ANIVERSARE: POMPILIU TEODOR – 8 decenii de la naştere

 În vara aceasta se împlinesc 80 de ani de la naşterea istoricului, profesorului universitar clujean, membru corespondent al Academiei Române, Pompiliu Teodor (19 iulie 1930 – septembrie 2001). În amintirea excelentului dascăl şi om de suflet transcriu de pe casetă înregistrarea până acum inedită pe care am făcut-o în 19 iulie 1990, în patio-ul Casei Universitarilor din Cluj, unde mă aflam, printre alţii, ca invitat al dascălului meu, cu ocazia celebrării împlinirii a şase decenii de viaţă. Adevărată profesiune de credinţă umană şi profesională, scurta alocuţiune a distinsului magistru merită adusă la lumină în acest moment aniversar (O.P.)

Aş vrea să spun şi eu câteva cuvinte şi aş vrea să fiu foarte scurt, cum am să şi fiu. Vă rog să mă credeţi că părerea mea despre mine nu este dintre cele mai confortabile. Pentru că anii au trecut şi m-am pomenit cu ei în acest moment. Sigur că colegul şi prietenul meu [Nicolae] Edroiu a spus foarte multe lucruri şi sigur că nu am nimic de adăugat. De aceea, v-aş spune doar că despre ceea ce noi facem, să ]i lăsăm pe alţii să observe sau să lăsăm timpul să confirme câte ceva, dacă este de confirmat.

Aş vrea să vă spun însă câteva lucruri – repet, foarte succint -, şi anume că am venit spre această disciplină, pe care m-am străduit să o onorez (şi acesta a fost gândul meu), dintr-un respect faţă de un trecut cu care m-am simţit solidar şi care mi-a venit de acasă.

Am ajuns la această universitate în nişte momente destul de complexe şi, aşa cum o pot confirma destui dintre cei prezenţi aicea, foarte complicate chiar, şi care nu erau uşor de traversat. Totuşi, această universitate, cu care m-am simţit mereu solidar, peste timp, prin cei mai buni dintre profesori, s-a consolidat. M-am străduit, fireşte – atunci când mi-am început o carieră, după vreo zece ani, la universitate -, gândind să fiu, înainte de toate, profesor şi să continuu respectul pentru trecut şi pentru reconstituirea lui corectă. Este, poate, o opţiune legitimă, pentru că am socotit că mă reprezintă în cea mai mare măsură.

Ca cercetător, sigur, omul îşi propune să facă multe, dar până la urmă face mai puţin decât a vrut. În orice caz, am văzut în trecut nu o modalitate de afirmare proprie, ci o modalitate de afirmare a unei culturi; a unei culturi istorice, a unei culturi în general.

Am plecat către şi m-am străduit de la această catedră – lucru care este bine ştiut – să-i fac pe studenţii mei să creadă în valorile lor, care erau acelea ale românilor, indiferent de profesiunea căreia îi aparţineau şi confesiunea pe care o profesează.

Sigur că, acum, în acest moment, să zicem, dar care este – oricum – unul de bilanţ, m-am întrebat dacă sunt mulţumit.

În mare măsură, fireşte că nu. Dar tot în mare măsură, şi da, pentru că am încercat, spuneam, să fiu eu însumi, şi din acest punct de vedere aceasta cred că este o supremă, să zicem, mângâiere pentru un profesor sau un cercetător.

Mă întreb dacă am fost, dacă sunt fericit. Fireşte că aicea pot să spun cu mai multă tărie că da, pentru că mi-am găsit, să zicem, satisfacţie în lucrurile aparent mărunte: într-o carte, în tot ce reprezenta meseria pe care am profesat-o şi pe care o profesez. Sigur că fericirile sunt relative, dar cred că anii ăştia pe care i-am împlinit acum (sau îi împlinesc mâine) coincid cu un moment de deschidere, de satisfacţie pentru mine, pentru că există, să zicem, în tot ceea ce trăim în aceste momente, poate, un prilej reconfortant, nădejdi de viitor. Să sperăm împreună că intelectualitatea românească, căreia noi îi aparţinem, nu va întârzia să profite de acest moment pentru a ne integra acolo unde, de fapt, culturii româneşti i-a fost întotdeauna locul.

Eu ţin să vă mulţumesc. Ţin să mulţumesc profesorilor mei, dumneavoastră tuturor, foştilor mei studenţi, pentru că de activitatea lor se leagă, poate, una din speranţele mele pentru tot ceea ce ar putea să reprezinte cândva o istoriografie pe care noi o dorim, în respectul tradiţiilor noastre şi a tradiţiilor general europene şi universale.

Eu vă mulţumesc şi vă rămân îndatorat.

Cluj-Napoca, 18 iulie 1990, ora 17.15  – 17.20

Fotografii obţinute prin bunăvoinţa istoricului Ovidiu Ghitta din arhiva familiei.

Elogiul istoricului timişorean Victor Neumann la adresa profesorului Pompiliu Teodor în revista Observator cultural:

http://www.observatorcultural.ro/Profesorul-Pompiliu-Teodor*articleID_2709-articles_details.html

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/03/28/aniversare-pompiliu-teodor-8-decenii-de-la-nastere/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: