Mitizarea proximităţii (3)

Bărbierit pe drumul Damascului

fotografie pe peliculă alb – negru

Andrada Damianovskaia, 2010

Mitizarea proximităţii (2)

Blândul Iuda

fotografie pe peliculă alb – negru

Andrada Damianovskaia, 2010

Mitizarea proximităţii (1)

După crucificare

fotografie pe peliculă alb – negru

Andrada Damianovskaia, 2010

2. Quaestio pentru ANDRADA DAMIANOVSKAIA

– Dragă Andrada, ce cai verzi pe pereţi cauţi tu în fotografie? Mie mi se pare că umbli după misterul desenat între umbră şi lumină, dar asta e treaba mea. De fapt, ce e fotografia pentru tine şi ce încerci să faci în acest mediu, al imaginii obţinute cu o cameră fotografică?

– Dragă Ovidiu, după cum vezi, „caii” aceştia pe care îi (caut şi îi) găsesc, nu sunt verzi deloc. Sunt nişte „cai” din altă lume, o lume în care culoarea este înlocuită cu alburi, negruri şi griuri. Un mare pictor francez spunea că ne servim de culori, dar pictăm cu sufletul. Pot să afirm că acest lucru este perfect valabil şi în cazul fotografiei (pictura cu lumină), şi chiar în cazul fotografiei alb – negru. Chiar dacă în teorie acestea sunt numite nonculori, pentru mine sunt cu adevărat nişte culori, prin ele reuşesc să exprim ceea ce nu aş reuşi prin alte mijloace.

Ai intuit foarte bine, caut misterul, de fapt caut să-l construiesc şi să-l redau, iar acest lucru nu cred că aş putea să-l realizez la fel de eficient în culori. Acum gândindu-mă, îmi dau seama de un lucru foarte ciudat, pe care nu mi-l explic. Când las aparatul de fotografiat deoparte şi trec la metode mai clasice de expresie o fac într-un sens total diferit, pictez în culori vii, strălucitoare.

Înainte să apuc să pun mâna pe un aparat fotografic, am descoperit „fotografia imaginară”, aşa o numeam eu. Atunci făceam mai mult fotografii color. Pe drumul de la şcoală spre casă, îmi plăcea să „caut” fotografii, mai ales abstracte… un gard vechi de lemn văzut pe fundalul colorat şi ţipător al unei case, sau un balcon cu o formă bizară, văzut de jos în sus, delimitat pe cer alături de ritmurile cablurilor de electricitate.

Şi atunci, ca şi acum, preferam să îmi construiesc eu imaginea, nu aşteptam un anumit moment decisiv. Cred că de aici a început totul.

Apoi am primit cadou o „săpunieră” pe film foarte simpatică, aşa că m-am lăsat de fotografiile imaginare şi am trecut la cele concrete, chiar foarte concrete, dacă mă gândesc la fotografia digitală de azi (de fapt era şi atunci, dar era inaccesibilă pentru mine şi cred că nici nu ştiam că există).

A urmat o lungă perioadă în care mă căutam pe mine ca fotograf. Mi-am dat seama că nimic din ceea ce face un fotograf obişnuit care surprinde realitatea (obiectuală) nu-mi dă satisfacţie şi nu-mi împlineşte năzuinţele de creator (surprinderea unui peisaj, a unei clădiri sau unui eveniment). Căutam o anumită atmosferă pe care o găseam în jurul meu destul de rar, aşa că încet încet am început să mi-o creez eu.

Cred că ar trebui inventată o denumire mai precisă fotografului poet, fotografului care pe lângă că surprinde „o realitate”, realitatea suftetului său, încarnează o emoţie personală, asemenea unui pictor sau unui poet. Fotograful poet născoceşte ceva din nimic. Sigur, un fotograf poet mai poate fi asemănat cu un regizor, care cu ajutorul luminii, decorului, personajelor, îşi pune „în scenă” piesa sufletului său, cu diferenţa că aceasta va rămane întipărită palpabil şi va putea fi revăzută la nesfârşit de oricine (vrea fotograful).

Fotografiile mele sunt un fel de alegorii, ele redau frânturi de idei şi cugetări inexprimabile, care nu s-ar putea concretiza în altă manieră, şi chiar mai mult de atât, ele dezvăluie sentimente şi impresii intime, ca în orice altă creaţie artistică. De aceea îmi este şi foarte greu să vorbesc despre ele (nu le pot da nici măcar titluri), dacă aş putea să mă exprim mai bine în scris, aş face-o cu siguranţă şi m-aş lăsa de fotografiat. Aşa că, dragă Ovidiu, sa lăsăm fotografiile să spună ce m-aş chinui eu să fac acum în scris şi n-aş reuşi.

Născută în Arad, în 1986, Andrada Damian – pseudonim artistic: Damianovskaia – este absolventă a Liceului de Artă Sabin Drăgoi, secţiadesign grafic, Arad, licenţiată în design grafic la Facultatea de Artă, Universitatea de Vest Timişoara.

Membră a Photo Clubului Iris din cadrul Casei de Cultură a Studenţilor Timişoara. Expoziţii de grup şi personale în Arad, Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu, Aiud, Ungaria şi alte locuri pe care nu şi le aminteşte.

NOU! Un roman de aventuri medievale

Elena Cesar von Sachse

CĂMAŞA PURPURIE

vol. I

coperta de Alexandru Pecican

După succesele cu volumele ei de poveşti pentru copii, Elena Cesar von Sachse pregăteşte pentru piaţa de carte din România un prim volum din romanul de aventuri medievale Cămaşa purpurie.