SCRISOARE DESCHISĂ PRIVIND LEGEA EDUCAŢIEI NAŢIONALE

Destinatar:

Preşedintele României,

Guvernul României,

Parlamentul României

Scrisoare deschisă adresată

Domnului Traian Băsescu, Preşedintele României,

Domnului Mircea Geoană, Preşedintele Senatului,

Doamnei Roberta Anastase, Preşedintele Camerei Deputaţilor,

Domnului Emil Boc, Primul Ministru al Guvernului României,

Domnului Daniel Funeriu, Ministrul Educaţiei Naţionale,

Preşedinţilor partidelor politice parlamentare,

Educaţia publică este parte a patrimoniului democratic european. Nucleu dur al crezurilor politice liberal, social-democrat şi democrat-creştin, educaţia publică constituie miezul viziunii despre societate purtate de toate mişcările democratice: o societate formată din cetăţeni critici, autonomi în gândire, capabili de discernământ şi neîncrezători în demagogia ce parazitează adesea viaţa politică. În orice societate modernă nivelul democraţiei este strâns legat de cel al educaţiei. Apărarea acestei legături este condiţia indispensabilă a libertăţii şi pluralismului. Credem că, prin atitudinea pe care o au faţă de educaţie, partidele româneşti şi responsabilii politici au prilejul să-şi dovedească ataşamentul faţă de valorile democratice, precum şi apartenenţa de substanţă la marile familii politice europene.

Înaintat Parlamentului după o dezbatere publică nejustificat de scurtă, proiectul de reformă a învăţământului românesc desconsideră relaţia dintre educaţie şi cetăţenie. Dimpotrivă, el se hrăneşte dintr-o viziune managerială şi utilitaristă, inspirată de un tip de eficacitate ce poate fi cel al unei întreprinderi, dar niciodată al şcolii sau universităţii. În ciuda a douăzeci de ani de regim democratic şi de deschidere europeană, constatăm că, ascuns de un limbaj tehnocratic, supravieţuieşte vechiul comandament socialist al integrării dintre învăţământ şi producţie.

În învăţământul pre-universitar, proiectul de reformă dezvoltă trei principii, cel al „finanţării care urmează elevul”, cel al reducerii duratei studiilor obligatorii şi cel al mobilităţii cadrelor didactice, principii care, aplicate în context românesc, vor agrava criza structurală a şcolii.

Într-un sistem de educaţie în care elevii sunt slab şi, mai ales, inegal pregătiţi, iar infrastructura şcolară este adesea precară, „finanţarea care urmează elevul” va adânci diferenţele de pregătire dintre elevi, transformând educaţia de calitate într-un privilegiu de grup social şi spulberând definitiv speranţa egalităţii de şanse a tinerilor români în materie de formaţie şi carieră.

Refuzând, în opoziţie cu practica europeană, şcolarizarea obligatorie până la vârsta majoratului, proiectul abandonează o parte importantă a tinerilor români cu vârsta între 15 şi 18 ani, împingându-i către condiţia de forţă de muncă necalificată.

Dubla dependenţă a şcolii faţa de Ministerul Educaţiei şi de administraţia locală, agravată de preconizata desfiinţare a titularizării cadrelor didactice, va consolida raporturile clientelare deja existente în multe cazuri între direcţiile şcolilor, inspectorate, personalul politic şi administraţia locală, punând sub semnul precarităţii însăşi profesia de educator.

În învăţământul superior, proiectul de lege întăreşte capacitatea de control şi intervenţie a Ministerului, supunând Universitatea unei logici de funcţionare exclusiv antreprenoriale. Autonomia şi democraţia din universităţile româneşti, semnul intrării în normalitatea occidentală a vieţii noastre academice, sunt astfel grav prejudiciate. Este paradoxal şi îngrijorător faptul că, astăzi, într-o perioadă în care democratizarea accesului la studii superioare a luat o amploare fără precedent în România, democraţia internă a Universităţii este subminată printr-un gest politic grăbit.

Principiul autonomiei universitare este cheia de boltă a învăţământului european. Proiectul anulează conţinutul autonomiei şi deschide calea politizării Universităţii prin posibilitatea extinsă pe care o oferă guvernului de a controla Universitatea, de a destitui Rectorii, de a înfiinţa şi desfiinţa discreţionar programe de studii şi de a decide, fără criterii clare, privilegierea unor Universităţi în detrimentul altora. Mai mult, proiectul invită Ministerul Educaţiei şi agenţiile publice abilitate la un demers ulterior de reglementare susceptibil să suprime şi ultimele marje de libertate permise spaţiului academic. Dacă litera şi spiritul proiectului vor deveni lege, Universităţile româneşti riscă să fie aduse într-o situaţie de dependenţă politică şi de mediocritate intelectuală.

Considerăm că ideea Universităţii prestatoare de servicii corupe adevăratul sens al demersului pedagogic şi al actului de cercetare, în centrul cărora se află întotdeauna cunoaşterea. Ideea că Universitatea ar trebui să fie un simplu laborator de producţie a unor competenţe solicitate de o piaţa a muncii lipsită de claritate şi perspectivă deturnează misiunea fundamentală a Universităţii, aceea de loc al spiritului creator, al autonomiei personale şi capacităţii critice.

În toate societăţile moderne, şcoala şi universitatea au rolul de a dezvolta, a conserva şi a transmite cunoaşterea. Membrii corpului academic nu-şi pot îndeplini misiunea dacă sunt trataţi ca prestatori de servicii. Libertatea de a gândi şi de a cerceta trebuie să rămână neîngrădită de criterii străine spaţiului academic. Aceasta lege consacră dominaţia unui mod greşit de a înţelege eficienţa, mascând în acelaşi timp de o manieră rudimentară diminuarea investiţiei publice în educaţie. Viziunea managerială care ghidează întregul proiect subminează grav nu numai caracterul public, dar şi pe cel naţional al şcolii şi al Universităţii. Şcoala nu-şi mai propune să construiască conştiinţa civică şi naţională a tinerelor generaţii, să formeze persoane adaptabile cultural şi profesional, ci numai „competenţe” limitate şi improbabile pentru o piaţa a muncii a cărei evoluţie nu o mai poate prezice nimeni.

Vă cerem aşadar să constataţi împreună cu noi gravitatea acestui moment pentru sistemul naţional de educaţie, să opriţi procesul de aprobare a proiectului de lege şi să vă exercitaţi atribuţiile pentru relansarea dezbaterii publice şi naţionale în jurul reformei învăţământului.

Prof. Dr. Daniel Barbu (Univ. Bucureşti),

Conf. Dr. Ionela Băluţă (Univ. Bucureşti),

Conf. Dr. Alexandra Ionescu (Univ. Bucureşti),

Lector Dr. Ruxandra Ivan (Univ. Bucureşti),

Conf. Dr. Ligia Livadă (Univ. Bucureşti),

Lector Dr. Silvia Marton (Univ. Bucureşti),

Lect. Dr. Camil Pârvu (Univ. Bucureşti),

Prof. Dr. Florin Ţurcanu (Univ. Bucureşti),

Prof. Dr. Laurenţiu Vlad (Univ. Bucureşti),

Asist. Dr. Claudia Maria Udrescu (Univ. Bucureşti),

Conf. Dr. Mihai Chioveanu (Univ. Bucureşti),

Conf. Dr. Florin Diaconu (Univ. Bucureşti),

Asist. Ştefan Apăteanu (Univ. Bucureşti),

Prof. Dr. Iulia Motoc (Univ. Bucureşti),

Conf. Dr. Camelia Voinea (Univ. Bucureşti),

Lucia Vodă (Univ. Bucureşti),

Lect. Dr. Sorin Gabriel Sebe (Univ. Bucureşti)

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/05/04/scrisoare-deschisa-privind-legea-educatiei-nationale/trackback/

RSS feed for comments on this post.

4 comentariiLasă un comentariu

  1. Drăguţă scrisoare. „Nucleu dur”, „cheia de boltă”, „condiţie indispensabilă”, probabil cînd oamenii aceştia vor reuşi să renunţe la limbajul de lemn vor reuşi să fie auziţi, căci pînă atunci cu siguranţă nimeni nu va apleca urechea la un discurs lemnos şi imperativ.

  2. Poate că aveţi dreptate, stilistic, retoric şi estetic vorbind. Cu toate acestea, textul rămâne valabil, fiindcă pune punctul pe „i” în multe puncte vulnerabile ale proiectului de lege criticat. (Între noi fie vorba, nu cred că Băsescu, Boc, Funeriu şi ceilalţi acceptă sau refutează o asemenea propunere călăuzindu-se după aceleaşi criterii ca şi dvs.). Trebuiau spuse lucrurile acestea, orice s-ar zice. Eu aş fi adăugat însă şi ideea, nu mai puţin importantă, că educaţia se cuvine să creeze şi caractere, având deci şi o misiune morală şi psihologică. Multumesc pentru comentariu!

  3. Scrisoarea aceasta deschisă, închisă într-un blog, are un singur defect; prea puţine semnături!
    Nu cred nici că, dacă ar fi avut parte de o mediatizare extremă, ar fi semnată de mai multe personalităţi. Căci, eu votez,tu votezi,el votează, noi votăm, voi votaţi, ei profită. Educaţia nu se poate bucura de grade de comparaţie, nu este bună, mediocră sau slabă. Ea este sau nu este ! Rezultatele ei, atunci cînd se face, pot fi adjectivate de bună voie. Din păcate parlamentul public al opiniei nu are altă forţă decît aceea de a ignora legile proaste şi a continua să practice legea românească a bunului simţ. De aceea, chiar dacă domnii aceia de la persoana a treia plural vor conjuga încă o lege tîmpă, cei cu vocaţia adîncă a învăţăturii de minte nu vor dispera. Aşa cum ceauşismele nu au putut omorî ortodoxia, nici setea de şti nu va fi stinsă cu apa plată a politizării.

  4. Precizez că eu am preluat scrisoarea de pe situl http://www.petitieonline.ro, unde au postat-o autorii, şi unde a semnat mult mai multă lume. Am aflat despre ea din Jurnalul Naţional de luni, 3 mai, a.c. M-am gândit că preluând-o cât mai multă lume în medii de comunicare cât mai diverse, se înmulţesc şansele ca lumea să afle de ea. În rest, ai dreptate, mobilizarea pe educaţie e mereu deficitară, grevele profesorilor – de prea mult simţ -nu reuşesc, politicienii îşi văd mai departe de ale lor. Ar fi păcat însă ca educaţia să se retragă în catacombe. Mai întâi să luptăm pentru ea, cât de puţini, cu oricât de diverse mijloace.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: