil nu va produce şi nu va menţine comunitatea şi coerenţa ei. Pericolul era apariţia unor „facţiuni”, care aveau să prolifereze în mod inevitavbil, datortă diversităţii sociologice de pe un teritoriu atât de vast. Se considera că înmulţirea acestor facţiuni avea să ducă la acel tip de anarhie care constituie preludiul clasic al tiraniei. Actele Federaliste acceptă diagnosticul social, dar îi resping implicaţiile politice. Madison afirmă că facţiunile sunt pentru libertate ceea ce este aerul pentru foc. În loc să pledeze pentru suprimarea lor în numele unei societăţi pe deplin unificate, Actele Federaliste văd în facţiuni garantul libertăţii, fiindcă, în republica extinsă, fiecare urmează să acţioneze ca o contra-greutate pentru toate celelalte. Acest argument a fost preluat din nou de pluralismul pragmatic al sociologiei liberale în anii 1950. El a putut fi folosit şi de teoreticienii politici progresişti, care au denunţat natura apolitică a unei societăţi în care partidele politice erau condamnate să fie numai nişte coaliţii de interese ale unor facţiuni, reduse la cel mai de jos numitor comun al acestora. Dar aceste interpretări sociologice neglijează structura constituţională; ele reduc instituţiile politice – aşa cum făcuseră şi constituţiile statale, cu excepţia celei a Pennsylvaniei – la o simplă tehnică inventată de ştiinţa politică pentru a manipula o societate incapabilă să se auto-organizeze politic.

O a doua analiză a Actelor Federaliste vine cu o semnificaţie contemporană, care ilustrează dificultatea născută din tratarea structurii politice a societăţii ca şi cum ar fi distinctă de social (sau din tratarea drepturilor individuale). Autorii au avut de explicat şi justificat sistemul de frâne şi echilibre pus în funcţiune prin Constituţia însăşi. Dacă cele trei ramuri ale guvernului ar fi organizate numai cu scopul de a se bloca una pe alta în aşa fel, încât societatea să poată funcţiona conform regulilor sale imanente, guvernarea ar fi obstrucţionată, politica n-ar mai avea nici o putere şi, cel mai important lucru, cetăţeanul ar fi lăsat la cheremul legii celui mai puternic. Tocmai aceasta este premisa atât a dreptei contemporane, cât şi a oponenţilor săi de stânga. Cea dintâi denunţă sistemul de frâne şi echilibre ca fiind rădăcina ineficienţei guvernamentale, a cheltuielilor excesive şi a incapacităţii de a acţiona decisiv în interesul naţional; ceilalţi văd în aceeaşi structură instituţională expresia unui pluralism social, care împiedică statul să intervină de partea victimelor sau a minorităţilor defavorizate, fiindcă un stat slab asigură dominaţia socială a bogăţiei sau a capitalului. Actul Federalist nr. 51 tratează astfel problema: „În alcătuirea unei guvernări ce urmează să le fie administrată unor oameni de către alţi oameni marea dificultate constă în faptul că mai întâi trebuie să-i dai guvernului putinţa de a-i controla pe cei guvernaţi, pentru ca mai apoi să-i obligi să se controleze şi pe sine”. Dar acest lucru este exact ceea ce se presupune că face analiza sociologică a rolului facţiunilor într-o republică extinsă. De fapt, autorii recunosc aici că motivaţiile sociologice propuse anterior nu fuseseră suficiente în acest context explicit politic. De aceea, Actul Federalist nr. 51 adaugă: „În timp ce astfel este mai mic pericolul pentru un partid mai mic din partea voinţei unui partid mai mare, trebuie să existe şi mai puţine motive de a-i garanta siguranţa celui dintâi, introducând în guvernare o voinţă care nu depinde de cel din urmă sau care, cu alte cuvinte, este interdependentă de societatea însăşi”. Dar cum poate fi armonizat acest argument, care susţine nu numai că exercită o politică de frână şi echilibru ca să protejeze drepturile minorităţii, dar şi că vocea majorităţii nu trebuie să fie blocată de interesele minorităţii, cu prevederile de creare a unui legislativ bicameral, în care Senatul are exact rolul de a bloca voinţa impetuoasă a majorităţii?

Relaţia dintre analiza sociologică şi cea politică este afirmată făţiş în Actul Federalist nr. 63, o tentativă de a clarifica necesitatea existenţei senatului. Relaţia dintre majoritate şi minoritate prezentată în Actul Federalist nr. 51 ar fi putut fi rezolvată printr-un argument sociologic, din care să reiască că protejarea minorităţii îi va permite acesteia să-şi dezvolte propriile interese până când, în cele din urmă, ar fi devenit majoritate, aşa um interesele comerciale le-au luat locul celor agricole sau cum cele dintr-o regiune ajung să fie mai importante decât cele dintr-o altă regiune – ceea ce nu e totuna cu argumentaţia politică în care minoritatea convinge o fostă majoritate de justeţea cauzei sale. Ca să-şi atingă acest scop, minoritatea trebuie să parcurgă sistemul reprezentării politice, aşa cum este înfăţişat în Actul Federalist nr. 63. În teoria clasică republicană, senatul reprezintă ramura aristocratică a societăţii, care, bineînţeles, nu exista în America. Actul Federalist nr. 63 propune, în schimb, ca senatul să funcţioneze ca o instanţă federală, de vreme ce senatorii sunt numiţi de state, ale căror interese sunt astfel reprezentate la nivel naţional. Această soluţie practică la îngrijorările mai cu seamă ale statelor mai mici are implicaţii teoretice care pot fi uşor interpretate greşit. Toate cele trei ramuri ale guvernării sunt republicane, deci toate sunt reprezentative. Dacă Senatul reprezintă statele, în timp ce Camera Reprezentanţilor reprezintă poporul, cum poate fi reprezentativă ramura legislativă luată ca întreg? Răspunsul este că toate ramurile reprezintă, fiecare în felul său, poporul suveran. Dar această reprezentare nu este conceptualizată ca şi cum societatea le-ar impune un mandat imperativ reprezentanţilor săi politici (nici în termenii mai vechiului concept englezesc al reprezentării virtuale). Actele Federaliste disting noţiunea clasică de reprezentare de forma ei modernă propusă de Constituţie: „Adevărata distincţie între acestea [guvernările clasice] şi guvernarea americană constă în excluderea totală a poporului, în competenţele sale colective”. Această afirmaţie, şocantă la prima vedere, scrisă cursiv de însuşi autorul ei, pare să confirme opinia celor ce considerau antidemocratice noile propuneri guvernamentale. Dar, la o citire mai atentă, în contextul istoric al Revoluţiei, reiese, de fapt, că această afirmaţie era temeiul însuşi al unei democraţii politice. Poporul suveran, în competenţele sale colective, este pretutindeni şi nicăieri: este pretutindeni, în sensul că libertatea îşi va găsi mereu un campion într-una sau alta dintre instituţiile guvernării, dar este şi nicăieri, în sensul că nici una dintre aceste instituţii nu poate pretinde că vorbeşte în numele totalităţii poporului şi că reprezintă voinţa unificată a naţiunii suverane. În acest sens s-a constituit republica federală americană ca o democraţie republicană.

Published in: on 16 Septembrie 2010 at 5:59 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/09/16/dick-howard-fragmente-despre-documentele-federaliste/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: