8. „Cneazul Neimet” din Gesta lui Roman şi Vlahata… adică regele german

Aşa-numita Cronică moldo-rusă, scriere istorică a cărei compilare a avut loc la curtea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517), fiul lui Ştefan cel Mare, probabil prin implicarea decisivă a mitropolitului Theoctist al II-lea, între 1508 – 1510, a folosit izvoare istoriografice mai vechi. Încercând să istorisească o istorie a Moldovei, poporului şi dinastiei acesteia, de la începuturile mitice până la zi, autorul scrierii a folosit un text narativ compilat la curtea lui Ştefan cel Mare, aşa-numita Gestă legendară unificată, pusă în pagină cândva între 1473 şi 1489. Lui i-a adăugat o selecţie din notiţele analistice care consemnau domniile moldoveneşti de la Dragoş Vodă la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea. Dar Gesta legendară unificată îşi datorează numele eufemistic – căci titlul original nu s-a păstrat – faptului că, ea însăşi, punea împreună două texte diferite, de aspect legendar, însă cu pretenţia de a elucida trecutul mai îndepărtat. Una dintre ele era aşa-numita Gesta lui Roman şi Vlahata, în timp ce a doua consemna, în cea mai veche versiune a sa ajunsă până la noi, legenda vânătorii lui Dragoş Vodă care a dus la întemeierea statului de la răsărit de Carpaţi. Reconstituirea textuală nu se opreşte aici. Gesta lui Roman şi Vlahata a fost concepută, după toate aparenţele, în Maramureş, poate chiar la mănăstirea Peri, prin 1390 – 1399, eventual sub îndrumarea ieromonahului Pahomie, egumenul locaşului patronat de „Sf. Mihail”, sub oblăduirea laică a marilor seniori ai locului, fraţii Drag şi Balc. În ea se povesteşte cum strămoşii mitici ai românilor, Roman şi Vlahata au părăsit Veneţia şi s-au stabilit din Romania (probabil Imperiul Bizantin), întemeindu-şi cetatea Roman (adică propria stăpânire). În slavona în care a fost scris textul gestei, care era limba de cult şi oficială a ortodocşilor vremii din sud-estul Europei, dacă nu erau chiar vorbitori de greacă, românii au fost desemnaţi drept „Romanovici”, adică urmaşi din stirpea lui Roman. De aici ei au fost chemaţi în ajutor de către regele maghiar Ladislau în vremea atacului tătarilor şi, pentru vitejia lor, au fost răsplătiţi cu moşii între râurile Mureş şi Tisa, şi pe Criş. Multe dintre susţinerii gestei sunt contradictorii şi derutante, dar studiile istorice din ultimele două secole le-au desluşit, rând pe rând, anulându-le caracterul paradoxal şi evidenţiind ce informaţii doreau să transmită şi cum de s-a ajuns la distorsiunile actuale. Există însă în Gesta lui Roman şi Vlahata un detaliu care a rămas până astăzi neexplicat în mod satisfăcător. Narând istoria prealabilă aşezării „Romanovicilor” în Ungaria, textul aminteşte că “… în anii domniei lui Vladislav s a ridicat război de către tătari împotriva ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova…”. Nimeni nu a reuşit, deocamdată, să elucideze de ce conducătorul tătarilor este consemnat cu apelativul “cneaz” şi pentru care raţiuni numele lui apare ca “Neimet”. În mod evident, fiind vorba despre un text scris în slavonă, calitatea de “cneaz” nu poate fi decât echivalarea în terminologia consacrată de această limbă pentru funcţia de conducător. Adică, de han, dacă despre tătari sau de nomazi ar fi vorba. Numai că hanul în cauză, Neimet, nu este atestat de nici un document sau izvor narativ şi, în plus, un asemenea nume atribuit unui tătar nu rămâne neverosimil. Chiar de la prima vedere, neimet duce cu gândul la maghiarul német, care înseamnă “german”, “neamţ”. În loc să poarte, aşadar, înspre marea putere militară orientală a Europei de Sud-Est secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cu totul neaşteptat numele conducătorului tătarilor sugerează, tocmai dimpotrivă, o căpetenie războinică de la vest de Ungaria. Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie „oximoronică”? Fără îndoială, din acelaşi motiv pentru care figura lui Ladislau I (1077 – 1095) s-a contopit cu cea a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272- 1290), urmaşul lui şi pentru care cumanii, invadatorii din vremea primului au devenit tătarii din timpul celuilalt rege. În lipsa unei cunoaşteri sistematice a trecutului relatat într-o formă succintă, pe baza unor izvoare narative lacunare, autorul necunoscut al Gestei lui Roman şi Vlahata a confundat epoci, figuri şi evenimente între ele, dând o versiune fantezistă. Prin “cneazul Neimet” ar trebui, care va să zică, să se înţeleagă, nici mai mult, nici mai puţin decât “craiul nemţilor”, adică „împăratul sau regele germanilor”, tot aşa cum prin tătari aici, în contextul dat, trebuie înţeleşi duşmanii, pur şi simplu.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/02/20/8-%e2%80%9ecneazul-neimet%e2%80%9d-din-gesta-lui-roman-si-vlahata-adica-regele-german/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: