2. „Olahii” de la Visk în a doua parte a sec. al XIII-lea

Într-un document din 1300 – cel care este numerotat cu 2 în Diplomele maramureşene din secolele XIV şi XV de Ioan Mihalyi de Apşa (vezi ediţia a IV-a, p. 4-6) se menţionează donaţia regelui Ştefan al V-lea al Ungariei (1270 – 1272) către Mykov [Micu] şi Chepan [Ţepan? Hepan? Cepan?], fiii comitelui Marcheleus [Mărcheluş, diminutiv de la Marc(u)] de … – aici lipseşte specificaţia din document, datorită deteriorării aceluia –, pe care editorul documentului îi numeşte altminteri. După Ioan Mihalyi de Apşa, beneficiarii actului sunt Nicolae şi Ştefan, fiii comitelui Marcellus. El socoteşte, deci, că „Mykov” ar fi o grafie aproximativă pentru Miklos, alias Nicolae, tot aşa cum „Chepan” este, de fapt, Ştefan (de ce nu Stepan?). La rândul lui, Marcheleus devine latinul Marcellus, deci Marcel.

În forme mai corupte sau mai apropiate de prototipurile lor latine, cele două lecturi se deosebesc, totuşi, una de cealaltă prin faptul că prima, a mea, ia în considerare posibilitatea ca unul dintre numele în cauză să fie, de fapt, o poreclă (Micu, adică mezinul familiei) – şi nu un diminutiv (Nicu, subînţeles de Mihalyi atunci când se referă la Nicolae), iar altul, Marcheleus, să fie chiar o formă diminutivală, căci e greu de crezut că purtătorul acestui nume de rezonanţă biblică, la nivelul rădăcinii, să fi pronunţat forma latină, cu terminaţia în „–us”, a lui Marcel.

În aceeaşi ordine a discuţiei, numele fiului decedat al comitelui Mărcheluş, fratele lui Micu şi Ţepan, Ecchelleu – cum apare la Mihalyi – sau Ahelleu [Achileu? Ahileu?], cum îl notează Magyar Országos Levéltár, pentru meritele căruia supravieţuitorii de sex masculin din familie sunt răsplătiţi cu proprietăţi maramureşene, ridică probleme culturale însemnate. Dacă numele tatălui celor trei războinici azvârliţi în lupta împotriva lui Ottokar de Boemia este un derivat de la Marcu, iar cele ale fiilor sunt Micu, Ţepan şi Achileu, atunci orizontul cultural pe care aceste mărturii onomastice îl dezvăluie este unul alimentat de tradiţia biblică creştină – conform opţiunii pentru numele unuia dintre cei patru evanghelişti -, de o tradiţie valahă (Micu) şi de amintirea eroului homeric, nu neapărat în virtutea unei lecturi din Iliada, ci pe filiera circulaţiei medievale a materiei troiene (Dares Frigianul sau Dictys). În caz însă că interpretarea pe care o dau eu numelui de „Chepan”, sau cea formulată de Mihalyi de Apşa, sunt insuficient de convingătoare, s-ar cuveni avută, poate, în vedere şi o influenţă onomastică nomadă. Să fie Chepan un nume de rezonanţă pecenegă sau cumană? Nu poate fi exclus, iar contactele dintre români şi aceşti turanici nu constituie o noutate.

Mai remarc, tot aici, că la vremea primirii daniei tatăl era comite. Această circumstanţă indică faptul că este vorba despre un lider local. Faptul că el s-a bucurat de recunoştinţa regală este explicabil într-un context în care Ştefan al V-lea avea, printre adversarii lui, faima unui monarh maghiar prea prietenos cu cumanii pentru a putea fi un bun catolic. Un asemenea zvon contemporan înregistrează capacitatea regelui de a depăşi fără probleme diferenţele confesionale şi etnice într-o măsură mai mare decât erau tentaţi să accepte înalţii prelaţi ai bisericii şi magnaţii preocupaţi să prezerve vechile solidarităţi de origine tribală din rândul clanurilor maghiare.

1. Până în 1300, biserica catolică maramureşeană ţinea de dieceza de Transilvania

În 6 ianuarie 1300, un document arată că episcopul de Agria, deşi cunoştea canoanele sacre, nu le-a respectat, cerând pentru biserica de Agria dreptul de zeciuială şi jurisdicţia asupra Maramureşului, „care este o părticică a diecezei de Transilvania atât prin legea diecezană, cât şi prin legea jurisdicţiei, respectivele drepturi sunt recunoscute a ţine de biserica Transilvaniei”. În pofida acestei situaţii, prin decizie regală – deci laică – episcopul de Agria a obţinut ceea ce dorea.

Se contestă situaţia de facto, care îi dădea episcopului de Agria Maramureşul, menţionându-se că Maramureşul din acel moment „se găseşte între hotarele şi marginile diecezei Transilvaniei” (vezi Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, Ed. Dragoş Vodă, 2009, ed. de Vasile Iuga de Sălişte şi Vasile Rus, p. 2).

Rezultă din cele de mai sus că la 1300 existau deja comunităţi de romano-catolici în Maramureş, prin urmare ultimii regi arpadieni începuseră deja să îi instaleze acolo pe oaspeţii occidentali aduşi în regiune. Dreptul de jurisdicţie asupra lor era disputat acum de biserica Transilvaniei, care obţinea, în virtutea obiceiului statornicit şi a împărţirii de până atunci în diecezane, zeciuiala cuvenită, şi de biserica din Agria susţinută de noua regalitate în condiţiile modificărilor survenite în ţară.

Dinastia arpadiană ajunsese, odată cu Andrei al III-lea „Veneţianul”(1290 – 1301), la ultimul ei reprezentant, rege care nu a fost niciodată sprijinit de întreaga aristocraţie a ţării ci, dimpotrivă, şi-a văzut mereu contestate drepturile de moştenitor. Părţi întinse ale regatului erau în stăpânirea puternicilor baroni Miklós (Nicolae) Kőszegi, Maté (Matei) Csák şi László (Ladislau) Kán. Ultimul dintre cei trei a condus în deplină autonomie voievodatul Transilvaniei între 1297 şi 1314, fiind recunoscut ca partizan al regelui. Cel puţin aşa interpretează istoricii prezenţa lui la adunarea convocată de suveran în Buda, în 1298, şi prezenţa lui în consiliul regal în cursul anului 1299. Poziţia lui în anturajul regelui a fost un prilej de întărire a propriei autorităţi în ţară, aşa încât reafirmarea drepturilor bisericii din Transilvania asupra Maramureşului catolic trebuia să însemne, implicit, şi o păstrare a autorităţii voievodului ardelean asupra Ţării Maramureşului. Disputa cu Agria pentru jurisdicţie trebuie, pesemne, înţeleasă ca o confruntare de natură politică între Ladislau Kán şi Amadeus Aba, ambii fiind printre apropiaţii ultimului dinast arpadian, al cărei scop era întărirea propriului teritoriu controlat.

Decesul regelui la 10 iulie 1301 a modificat jocurile de putere, Amadeus Aba devenind suporter al pretendentului Wenceslaus de Boemia. În schimb, Ladislau Kán s-a mulţumit să încerce să îşi întărească poziţia, neparticipând la confruntările militare dintre clanurile baroniale.

Ceea ce pare să mărturisească actul este că anterior anului 1300, măcar începând cu afirmarea lui Ladislau Kán ca voievod al Transilvaniei, în 1297, dar probabil şi mai devreme de acest an, dieceza de Transilvania avea jurisdicţie asupra Maramureşului catolic, atâta cât era acesta (în 26 aprilie 1329 saşi şi maghiari se găseau doar la Visk, Hust, Teceu şi Câmpulung la Tisa (ibidem, doc. 4, p. 10-14); documentul nu menţionează şi Sighetul). Se poate atribui acest fapt voinţei politice şi acţiunii puternicului feudal care era Ladislau Kán, fireşte. Dar poate că la origini se afla o precedenţă istorică mai îndelungată, primii misionari catolici din Maramureş provenind, cine ştie, din Transilvania. Numai un asemenea caz, fără legătură cu iniţiativele laice, ar justifica deplin formula neechivocă a documentului, după care Maramureşul, „… este o părticică a diecezei de Transilvania atât prin legea diecezană, cât şi prin legea jurisdicţiei, [drept care – n. O.P:] respectivele drepturi [= zeciuiala; n. O.P.] sunt recunoscute a ţine de biserica Transilvaniei”.