Paradisiacul cosmic în proximitate: METEORA

… Deodată, drumul coteşte şi o ţine tot înainte profilând din ce în ce mai bine, în stânga lui, lanţul munţilor Pind, iar în faţă – şi puţin la dreapta – nişte pietre imense, nu mai mici decât munţii înşişi, înfipte în pământ în vremurile altor mitologii decât cea olimpică. Aceste ţăndări uriaşe de piatră, înfipte pe neaşteptate, fără nicio pregătire, în pământul Thessaliei, par, într-adevăr, nişte pietre suspendate în aer, crescute neverosimil atât de aproape de relieful plat al zonei, încât ai crede că sunt nişte magneţi imenşi, plutind delicat la milimetri de pământul propriu-zis. Nu m-ar mira să aflu că, datorită acestei caracteristici, i-au impresionat pe James Cameron şi pe desenatorii care au pregătit atenţi ambianţa planetei Pandora, sugerându-le celebrele stânci plutitoare pe care eroii se caţără cu destoinicie, balansându-şi spinările şi cozile albastre…

Există acolo, în însăşi dispunerea naturii, un reflex misterios al luminii, un alt fel de aer şi chiar o somaţie interioară de a respira altminteri. Este, probabil, tocmai ceea ce au sesizat călugării din vechime care s-au gândit să se refugieze prin crăpăturile ori pe platourile neaşteptate ce încheie sus, stinghere, pe numai câţiva metri, acele stranii pietroaie venite din cer.

Published in: on 7 iulie 2010 at 8:24 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , ,