Altfel de aventură: METEORA (3)

Cocoţate pe stânci, apărând discret după câte o cotitură a drumului, mănăstirile Meteorăi sunt mostre arhitectonice improbabile.

Acoperişurile lor roşii, de ţiglă, dau bolovanilor gigantici pe care îi încheie aspectul unor ciuperci stranii, dintr-un teritoriu pe care uriaşii l-au lăsat în urmă la retragerea lor din civilizaţie în mitologie.

De fapt, sunt sigur că se observă deja fără dificultate acest lucru, nu fac decât să caut – post festum – nişte asocieri care să traducă într-un limbaj accesibil sentimentul straniu şi proaspăt, promisiunea şi uimirea pe care le-am resimţit în prima mea vizită (care, deocamdată, este şi singura) la Meteora.

Nu e deloc la îndemână, noroc cu imaginile care, oricât de neizbutite artistic s-ar dovedi, vorbesc altfel, au alte mijloace de expresie, se pot dispensa de cuvinte.

Oricum, tentaţia căţărării imposibile, a saltului în gol – eventual cu un deltaplan, fără nimic suicidar, fireşte -, dorinţa de a migra pe un alt pisc din proximitate, de a rupe un mănunchi de iarbă din locul acela atât de apropiat de balustrada pe care te sprijini şi, totuşi, inaccesibil, toate acestea se amestecă într-un du-te – vino continuu, alert, creând un suflu eolian interior nu tocmai simplu de alungat sin suflet şi minte.

Aventura e acolo, în preajmă, ademenitoare şi dreaptă, iar zvelteţea ei te îmbie cât nu poţi spune.