1. O NOUĂ ECONOMIE?

Sunt mai mulţi ani de când mă gândesc – poate cu o anumită naivitate – că economia, aşa cum o cunoaştem ca disciplină de studiu care încearcă să desluşească tainele vieţii de producţie şi consum a omului este rău aşezată. Criza economică mondială declanşată în a doua parte a anului 2008 pare să îmi dea dreptate cu fenomenologia ei care nu se aseamănă cu simptomele crizelor anterioare de mare anvergură şi, mai ales, cu realtiva neputinţă a experţilor de a-i da de capăt.

Situaţia poate fi explicată, cred, sub două aspecte: întâi, că procesele pe care le aduce criza de astă dată în prim-plan nu mai pot fi înţelese în vechea paradigmă. Acest lucru este cât se poate de firesc în condiţiile în care lumea a făcut între timp saltul de la economiile-lumi despre care vorbea Im. Wallerstein la economia globală, la „lumea plată”, la intrarea tuturor meridianelor pământene în simultaneitate şi interconexiune. O schimbare de anvergura acesteia necesită abordarea fenomenului printr-o nouă paradigmă şi dispunere a interogativităţii şi capacităţii de a răspunde în raport cu obiectul abordat.

Cel de-al doilea aspect se referă la faptul că până astăzi cunoaşterea vieţii economice s-a întemeiat pe înţelegerea producţiei, nu a nevoilor care o generează. Subiectul a fost producerea de valoare şi plusvaloare, schimbul de valori, circuitul economic etc. Cred însă că, aşa cum chestiunea stimulării sau inhibării fertilităţii s-a studiat multă vreme mai ales în legătură cu femeia, lăsându-se deoparte aplicaţiile referitoare la masculinitate, tot la fel se petrece şi în cazul punerii într-un anumit con de umbră a nevoilor umane cărora este chemată să le răspundă economia.

Lucrul este o carenţă gravă, câtă vreme urgenţele ecologice impun o răsturnare a vechii agende. Încălzirea globală, infectarea mediului prin felurite categorii de deşeuri, deteriorarea calităţii aerului, apei şi a hranei etc. Impun cu urgenţă schimbarea, trimiţând iar la izvoarele unor demersuri umane menite să marcheze separarea omului de animalitate prin construirea pentru sine a unui mediu artificial, delimitat clar de natură, şi a transformării acesteia din urmă într-o manieră ireversibilă (dispariţia de specii, modificarea dramatică a peisajului, consumarea definitivă a unor resurse).

Tendinţa tot mai puternic afirmată în ultimii ani de a se reveni în mod mai decis la politici concertate de prezervare a mediului natural şi de stăvilire a abuzurilor în raport cu acesta semnalează, din punctul de vedere al discuţiei de faţă, nevoia de a regândi raportarea omului la natură, priorităţile umane în materie de nevoi şi, implicit, în directă legătură cu aceste somaţii, tipul de economie practicat cu respect faţă de imperativele amintite.

Astfel de situaţii se petrec în realitate şi nu provin din prejudecăţi sau lozinci filosofice, de tip rousseauist (reîntoarcerea la natură ca alternativă la civilizaţie). Ele îndeamnă mai degrabă la regândirea civilizaţiei ca fiind în armonie cu natura, nestingherind-o radical şi neconsumându-i resursele într-o manieră anihilantă pentru mediu.

O nouă economie nu mai poate porni, în aceste condiţii, decât de la reglarea nevoilor omului într-un orizont al netraumatizării naturii şi protejării ei. Chestiunea consumului se vădeşte, din acest unghi de vedere, mai importantă decât producţia, determinând-o pe aceasta din urmă nu numai cantitativ – prin cerere -, ci şi calitativ, prin tipul de preluare neintruzivă şi non-thanatică a unora dintre resursele de care natura se poate dispensa fără a suferi dezechilibruri majore.

(va urma)

5. Reorganizarea frontierei de nord-est a Ungariei la aşezarea coloniştilor (hospites) străini

Actul lui Andrei al III-lea din 1300, referitor la schimbul de moşii între comitele Mărcheluş şi cei doi fii ai săi, pe de o parte, şi suveranul interesat de domeniul cetăţii Visk – unde voia să îi aşeze pe oaspeţii regali colonizaţi de el – mai aruncă şi o altfel de lumină asupra statutului regiunii în epocă. El comunică ceea ce se ştia în acel moment despre vechimea aşezărilor pe care le menţionează, despre raporturile dintre ele şi despre anumite funcţii ale lor, referindu-se şi la (deja pomenita) lor situaţie demografică. Regele precizează ce anume doreşte de la vitejii împroprietăriţi de antecesorul lui, Ştefan al V-lea, cu aproape trei decenii în urmă: el le cere moşia Visk, „împreună cu castrul său şi cu satul aflător sub acesta”, situate „în comitatul de Ugotsa (Ugocea) şi aparţinătoare de prediul său [= al regelui n. O.P.] din Ugotsa (Ugocea)”. În schimb, ca o compensaţie, suveranul oferă „… câteva moşii ale noastre [= ale regelui n. O.P.] sau sate, care ţin acum de prediul nostru din Ugotsa (Ugocea), situate în acelaşi comitat [ca şi cele solicitate pentru schimb – n. O.P.], în speţă Rokaz [Rogoz?] şi Fekete Ardou [Ardăul/ Ardudul Negru?], care sunt foarte puţin populate (subl. O.P.), şi Nyirtelek [= Lazuri, Teren Defrişat], care este pustie şi lipsită de locuitori (subl. O.P.), numite astfel încă din vechime…”. Rezultă, din cele reţinute de document, că în schimbul a două locaţii – fortificaţia Visk şi satul din proximitate, care poartă acelaşi nume – se oferă trei aşezări, căutându-se compensarea pierderii cetăţii şi a unui sat rezonabil de populat prin trei sate precare (dintre care două foarte slab reprezentate demografic, iar ultimul pustiit cu totul). Se poate crede că Andrei al III-lea, convins deplin de spiritul întreprinzător al urmaşilor comitelui Mărcheluş, care au gestionat bine cetatea şi au ştiut păstra locuirea satului Visk la o cotă funcţională pentru nevoile de apărare şi încasarea dărilor, i-a mutat pe aceştia într-o zonă depopulată a aceluiaşi comitat Ugocea cu gândul că vor izbuti şi acolo performanţe similare. În schimb, Viskul urma să fie populat de colonişti veniţi din vest, ceea ce poate însemna că plecarea foştilor proprietari în noile localităţi trebuie că a fost urmată şi de supuşii lor din satul Visk, strămutaţi acum în cele trei sate depopulate parţial sau total.