Ottokar al II-lea Przemysl , regele Boemiei

Ottokar al II-lea (1230 – 1278)

Königssaaler Annalen, Praga

imagine de epocă

8. „Cneazul Neimet” din Gesta lui Roman şi Vlahata… adică regele german

Aşa-numita Cronică moldo-rusă, scriere istorică a cărei compilare a avut loc la curtea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517), fiul lui Ştefan cel Mare, probabil prin implicarea decisivă a mitropolitului Theoctist al II-lea, între 1508 – 1510, a folosit izvoare istoriografice mai vechi. Încercând să istorisească o istorie a Moldovei, poporului şi dinastiei acesteia, de la începuturile mitice până la zi, autorul scrierii a folosit un text narativ compilat la curtea lui Ştefan cel Mare, aşa-numita Gestă legendară unificată, pusă în pagină cândva între 1473 şi 1489. Lui i-a adăugat o selecţie din notiţele analistice care consemnau domniile moldoveneşti de la Dragoş Vodă la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea. Dar Gesta legendară unificată îşi datorează numele eufemistic – căci titlul original nu s-a păstrat – faptului că, ea însăşi, punea împreună două texte diferite, de aspect legendar, însă cu pretenţia de a elucida trecutul mai îndepărtat. Una dintre ele era aşa-numita Gesta lui Roman şi Vlahata, în timp ce a doua consemna, în cea mai veche versiune a sa ajunsă până la noi, legenda vânătorii lui Dragoş Vodă care a dus la întemeierea statului de la răsărit de Carpaţi. Reconstituirea textuală nu se opreşte aici. Gesta lui Roman şi Vlahata a fost concepută, după toate aparenţele, în Maramureş, poate chiar la mănăstirea Peri, prin 1390 – 1399, eventual sub îndrumarea ieromonahului Pahomie, egumenul locaşului patronat de „Sf. Mihail”, sub oblăduirea laică a marilor seniori ai locului, fraţii Drag şi Balc. În ea se povesteşte cum strămoşii mitici ai românilor, Roman şi Vlahata au părăsit Veneţia şi s-au stabilit din Romania (probabil Imperiul Bizantin), întemeindu-şi cetatea Roman (adică propria stăpânire). În slavona în care a fost scris textul gestei, care era limba de cult şi oficială a ortodocşilor vremii din sud-estul Europei, dacă nu erau chiar vorbitori de greacă, românii au fost desemnaţi drept „Romanovici”, adică urmaşi din stirpea lui Roman. De aici ei au fost chemaţi în ajutor de către regele maghiar Ladislau în vremea atacului tătarilor şi, pentru vitejia lor, au fost răsplătiţi cu moşii între râurile Mureş şi Tisa, şi pe Criş. Multe dintre susţinerii gestei sunt contradictorii şi derutante, dar studiile istorice din ultimele două secole le-au desluşit, rând pe rând, anulându-le caracterul paradoxal şi evidenţiind ce informaţii doreau să transmită şi cum de s-a ajuns la distorsiunile actuale. Există însă în Gesta lui Roman şi Vlahata un detaliu care a rămas până astăzi neexplicat în mod satisfăcător. Narând istoria prealabilă aşezării „Romanovicilor” în Ungaria, textul aminteşte că “… în anii domniei lui Vladislav s a ridicat război de către tătari împotriva ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova…”. Nimeni nu a reuşit, deocamdată, să elucideze de ce conducătorul tătarilor este consemnat cu apelativul “cneaz” şi pentru care raţiuni numele lui apare ca “Neimet”. În mod evident, fiind vorba despre un text scris în slavonă, calitatea de “cneaz” nu poate fi decât echivalarea în terminologia consacrată de această limbă pentru funcţia de conducător. Adică, de han, dacă despre tătari sau de nomazi ar fi vorba. Numai că hanul în cauză, Neimet, nu este atestat de nici un document sau izvor narativ şi, în plus, un asemenea nume atribuit unui tătar nu rămâne neverosimil. Chiar de la prima vedere, neimet duce cu gândul la maghiarul német, care înseamnă “german”, “neamţ”. În loc să poarte, aşadar, înspre marea putere militară orientală a Europei de Sud-Est secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cu totul neaşteptat numele conducătorului tătarilor sugerează, tocmai dimpotrivă, o căpetenie războinică de la vest de Ungaria. Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie „oximoronică”? Fără îndoială, din acelaşi motiv pentru care figura lui Ladislau I (1077 – 1095) s-a contopit cu cea a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272- 1290), urmaşul lui şi pentru care cumanii, invadatorii din vremea primului au devenit tătarii din timpul celuilalt rege. În lipsa unei cunoaşteri sistematice a trecutului relatat într-o formă succintă, pe baza unor izvoare narative lacunare, autorul necunoscut al Gestei lui Roman şi Vlahata a confundat epoci, figuri şi evenimente între ele, dând o versiune fantezistă. Prin “cneazul Neimet” ar trebui, care va să zică, să se înţeleagă, nici mai mult, nici mai puţin decât “craiul nemţilor”, adică „împăratul sau regele germanilor”, tot aşa cum prin tătari aici, în contextul dat, trebuie înţeleşi duşmanii, pur şi simplu.

4. Quaestio pentru ION BARBU

– Caricatura este o vocaţie care insolitează şi însingurează sau răspunsul la o presiune şi o urgenţă a mediului ambiant?

– Singura definiţie a caricaturii ca modus vivendi pe care o recunosc, şi asta pentru că a fost scrisă doar pentru mine, este aceea dată de Radu Cosaşu: caricatura este acea formulă inteligentă care îţi spune, fără să te bată la cap, să ai curaj în fiecare zi!

Sigur, ea îţi mai dă, daca ajungi să crezi în ea, sentimentul că eşti cel chemat să îndrepte lumea. Tot ea te face să crezi că între tine şi Biserică poţi pune semnul egal atâta timp cât scopul vostru e oarecum comun – aducerea omului pe calea cea dreaptă. Atâta doar, că mijloacele diferă.

Fericiţi cei ce plâng, nu sunt cu nimic mai prejos decât fericiţii care râd.

În fond, Împărăţia e una, iar concitadinul meu I.D. Sîrbu, întrebat dacă în rai se râde, răspundea că: „Pe dracu’!”.

Observaţi cum rolul caricaturii dispare în sferele de sus. Adicătelea nu râdem DE, ci PE!

De altfel, cercetatorii engleji au descoperit CĂ CU cât îndrepţi satira la nivelele superioare, cu atât efectele ei binefăcătoare riscă să se piardă.

Iar despre efectele secundare de insolitare şi însingurare, ce pot să zic decât AŞA E!

După 40 de ani de ”meserie” (asta nu înseamnă că sunt bătrân, ci mai degrabă precoc), trăgând linie provizorie şi adunând, pot da un rezultat parţial şi exact ca un exit poll: sunt singur şi departe geografic de toţi subiecţii mei.

Nu mă plângeşi şi uitaţi-vă şi la partea plină, de sus, a paharului: oricât de lungă ar fi mâna politicianului, nu poate să (mă) ajungă până la Petrila.

– Ce face caricatura cu persoana autorului ei: o subţiază sau o îngroaşă întru spirit şi fizic?

 – Noroc că am recitit întrebarea a doua oară! Era să mă arunc cu capul şi cu gura înainte şi să spun ce face caricatura cu destinatarul ei!

Acum că-i vorba de o introspecţie, şi nu de-o inspecţie, pot să vorbesc mai la obiect, mai ca Flaubert despre Emma.

Dacă după vreo 14 000 desene publicate am rămas tot la circa 80 de kile, înseamnă că Madam Caricatura a reuşit să mă stoarcă zi de zi, ceas de ceas, şi în proporţie de masă, aici în sensul de greutate.

Privitor la spirit, aicea problema e mult, mult mai groasă!

România copilăriei mele a murit de mult. Tot ce-am învăţat în clasele I-IV, cum că avem, „Da, mai avem!”, munţi, păduri, ape, petrol, cărbune, grâu, oi, boi, oboi, s-a furat demult. România a ajuns, în sfârşit, tzara caricaturii, iar eu nu pot să zic decât că-i pohta ce-am pohtit!

Iar voi, orbilor, bucuraţi-vă că-n tzara asta Sartre e împărat.

Sau, pentru vorbitorii de limbă natală şi mortală, Băse preşedinte!

– A trăi în România înseamnă o somaţie de a deveni caricaturist?

– Sigur! E uşor să fii caricaturist în România, mai ales când tot guvernul, parlamentul şi preşedintele lucrează pentru tine. Dar dacă ei lucrează, de ce mama dracului, impozitele îţi vin ţie să le plăteşti?

Desigur, dacă prezinţi oarece înclinaţii masochiste, dacă îţi place să mai dai un cap în gură şi un picior între picioare, daca limba ţi-e încărcată de o spută groasă, dacă fierea-ţi funcţionează la parametrii maximi, atunci da, bingo!, ţi-a pus Dumnezeu mâna în capul tău de caricaturist şi trage de părul tău din toate poziţiile.

Pentru că toate aceste zbateri, ici sus enumerate, nu echivalează cu profitul unei intreprinderi de pupat în cur.

Cetitoriule de poveşti şi de bloage, pusu-ţi-ai matale întrebarea de ce odată cu a-bolirea Monarhiei a dispărut şi acea intreprindere sănătoasă a Clownului pendinte de tron?

Ai văzut în vreo republică un individ pe statul de plată al Preşedinţiei care să-l ia în tărbacă, să i-o spună la obrazul gros, să-i dea una peste ceafă cu aceleaşi caracteristici Întâiului Tătuc?

Eu, cu toată vederea mea slabă, nu am văzut încă şi cred că de vină nu-s dioptriile mele.

Dar Omul (am scris cu O mare pentru că vorbesc de mine), cât e Om (bis repetitia placent!) învaţă.

Aşa că, necrezând să-nvăţ a shoma vreodată, proaspăt scos din câmpia (pârloaga, N.B.) muncii, am hotărât să-i scriu Marinarului de Marinar, oferindu-mi serviciile în a-i fi Gazeta sa de perete, rubrica sa zilnică de AŞA NU!.

Ceream doar răsplata unui salariu de director al Fondului Proprietăţii Intelectuale. N-am primit niciun răspuns, dar mă aştept, când va veni de va veni, la unul de tipul maestrului Bour de la Steaua care, la întrebările celor doritori a publica în revistă dacă le-a citit producţiile, răspundea: „Bă, eu încă nu l-am terminat pe Balzac şi vrei să-ncep cu tine?”.

Cu singura substituţie valabilă în acest caz: Cărtărescu ia locul Balzacului.