ANDREI ŞERBAN montând „Purificare” de Sarah Kane la Cluj

Repetiţie clujeană cu

PURIFICARE de Sarah Kane

Cluj, Teatrul Naţional Lucian Blaga

august 2006

fotografie de Amalia Lumei

Published in: on 27 februarie 2010 at 8:34 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

ANDREI ŞERBAN la Harvardwood Seminar

În cadrul seriei de conferinţe Harvardwood Seminar, regizorul de renume internaţional Andrei Şerban, de la NYC – New York Columbia University – a fost invitat să susţină o lectură publică vineri 12 martie 2010 la 18.30 ora locală.

Locaţia unde va avea loc conferinţa este The National Arts Club, 15 Gramercy Park South, New York, NY 10003. Pot participa nu doar membrii clubului, ci şi oricine doreşte să nu rateze evenimentul, cu condiţia să se înregistreze în avans, conform anunţului alăturat (accesează link-ul).

În ce priveşte ţinuta solicitată, sunt admise persoanele de sex masculin care poartă sacou, nu neapărat şi cravată, doamnele şi domnişoarele abordând un stil vestimentar adecvat.

Dress Code is „business casual”–jackets (but not ties) required for men; no denim, sneakers, etc.

Andrei Şerban va vorbi şi va răspunde la întrebări pe teme de teatru, operă lirică, educaţie şi chestiuni legate de oamenii de teatru.

Clujul are, în această stagiune, şansa de a vedea jucate la teatrele sale mai multe piese montate de Andrei Şerban. Purificare de Sarah Kane, Don Juan în Soho de Patrick Marbel şi Rock and roll de Tom Stoppard la Teatrul Naţional Lucian Blaga (director general criticul literar, dramatic şi eseistul Ion Vartic, regizor artistic Mihai Măniuţiu) şi Unchiul Vanea de A.P. Cehov şi Strigăte şi şoapte de Ingmar Bergman la Teatrul Maghiar de Stat (director general regizorul Tompa Gabor, spectacole în limba maghiară cu subtitrare în română). O adevărată microstagiune permanentă cu montări de Andrei Şerban şi, probabil, cea mai subliniată prezenţă clujeană a acestui maestru al regiei la Cluj-Napoca.

Detalii  despre apropiatul eveniment la http://www.harvardwood.org/event/hssnyMar12

Published in: on 27 februarie 2010 at 8:20 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

IMAGO (3)

 

Sugestia labirintului

Plastică vegetală

de Mariana Gheorghiu

din expoziţia personală

de la Muzeul de Artă, Cluj-Napoca

septembrie 2006

Published in: on 26 februarie 2010 at 10:18 am  Lasă un comentariu  

SPORADICE (3): Ţintar

Într-un articol despre „Tripla incintă druidică”, publicat în 1929, René Guénon evocă un simbol ciudat găsit pe o piatră druidică şi, în alt context, pe o piatră de inel ocultist galo-roman, despre care se spunea că ar putea fi o triplă incintă sacră. „Simbolul este format din trei pătrate concentrice legate între ele prin patru linii în unghi drept”, spune autorul, trimiţând la o figură care reproduce cu precizie faimoasa tablă pe care orice copil joacă ţintar. De aici poate rezulta ori că faimosul hermeneut supralicitează, căutând îndărătul lucrurilor simple ceva complicat, ori că jocul amintit de mine are origini oculte şi, poate, chiar funcţii ritualice sau/ şi magice, ori că ludicul a fost, la origini şi în vechime, un registru prin care s-a exprimat misterul, iniţierea, cunoaşterea secretă.

Published in: on 26 februarie 2010 at 9:57 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

IMAGO (2): Locuiri

Roma

fotografie color

de Amalia Lumei

2008

Published in: on 26 februarie 2010 at 9:48 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

SPORADICE (2): Real

Îndemnul „- Fii realist!” a ajuns, de mult timp încoace, un clişeu didactic; nu atât în relaţii de familie verticale, de la părinţi la copii (deşi şi acolo), cât în cele orizontale, între partenerii din cuplu (orizontale, dar asimetrice; mereu ea către el). La drept vorbind însă, nu este deloc clar ce înseamnă să iei cu adevărat în serios un asemenea îndemn. „- Fii realist!” trebuie să fi fost deviza atâtor curente şi atitudini culturale până astăzi, încât nu mai este clar cui aparţine ea în noianul succesivelor tendinţe afirmate în timp. Cearta dintre nominalişti şi… realişti, romancierii realismului (Balzac şi marii ruşi), apoi pozitivismul şi, peste ocean, pragmatismul – iată numai câteva dintre aceste cete de gânditori şi curente care au înălţat flamura bătăioasă a chemării la realitate.

De la o vreme însă, după scrutări succesive, rezultă că realitatea nu există, ci se constituie şi că ea depinde, deopotrivă, de demersuri personale, individuale, ca şi de altele, sociale, ce implică o co-prezenţă colectivă. Apar acum gânditori care socotesc, pe bună dreptate, că realitatea are mai multe niveluri şi intersecţii, drept care vechea lozincă, „- Fii realist!”, nu mai poate fi expediată oricum şi nici exprimată rutinier. A fi realist începe să însemne atâtea lucruri, încât te întrebi când un om este mai realist decât altul: când se adaptează tegumentului ambiental sau când se decalează în raport cu acesta, adecvându-se mai degrabă unor structuri de adâncime, ştiute sau ghicite…

Pentru mine, răspunsul la îndemn pe care îl poate da cineva lucid fără a da pe dinafară, deştept dar nu genial şi nici şmecher, onest fără a fi sfânt, este să încerce o adecvare complexă, la cât mai multe dintre nivelurile realităţii pe care le poate decripta. Am zis „decripta”? Voiam să spun isca. Realitatea dobândeşte înţeles, coerenţă, sens şi adâncime numai iscată de fiecare dintre noi în mod corespunzător. Asta, desigur, dacă nu cumva exist numai eu, lăsând – din pricini neştiute, poate din singurătate – să ţâşnească împrejur un strat protector-ucigător de volume, contururi, culori şi arome, de siluete şi dinamici, de forme şi irizări afective.

Published in: on 26 februarie 2010 at 9:42 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

IMAGO (1)

Tata se gândeşte la mine

fotografie color

de Ovidiu Pecican

2006

Published in: on 26 februarie 2010 at 9:30 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

SPORADICE (1): Ironie

 S-au spus atâtea despre ironie încât aproape că nu îţi mai vine să abordezi subiectul. Şi totuşi, se poate defini ca ironie orice relaţie asimetrică din lume şi viaţă. Desigur că, punând astfel problema, ea începe să intereseze şi cosmosul, nu doar existenţa umană. Într-adevăr, pare ironic că nu soarele se învârte în jurul pământului, ci e tocmai invers. Ba, mai mult, pământul însuşi se roteşte în jurul axului său, dezvăluind – pentru cine vrea să îl vadă – hohotul de râs dindărătul fizicii. Ce să mai vorbim despre atom, înţeles ca parte indivizibilă a materiei, care se dovedeşte, pe măsura trecerii timpului, cu putinţă de împărţit în particule din ce în ce mai mici?

În acest punct însă rămâne vizibil şi că, în fapt, chestiunea naşterii ironiei priveşte raporturile, relaţiile, nu entităţile în sine. Banal, poate, dar adevărat. Şi, nu o dată, trecut cu vederea. Ceea ce duce cu gândul la faptul că asimetria pe care o numesc aici – într-un alt cod cultural – ironie, conferindu-i valenţe axiologice şi etice, se identifică cu privirea. Privirea măsoară, compară, instituie raporturi, deliberează şi sparge confortul devălmăşiei şi indistincţiei.

Published in: on 26 februarie 2010 at 9:04 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

11. Comitele Nicolae de Maramureş (1319), fiul comitelui Mărcheluş de Ugocea?

De fapt, citatul din Ioan Moga, excerptat din Voievodatul Maramureşului (p. 10), continuă. El suna astfel: “La început… rostul comiţilor de Ugocea a fost să sprijinească pe … oaspeţi în activitatea lor pe teritoriul Maramureşului şi în acest scop ei au primit şi sarcina de comiţi maramureşeni. Cum şi-au îndeplinit această sarcină nu o putem şti, dar o putem bănui. Faptul că la 1319 acelaşi Nicolae nu mai este şi comite de Ugocea, ci numai de Maramureş, înseamnă că această regiune oferea suficiente venituri regale, din care o treime revenea comitelui, pentru ca să justifice existenţa unui comite propriu, care fără îndoială că avea însărcinarea să organizeze un comitat pe întreg teritoriul maramureşan”. Aflăm astfel de la istoricul clujean că iniţial, însărcinarea comitelui de Ugocea a fost să sprijine prezenţa în Maramureş a oaspeţilor regali. Ulterior, această atribuţie prioritară sau unică ar fi evoluat înspre o „fişă a postului” mai complexă, în sarcina comitelui de Ugocea căzând acum organizare aunui comitat maramureşean. În 1319, prima etapă a constituirii noului comitat ar fi fost depăşită deja, de vreme ce Nicolae este menţionat în calitate de comite al Maramureşului. Ioan Moga este de părere că faptul s-a putut petrece datorită îndeplinirii condiţiilor sustenabilităţii economice aferente (veniturile regale încasate acum din Maramureş erau suficiente pentru a susţine funcţia de comite). Moga crede şi că acest comitat maramureşean trebuia la acea dată să cuprindă întregul Maramureş istoric, nu doar o parte a acestuia. În fine, conform aceluiaşi expert, comitele de Maramureş al cărui nume a ajuns primul până la noi ar fi Nicolae, menţionat în 1319.

Încep discuţia acestor aserţiuni cu ultima. Dacă traducerea interpretativă a lui Ioan Mihalyi de Apşa, prin care el echivala numele lui „Micu” cu Nicolae – pornind cu probabilitate, cum am arătat, de la deducţia că forma maghiară a acestui nume, Mik[u], pare o prescurtare a lui Miklos, echivalentul lui Nicolae – atunci se pune întrebarea dacă comitele Nicolae de Maramureş din 1319 nu putea fi un descendent al lui Mărcheluş de Ugocea. Nimic nu exclude această posibilitate, fiii lui Mărcheluş dovedind fidelitate faţă de casa regală arpadiană atât în vremea lui Ştefan al V-lea, mai exact în 1271, cât şi în cea a guvernării lui Andrei al III-lea, la 1300. Dar dacă Mărcheluş a lupta împotriva regelui Ottokar al II-lea Przemysl de Boemia pe Riba şi Ribcha în vara lui 1271, împreună cu cei trei fii ai lui, înseamnă că la 1300, când documentul lui Andrei al III-lea îl pomenea din nou, trebuia să aibă, minimum şaptezeci de ani. De ce? Evident, pentru că şi dacă fiul lui cel mai mare avea numai optsprezece ani în momentul confruntării care i-a opus pe Ştefan al V-lea şi Ottokar, tatăl lui va fi avut măcar patruzeci de ani. Adăugând perioada care desparte anul 1271 de 1300, vârsta lui Mărcheluş în clipa istorică în care ultimul rege arpadian îi propunea schimbul de moşii menţionat de documentul din 1300 trebuia să fie de cel puţin şaptezeci de ani.

Aceasta înseamnă că şi fiul lui Micu, trebuia să aibă în acelaşi an în jur de cincizeci de ani. Adăugând perioada de timp scursă până la menţiunea din 1319, în caz că s-ar căuta o identificare a lui Micu cu Nicolae, ar rezulta că acest comite maramureşean timpuriu avea, la rândul lui, tot vreo şapte decenii de viaţă.

Fără a avea nimic ieşit din comun într-o epocă istorică în care mai cu seamă molimele, foametea şi mortalitatea infantilă reducea vârsta medie de viaţă, o asemenea longevitate rămâne remarcabilă. Nu se poate şti dacă primul suveran angevin, Carol Robert de Anjou (1308 – 1342) i-ar fi încredinţat răspunderea de a instala rânduiala comitatensă în Maramureş unui slujitor credincios ajuns la o vârstă atât de venerabilă.

Dacă Micu nu putea fi acela, nimic nu spune însă că Nicolae, comitele de Maramureş, nu putea proveni din familia comitelui de Ugocea, Mărcheluş, fiindu-i, poate, nepot de fiu. Într-un Maramureş majoritar vlah, dominaţia regală şi restrângerea vechilor libertăţi legate de statutul de autonomie al ţării respective se putea face cu mai mari şanse de reuşită prin intermediul unui român devotat casei regale. Precedentele istorice recomandau în acest sens familia comitelui român de Ugocea, Mărcheluş.

CĂRŢILE MELE (24): Medievalităţi

Medievalităţi

studii istorice

de Ovidiu Pecican

Bucureşti, Ed. Palimpsest, 2009

coperta de Laura Ghinea

 

 

CUPRINS

Lumină crepusculară şi metodă novatoare: cu privire la invizibilul vizibil din trecut

 

I

LECTURI RAZANTE

 

Mit şi istorie: elemente contemporane de filosofia istoriei

Cenzura în evul mediu românesc. Puncte de sprijin într-o investigaţie incipientă

Orizonturi antropologice în evul mediu românesc

Spaţiul ca un câmp simbolic al trecutului. Între antropologie culturală şi istorie

 

 

II

ROMANITATEA ÎN VREMURI ÎNTUNECATE

 

Conştiinţa romanităţii şi conştiinţa românească în evul mediu

“Románii” sau Vláhii? Supravieţuiri latine în Europa marilor invazii

Un anacronism istoric: naţiunea etnică medievală

Cunoaşterea trecutului la curtea din Trnovo (1205 – 1207)

 

III

SUBTERANE MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

 

Fabulă şi alegorie creştină. Mănăstirea Bizere în secolele al XII-lea – al XIII-lea

Recursul la mitologia păgână în istoriografia slavonă de la nordul Dunării (secolele al XIII-lea – al XIV-lea)

Organizarea socială la Carpaţi şi Dunăre (sec. al XIII-lea – al XV-lea). Însemnări de lectură

Identităţi şi porecle în Banat la 1370. Baterea primelor monede pentru Ţara Românească

Ludovic de Anjou şi evreii. Un episod de prigoană într-o cronică românească

Nicodim de la Tismana, Sigismund de Luxemburg şi Legenda bănăţeană despre Ladislau şi Sava