3. O luptă din 1270 – 1271 şi corespondenţele dintre stilul istoriografic şi cel al documentelor oficiale

Documentul emis de cancelaria lui Andrei al III-lea al Ungariei în 1300, referitor la proprietăţile lui Mărcheluş şi ale fiilor săi Micu şi Chepan, se referă la împroprietărirea lor de către regele Ştefan al V-lea (1270 – 1272). Dania s-a făcut în mod clar după decesul regelui anterior, Bela al IV-lea, în 3 mai 1270, şi înainte de 6 august 1271, când murea regele Ştefan, spre a răsplăti moartea magistrului Achileu, fratele lor, care a pierit ucis în luptă, cu prilejul confruntării armate dintre regele maghiar şi Ottokar al II-lea Přemysl al Boemiei, între râurile Raba şi Rabcha.

După cum se ştie, în august 1270, curând după încoronarea lui, Ştefan al V-lea a încheiat la Cracovia o alianţă cu cumnatul său, prinţul Bolesław al V-lea al Poloniei, îndreptată împotriva regelui Boemiei. Suveranul maghiar s-a întâlnit şi cu regele Otakar II în 16 septembrie, pe o insulă de pe Dunăre, nu departe de Pojon (Bratislava), unde au încheiat un armistiţiu de doi ani. În pofida acestui act diplomatic, hărţuielile izbucnite curând la frontieră au dus la reluarea războiului, regele Boemiei preluând iniţiativa. Ştefan a fost înfrânt în două bătălii mai mărunte, dar până la urmă a câştigat o victorie hotărâtoare în 21 mai 1271, înfrângându-i pe cehii şi austriecii lui Otakar al II-lea. Prin pacea care s-a încheiat în urma acestor evoluţii, regele Boemiei a restituit fortăreţele ocupate în timpul ostilităţilor, iar Ştefan, în revanşă, a renunţat să mai ceară restituirea către tezaurul maghiar a valorilor duse de sora lui Anna la Praga după moartea tatălui lor.

Bătălia în care a murit Achileu, fiul lui Mărcheluş, a fost una din cursul acestei campanii, precedând finalul războiului. Din punct de vedere istoriografic este însă interesant de constatat că formularea localizării confruntării aducătoare de moarte pentru al treilea fiu al comitelui “in conflictu, quem idem dominus rex Stephanus inter fluvios Raba et Rabcha habuit…” aminteşte de formula din Chronicon Budense „Hungari ergo, qui erant cum Cesare, et Petrum rege, duxerunt exercitum tota nocte equitantes sursum iuxta fluvium Raba, et Rabcha, quos illucescentesole facile transientum” referitoare, la confruntarea dintre Henric şi Aba în anul 1044. Să fie oare o simplă potrivire întâmplătoare, sau se dezvăluie aici posibilitatea de a ne afla în faţa unei uzanţe istoriografice, a unui mod de a evoca evenimente istorice similare – în cazul de faţă bătălii – prin recursul la o stilistică ce conţine elemente recurente? Către ultima concluzie par să îndrume observaţiile lui Raimund Friedrich Kaindl din Studien zu den ungarischen Geschichtsquellen (Viena, 1899), cercetător care evidenţia similitudinile dintre analistica timpurie şi cronica lui Simon de Keza, aşezând în paralel cu fragmentele din primele două texte şi un al treilea, preluat din Cronica de la Buda. Astfel, în Annales Altahenses, S. 35 textul sună astfel: „A.[nno] 1044 … tota nocte equitando sursum per ripam crepusculo facili vado transit”. În Keza, S. 82: „… tota nocte equitando orto sole facili vado transierunt”. În fine, în Chr. Budense, S. 84: „… tota nocte equitantes sursum iuxta fluvios Raba et Rabcha, quos illucescente sole facile transierunt” (op. cit., p. 12). Savantul constata astfel, cu mai bine de un secol în urmă, elementele comune, recurenţele existete de la un text la altul, corespondenţele stabilite între istoricii medievali. Ceea ce se adaugă astăzi observaţiilor lui este că aceste oglindiri nu funcţionau doar în interiorul analisticii şi cronisticii, ci şi între genurile istoriografice, pe de o parte, şi stilul chartelor eliberate de cancelaria regală, pe de alta.

Portret al artistului, zâmbind

Radu Ţuculescu

portret de

Ştefan Socaciu

2010

3. Quaestio pentru RADU ŢUCULESCU

PROZĂ, MUZICĂ, IMAGINE…

 

– Dragă Radu, care e relaţia dintre proza ta, pasiunea pentru muzică (devenită, la un moment dat, şi meseria de bază), lucrul cu imaginea – ca om de televiziune ce eşti – şi, desigur, insomniile tale?

– În mod cert, proza mea este influenţată şi de numeroşii ani de studii muzicale. Am început să scriu proză (poveşti, aventuri etc…) cam deodată cu studiul viorii, la şase ani. În mod inconştient, desigur, muzica a fost cea care şi-a pus amprenta asupra ei. Structura, în special, a romanelor este una polifonică, cu teme principale şi relativele lor (majore ori minore), cu leitmotive care se dezvoltă pe parcurs, cu ritmuri evidente ori ascunse. Frazele au o anume sonoritate, cuvintele se orînduiesc în funcţie de temă ori teme. Construcţia este nu doar pe orizontală ci şi pe verticală, precum o partitură de orchestră. Romanul Degetele lui Marsias (Ed. Dacia, 1986) a fost conceput, în mod intenţionat, după ”legile” clare ale unei simfonii. Cu mici ”măsuri” care se dezvoltă, treptat, apoi cu leitmotive etc. Cu voci ale diferitelor ”instrumente” (personaje) care se completează ori intră în contrapunct, dezvoltînd un canon pe mai multe voci, o fugă, un intermezzo, toate constituind materia primă care umple lucrarea simfonică… adică cea literară, normal. Şi în recentul romanul Stalin cu sapa-nainte (Ed.Cartea Românească, 2009), temele-planuri sînt evidente de la bun început, Do majorul şi relativa lui minoră, pentru ca la sfîrşit, cele două tonalităţi să se topească într-una singură, trecutul şi prezentul împletindu-se într-o singură funie care nu lasă să se (mai) întrevadă nici o speranţă… De aceea, o lectură doar pe orizontală e superficială şi nu poate trece dincolo de înşelătoarele evidenţe, provocînd ”interpretări” pline de falseturi. Dar, mă repet, de cele mai multe ori structura muzicală a prozei mele se naşte inconştient, fiind în fond structura mea personală.

Experienţa de redactor radio şi, în ultimii 20 de ani, cea de televiziune, este şi ea benefică. Dincolo de munca cu ”imaginea” există contactul cu oameni extrem de diverşi, din toate straturile (şi substraturile…) sociale pe care mie îmi place, la nebunie, să-i ascult, să-i provoc la a povesti. Şi-apoi, uite aşa, poveştile auzite ori chiar ”văzute” încep, tiptil, să se înşire pe nevăzute portative…

Radu Ţuculescu (1.O1.1949, Tg.Mureş), absolvent Academia de Muzică, vioară. Autor de romane (Ora păianjenului, Umbra penei de gîscă, Povestirile mameibătrîne etc.), de proză scurtă, jurnale de călătorii şi teatru. Traducător de literatură germană. A condus trupe de teatru studenţeşti şi profesioniste cu participări internaţionale în Europa, Africa de Nord, Canada. Tradus în Rusia, Ungaria (cu volum), Austria (cu volum), Cehia, Elveţia. La Praga, de 3 stagiuni, i se joacă piesa Grădina de vară sau Hai să-i batem (Teatrul Orfeus).