Periplul la METEORA (4)

Nu toţi oamenii au „sensibilitate la munţi”. În plus, nici munţii nu seamănă toţi între ei. La Meteora, în Thessalia, căpăţânile sparte, decapitate, de piatră au un mod ingenuu de a-şi etala pleşuvenia asortată cu smocuri de verdeaţă.

Mai sunt, apoi, şi creţurile pe care le face bolovanul adipos şi solemn, care nu seamănă pe nimic din ce am văzut până să ajung acolo. Probabil că geologii ar avea explicaţii pentru aşa ceva, deşi din câte am citit, piatra aceasta nu seamănă nici pe cea a munţilor Pind, situaţi la o azvârlitură de privire, nici pe Carpaţii noştri, ştiuţi mult mai bine.Ar mai fi şi

Ar mai fi şi faptul că, aduşi sub ochii tăi la numai câţiva paşi – odată ce ai urcat pe înălţimile uneia dintre culmile ansamblului, totul pare mărit de un ecran panoramic, tridimensionat (3D), având avantajul că, în raport cu experienţa cinematografică evocată, aici vântul, miresmele, vertijul sunt reale, nu simulate sau provocate artificial, prin iluzie.

Mai încolo, la poale, perspectiva se deschide, cuprinzând valea cu aşezările ei pitice – ai zice – într-o privire suverană, de răpitor înaripat. Să fie ceea ce vede vulturul sau îngerul? Depinde, probabil, pe cine întrebi…

Cine ştie Cheile Turzii, ale Bicazului sau altele de acelaşi fel nu poate ignora un decupaj precum cel alăturat, vederea verticală pe care o face el posibilă, în verdele păduros de nu tocmai departe.

Ajuns la capătul şoselei, în proximitatea Marelui Meteor, vezi cum piatra aşezată de mâna omului creşte din piatra aşezată de erele geologice într-o continuitate lipsită de discrepanţe şi cezuri. Odinioară accesul în incinta clădirii medievale – datată prin sec. al XV-lea – era posibil doar într-o cuşcă trasă pe lanţ ori pe frânghie, şi tot pe acolo veneau şi alimentele. Ar mai fi şi firidele-ferestre înguste, nearanjate perfect una sub alta, lăsând un aer de simpatică bâjbâire, ignorând rigorile antichităţii arhitectonice ridicate la rang de lege absolută de maeştrii renascentişti.

În aceeaşi mănăstire ajungi pe o potecă pietruită, îngustă, într-un hagealâc

Recompensa golgotei meteorice este pe măsură. Dintr-o dată, perspectiva se eliberează, vântul suflă din nou frenetic, sub soare, cerul e aproape…

Din curtea mică a Marelui Meteor, mănăstirea din faţă – mai funcţionează patru din zecile de sfinte lăcaşuri de odinioară – este o Fata Morgana aproape palpabilă. O nouă ademenire, o nouă ţintă…

… Şi iarăşi munţii, iarăşi faliile, jocurile de verde şi cenuşiu, de plante îndărătnice şi vitale înfipte (încă un eventual miracol) printre iregularităţile rocăi. Iar mai departe, altă zare, noi ziduri descriind labirinturi de piatră greu de desluşit de unde te afli, descriind trasee pe care le poţi bănui sau ghici şi care nu sunt necesarmente simple peripluri de turist.

Planurile se ordonează unul în succesiunea celuilalt, copacul face loc saltului, apoi cade o nouă cascadă de piatră, şi din nou aerul circulă liber peste platourile thessaliote vaste…

Contemplarea canionului îţi poate oferi sugestii sau chiar lecţii de viaţă. Dar este un exerciţiu care rezistă şi ca atare, în sine.

Published in: Fără categorie on 12 Iulie 2010 at 6:38 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/07/12/periplul-la-meteora-4/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: