3. AUTOTESTĂRI POLITICE

EXISTĂ UN nivel sub care politica nu poate coborî într-o democraţie fără să se compromită. Nu este vorba despre performanţele practice, de astă dată, deşi politicienii după aşa ceva trebuie judecaţi, nu după performanţele declarative din pass media ori din campaniile electorale. Nu este mai puţin adevărat că, pentru a face ceva, trebuie să ai un proiect, să ştii ce să faci. Or, când nici măcar aici nu se conturează o viziune realistă, care să nu frizeze crasa incompetenţă, ce să mai aştepţi de la practică?!

Două foarte recente decizii politice au dezvăluit pentru oricine doreşte să le sesizeze, pentru a nu se îmbăta cu apă rece, cât de departe de înţelegerea corectă a conceptului de democraţie suntem încă în mediile parlamentare şi ale forţelor aflate la guvernare.

Prima dintre ele a făcut, practic, instantaneu carieră, necunoscând vreun precedent intern. Mă refer la decizia PDL-ului bosumflat de a nu mai participa la emisiunile unor televiziuni private – anume, cele atribuite de Traian Băsescu (pe bună dreptate, de altfel) mogulilor Sorin Ovidiu Vântu şi, respectiv, Dan Voiculescu: Realitatea TV şi Antena 1, 2 şi 3. Lucrurile au fost escaladate de premierul Emil Boc, care a smuls microfonul reporterei de la Realitatea TV şi a criticat postul respectiv pentru incorectitudine în reflectarea deciziilor guvernamentale. Gestul a fost sancţionat imediat de reporteră care a remarcat, pe bună dreptate, că televiziunea la care lucrează este una privată. Ceea ce voia, în mod evident, să observe respectiva jurnalistă era că, în virtutea statutului de instituţie privată, postul respectiv îşi elaborează cum doreşte grila de programe şi conţinutul acestora; desigur, în limitele respectării legii. Dacă manipulează cumva şi ceea ce transmite se dovedeşte contrazis flagrant de realităţi, rezultatul nu poate fi decât abandonarea treptată a emisiunilor de către publicul lor, scăderea audienţei şi, până la urmă, falimentul. Iată de ce premierul nu ar trebui să îşi facă probleme.

Ar mai fi, apoi, adaug eu, şi chestiunea drepturilor fundamentale la informare, libertatea de expresie, la libera opţiune a fiecăruia în materie de informaţie, care transformă gestul smulgerii microfonului din mâna ziaristei într-un simbol al cenzurii, al presiunii politice şi al abuzului. Singura paralelă care se poate face cu cazul dat este recenta iniţiativă – mediatizată îndelung şi intens de media internaţionale – a preşedintelui venezuelean Hugo Chavez de a interzice un post privat pentru că acesta refuza să includă ştirile şi programele solicitate de guvernanţi. Printr-un singur gest pripit, Emil Boc a reuşit să egaleze scorul ca ultimul politician temperamental, neinstruit, deşi primul ministru provine din peisajul universitar al unei facultăţi de Ştiinţe Politice şi are, în plus, şi cunoştinţe aprofundate de drept.

Ca şi cum aceste premise nu erau suficiente, imediat după incident, principalul partid aflat la guvernare, PDL, a decis – şi a făcut publică această decizie – ca membrii săi să sisteze participările la emisiunile televizate de respectivele posturi de televiziune. Un asemenea boicot îşi găseşte precedentul numai în retragerea acreditărilor Evenimentului zilei al lui Ion Cristoiu de către Palatul Cotroceni în vremea primului său locatar postcomunist, Ion Iliescu. El este grav pentru că dovedeşte neînţelegerea crasă a spiritului constituţiei, limitând interpretarea expresiei de „libertatea presei” la sunsurile care convin puterii.

Interpretări teoretice şi practice întru totul neconstituţionale din partea unui partid condus de un constituţionalist! Neaşteptat şi regretabil.

Cealaltă crasă neînţelegere a libertăţii de iniţiativă are loc din elanul a doi parlamentari. Ea vizează proiectul închiderii marilor retaileri în zilele de duminică, sperându-se că astfel micii producători vor fi ajutaţi să recupereze terenul pierdut. Evident, cei care propun şi susţin o astfel de măsură reglatoare nu sunt nici inteligenţi din cale afară – altfel ar pricepe cum nu poţi recupera într-o singură zi alte şase zile irosite -, nici competenţi în materie de politică democrată. Căci pentru a fi astfel, s-ar cuveni să observe că economia liberă nu se „reglează” prin ukazuri de la centru. Practici bolşevice, practicate de Lenin şi ai lui în vremea NEP-ului, astfel de ferecări ale uşilor mall-urilor nu privesc în niciun caz asigurarea unei echitabile dezvoltări a economiei de piaţă, şi nici interesul consumatorilor siliţi să cumpere mai scump din piaţă ceea ce altminteri ar cumpăra, poate, mai ieftin, din magazinele puse sub interdicţie duminicală.

N-ar fi rău ca politicienilor să li se solicite prin lege mai mult decât o calificare la locul de muncă pe care fiecare nou venit o face pe spezele noastre, ale alegătorilor.

Un manifest fotografic colectiv împotriva UITĂRII

Expoziţia

UITAREA

Vernisajul va avea loc la Muzeul de Artă Ioan Sima din Zalău în 20 aprilie 2010, orele 14

Expun: Amalia Lumei, Mira, Mihaela Mihale Ilea, G + G, Feleki Karoly, Ovidiu Gordan, Tomi Tothpal,  Dan Tămaş, Ştefan Bădulescu, Timotei Jinar, Florin Gherasim, Daniel Robu

Inamic sau aliat al memoriei, uitarea rămâne corozivă. Ea crează clarobscurul din fundalurile tablourilor şi ea împinge, nu o dată, în prim-plan figuri insignifiante, teme de mâna a doua, goluri anxiogene… Arta combate uitarea, o circumscrie, o diminuează, o conjură, o eludează, o… împinge în uitare. Iar dacă astfel răsar morminte, fie şi anonime, nu uitarea şi nici memoria nu sunt de vină. În spatele uitării, ca şi îndărătul mormintelor stau oameni (O.P.).

Biografia unui edificiu: Casa MONTEORU (de Nicolae Manolescu)

Circulă de la o vreme în presă, pe bloguri, pe net, tot felul de informaţii false cu privire la situaţia Casei Monteoru din Bucureşti, sediul actual al USR. Unele de-a dreptul tendenţioase şi cu atât mai greu de înţeles cu cât vin chiar din partea unor membri ai Consiliului USR, informaţi de către conducerea USR, nu mai demult decât cu trei săptămâni în urmă, în sesiunea ordinară a Consiliului. Altele izvorăsc din frustrări explicabile, deşi nu justificabile. Spre a curma afirmaţiile fără nici un temei şi procesele de intenţie care se fac conducerii actuale a USR, vom expune în continuare situaţia exactă a Casei Monteoru, aşa cum rezultă din actele şi din informaţiile de care dispunem. Casa Monteoru, după numele primului proprietar, a fost donată în 1948 de către Elena şi Lascăr Catargiu, urmaşii legali ai lui Monteoru, Asociaţiei pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, recent înfiinţată (ARLUS) (dosar nr. 68/Arhivele Statului-Direcţia Arhive Centrale). Actul de donaţie a fost autentificat de către Tribunalul Ilfov (Proces-verbal nr. 4929/3 mai 1949). Donaţia conţinea o sumă de clauze.

În 1954, M. Sadoveanu, care era preşedinte al ARLUS şi totodată al USR, a făcut, împreună cu Lascăr Catargiu, vicepreşedinte la acea dată al ARLUS, un schimb, preluând în folosinţă gratuită Casa Monteoru şi cedând ARLUS imobilul din str. Povernei, devenit sediul Asociaţiei de tristă amintire până la desfiinţarea ei în 1964. Schimbul s-a făcut fără perfectarea vreunui act. La desfiinţarea ARLUS în 1964, Casa Monteoru a fost trecută în proprietatea Primăriei Bucureşti şi în administrarea IAL „30 Decembrie“, devenit ICRAL „Herăstrău Nord“, sectorul 1, care a atribuit USR imobilul, printr-un contract de închiriere. Aşadar, din 1964 USR a funcţionat în această clădire în calitate de chiriaş, pînă în 1997, cînd Primăria a dat USR folosinţa gratuită a Casei Monteoru pe o durată de 10 ani (Hotărârea Consiliului General 9/30.01.97), iar în 1998, prin hotărârea 71/98, folosinţa gratuită a fost prelungită pe o durată de 49 ani, respectiv până la data de 01.01.2046. Pe 26.06.1999, Ghika Grigore şi Angelescu Monteoru Constantin au dat în judecată Ministerul Finanţelor, ca reprenzentând statul român, şi Consiliul General al Primăriei Municipiului Bucureşti (dosar nr. 2986/99 T.B., Secţia V Civilă şi de Contencios Administrativ), solicitând, între altele, revocarea actului de donaţie. Comunicându-i-se de către Ministerul Finanţelor existenţa pe rol a procesului, USR a făcut cerere de intervenţie în interes propriu. T.B. n-a acceptat nici solicitarea de anulare a donaţiei, nici vreuna dintre solicitările USR, cea mai importantă fiind recunoaşterea dreptului USR de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani. Apelul Ministerului, al Primăriei şi al USR a fost respins prin decizia 192A a Curţii de Apel Bucureşti. Recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (dosar 3419/01) nu s-a judecat, fiindcă reclamanţii au retras plângerea, trecând cauza pe Legea 10/01. Aceasta era situaţia în 2005, când actuala echipă de la USR a preluat conducerea ca urmare a alegerilor. În 2010, am aflat întâmplător că moştenitorii acţionaseră, din nou, în 2006, în instanţă Ministerul Finanţelor pentru anularea donaţiei, obţinând de data aceasta câştig de cauză, şi se aflau deja în proces cu Primăria Capitalei pentru restituirea Casei Monteoru. Nu numai că n-am fost înştiinţaţi de cele două procese, dar ni s-a refuzat de către jurista Primăriei accesul la dosar sub cuvânt că n-avem calitate procesuală, deşi aveam folosinţa imobilului, iar Ministerul pretinde că nu poate căuta acul în carul cu fân! Am putut consulta totuşi, prin eforturi proprii, dosarul celei de a doua cauze, cu Primăria, din care am aflat de anularea donaţiei pe motivul stupid că ar fi fost făcută „sub ameninţarea armelor“. În realitate, Lascăr Catargiu era, în 1948, ca şi M. Sadoveanu, în graţia regimului şi a sovieticilor, dovadă funcţiile deţinute la ARLUS şi primirea ambilor de către însuşi Stalin la Moscova. În plus, Elena Catargiu a locuit până la moarte în Casa Monteoru, beneficiind, conform actului de donaţie, de o pensie viageră şi de hrană zilnică. Am adresat pe 11.03.10 Primarului General al Capitalei o întâmpinare (înregistrată sub nr. 713/2010) la care n-avem deocamdată nici un răspuns, în care îi atrăgeam atenţia asupra faptului că nici Primăria, nici Ministerul Finanţelor nu ridicaseră vreo obiecţie în procese, ignorând cunoaşterea problemei. Ca şi faptul că nu e vorba de o clădire oarecare, ci de una de patrimoniu, moştenitorilor necerându-li-se de către instanţă să facă dovada capacităţii de restaurare şi de întreţinere a Casei Monteoru, pentru care USR făcuse în decursul timpului nenumărate apeluri la cei îndrituiţi să conserve patrimoniul, inclusiv la ultimii doi Primari Generali, apeluri soldate cu promisiuni neonorate. Această clădire are, evident, o valoare în sine, dar şi o valoare simbolică, ea figurând ca siglă pe carnetele de membru al USR. La jumătatea lui aprilie, va avea loc un nou termen de judecată în procesul dintre moştenitori şi primărie, tot în absenţa USR. Vom încerca, desigur, o cale de a ne spune cuvântul. Nu pretindem nicio favoare. Respectăm dreptul la proprietate. Ne vom supune hotărîrii organelor judiciare. Dorim însă să avem garanţia unei judecăţi corecte şi bazate pe stăpânirea documentelor. Suntem surprinşi de declaraţiile recente făcute agenţiei de presă Mediafax de către moştenitori şi de către avocata lor, pline de neadevăruri şi de procese de intenţie la adresa USR. Nu le meritam, mai ales din partea unor oameni care n-au călcat niciodată în imobilul de pe Calea Victoriei, dar au plecat urechea la bârfa publică sau au luat de bună o expertiză în care se afirmă că imobilul e nelocuit. Nici prejudecăţile de care dau dovadă, când lasă să se înţeleagă că USR ar fi o adunătură de parveniţi de tip comunist, nu le fac cinste. I-am ruga să nu uite că proprietatea cu pricina le-ar putea reveni, nu pentru vreo contribuţie personală la patrimoniul naţional, ci prin moştenirea rezultată din munca unor înaintaşi merituoşi. Suntem încă şi mai surprinşi de preluarea unora dintre acuzaţii de către membri ai USR şi de „tămbălăul“ (expresia aparţine unuia dintre ei) pe care au crezut de cuviinţă să-l facă pe această temă. Nici noi, nici cei care ne-au precedat la conducerea USR n-avem vreo vină într-o cauză extrem de complicată, ca atâtea altele lăsate în urmă de regimul comunist. Şi, din păcate, nu putem prevedea nici cum se va soluţiona. Îi putem asigura pe membrii USR că vom face tot ce depinde de noi, în condiţiile legii şi din convingerea că dreptul la proprietate este esenţial în toată lumea civilizată.

Nicolae Manolescu,

Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România