1. CENZURA-M-AR CENZURA…

ÎN GENERAL ŞI ÎN principiu, libertatea de exprimare a opiniilor proprii nu este îngrădită în România. După 1989, surpriza mea a fost să constat că formele tradiţionale de cenzură ideologică s-au perpetuat numai în mintea şi practicile câte unui redactor şef de revistă culturală. „Nu asta!”, „Nu acum!”, „De ce noi?!” au fost câteva dintre replicile acestor oameni care socoteau – probabil că pe bună dreptate – că abolirea instanţelor castratoare ale Partidului Comunist, începând chiar cu partidul însuşi, era un bun prilej pentru a-şi promova doar propria agendă, când nu şi propriile prietenii.

Cu toate acestea, chiar şi atunci când s-a ivit câte un asemenea prilej, nu am făcut nicio clipă confuzia între limitările unei gândiri meschine, de propagandist autoinstituit sau de comersant de favoruri, cu politica oficială a defunctului regim de dictatură. În asemenea cazuri am preferat să dau câte un pas înapoi, publicând materialul incriminat în altă parte.

Două cazuri grave de cenzură înaltă am trăit, totuşi, în ultimele două decenii. Primul, în 1999, m-a vizat – pe mine şi pe alţi comilitoni – în calitate de istoric autor de manuale. Acuzatorul public a fost marele istoric de butaforie, regizorul Sergiu Nicolaescu, care a îndemnat ca manualul care nu-i plăcuse să fie ars în piaţa publică. Noul, deşi venerabilul, Goebbels vorbea, nu ca persoană privată, ci în calitate de senator, de la cea mai înaltă tribună naţională a momentului: Parlamentul României. I s-au alăturat, mânaţi de autentică mânie proletară, doi publicişti de maaaare talent şi audienţă: Cristian Tudor Popescu, încruntatul în bluză de trening, şi Tucă Show, uzurpatorul de mai târziu al drepturilor statului român asupra colecţiei de carte „Biblioteca pentru toţi”. După ei au urmat şi alţii, pentru că mizele depăşeau persoanele celor înjuraţi, autorii, vizând schimbarea ministrului Educaţiei şi, dacă se putea, chiar subminarea credibilităţii preşedenţiei Constantinescu. Şi s-a putut. În 2000, când s-a întors la putere Iliescu, noua ministră – care, între timp, a luat şi ea obiceiul prestaţiilor ministeriale penibile, dar recurente -, Abramburica, a interzis manualul de istorie respectiv în toate şcolile din România. Iar asta se întâmpla în ţara unde, până astăzi, Hitler şi Zelia Codreanu se pot procura legal, fără riscuri, de pe la anticari.

A doua ocazie când statul mi-a acordat o atenţie mai mare decât ar fi fost de aşteptat s-a arătat curând, după numai un an şi ceva. În revista Provincia, al cărei secretar de redacţie (pentru versiunea română) eram, am gândit, împreună cu alţi redactori şi colaboratori, un apel adresat ţării pentru reorganizarea statului nostru – nefuncţional până astăzi – pe baze regionaliste. Scandal enorm, ridiculizări demagogice pe măsură. Iliescu ne-a trimis la plimbare, să ne vedem de treabă, dar premierul Adrian Termopan ne-a ameninţat voalat, lăsându-i liberalei Norica Nicolai şansa de a propune să fim arestaţi ca trădători. Jurista cu „mapă profesională” înfricoşătoare şi scabroasă – din câte spune Traian Băsescu – a avut astfel şansa de a se dovedi mai radicală decât însuşi liderul ultranaţionalist Gheorghe Funar, mulţumit doar cu propunerea să fim târâţi în judecată.

Redacţiile ziarelor la care am colaborat sunt mult mai subtile decât atât. Dintr-o dată, pe nepusă masă, ele îşi schimbă linia editorială, au nevoi urgente de marketing – mai multă publicitate aduce mai mulţi bani în portofolii (şi în portofele), de ce n-ar renunţa, aşadar, spontan la anumiţi colaboratori?! -, pretextează click-uri insuficiente pe pagină, din partea cititorilor, pariază pe tineri sau, dimpotrivă, pe oameni mai cu experienţă. Începuturile sunt mereu complicate, e nevoie de contract, de copie după buletin, de CNP şi număr de cont bancar… Spre deosebire de cele care sfârşesc o căsnicie însă, divorţurile din presă se termină sumar, cu o brutalitate cazonă. Cel mai mult în acest sens mi-a plăcut mesajul unic şi irepetabil al lui Doru Buşcu de la Cotidianul, un ziar pe care conducerea înţeleaptă a acestui gazetar l-a dus, în cele din urmă, la dispariţie, în pofida unor lovituri inventive de marketing (datorate, desigur, altora). El mă înştiinţa bărbăteşte că din momentul „X” colaborarea noastră ia sfârşit, nelăsând vreun loc nici explicaţiilor, nici curtoaziei. Când am văzut cu ce tărăboi lamentabil se dispensa acelaşi coleg din presă de serviciile lui Traian Ungureanu, vinovat de a avea opinii şi după intrarea lui în politică, mi-am spus că, totuşi, nu văzusem încă destule în materie şi că scăpasem fără noroi pe pantofi.

Uite însă că tehnologia salvează România. Posibilităţile pe care mi le dă internetul de a mă publica singur, punând la dispoziţia virtualilor mei cititori opiniile aceluiaşi membru al societăţii civile neînregimentat politic care sunt, mă recompensează, până la proba contrară, de aerul câteodată rarefiat, neîndestulător, din presa actuală.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/04/06/1-cenzura-m-ar-cenzura/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: