Teza de doctorat a lui Andrei Florian, susţinută la Universitatea de Artă şi Design, Cluj-Napoca, în 2009 în domeniul artelor vizuale şi elaborată sub coordonarea doamnei Livia Drăgoi i-a adus autorului, plastician activ şi în viaţa universitară, râvnitul titlu de doctor. În cele 335 de pagini format A4 (pentru inocenţi precizez că este vorba despre mărimea colii ministeriale) se dezvoltă – sub forma unei îmbinări de text şi planşe cu reproduceri – o monografie captivantă şi impresionantă, deopotrivă. Aşa cum este formulată în titlu, tema este Torsul uman. Semn, amprentă, arhitectură, simbol şi te poartă în toate cele patru direcţiile enunţate, cu precizia pe care o vădeşte roza vânturilor atunci când e să îţi dezvăluie punctele cardinale.
O proză care transcende realismul cotidian fără a se îndepărta o clipă de adevăr oferă definiţia obiectului explorat: „Torsul este cel mai complex angrenaj anatomic şi adăposteşte sistemul organelor vitale într-o incintă alcătuită dintr-o reţea musculară şi susţinută de o schelă internă aparent rigidă, dar care tocmai datorită mobilităţii sale, constând în torsionare, flexiune şi răsucire pe 360 de grade, dă şi numele angrenajului. Relaţionarea perfect funcţională a acestor componente, dezvoltată sub învelişul epidermic elastic şi fidel mulat, dă naştere celei mai expresive părţi a corpului uman, [celei] mai bogate în evenimente de interes plastic. Absenţa capului şi membrelor nu ştirbeşte capacitatea torsului de a le sugera. El evocă şi are puterea de inducţie a imaginii complete, păstrându-şi neştirbită frumuseţea”.
Dificultatea de a evoca într-o imagine sintetică partea alcătuită din organe multiple, învelite într-o carcasă osteomusculară înzestrată cu capacitate expresivă în cel mai înalt grad este depăşită elegant şi într-o manieră care stârneşte atenţia în această evocare. Textul îmbină viziunea „inginerească” – incintă, schelă, angrenaj – cu reflexul fizicianului ce surprinde un corp în dinamica lui specifică. Curând survine şi criteriul axiologic care îl orientează pe scrib, capacitatea expresivă a torsului şi puterea lui de a da naştere unor „evenimente de interes plastic”. Ideea de a evoca universul – universurile? – plasticii în aceeaşi viziune mobilă şi, totodată, istoricizabilă (căci evenimentele sugerează ieşirea prin memorabil din cotidian) aduce un serviciu de natură terminologică şi metodologică domeniului de referinţă care transformă această parte a corpului uman într-o temă relevantă estetic. Ea permite, iarăşi, surprinderea unor evoluţii, reţinerea celor care fac dată şi, implicit, ordonarea lor într-o succesiune, abordarea diacronică, alcătuirea unor şiruri de fapte şi a unei cronologii ce poate sluji interpretării şi înţelegerii mai juste.
Nu în ultimul rând, formularea chestiunii torsului în legătură cu problematica raporturilor dintre parte şi întreg, trimite nu doar la antica întrebare referitoare la proporţii şi armonie, la unu şi multiplu, la modurile de a exista a ceea ce există, ci provoacă la regândirea chestiunii funcţionalităţii şi sustenabilităţii in vitro a subansamblurilor, desprinse de privire din economia articulării lor în sistem.
Prin asemenea provocări, teza doctorală a lui Andrei Florian depăşeşte interesul unei simple – deşi utile şi ea – repertorizări a vârfurilor plastice în abordarea temei sau a puneri în ramă a propriului proiect plastic legat de tors. Ea deschide căi pentru avansul în adâncirea unei fante prin care se pot deja întrezări aglomerări spectrale extrem de promiţătoare. Şi poate astfel vom înţelege mai bine ce fel de macrosemn alcătuieşte, în fond, trupul uman pentru om şi, eventual, pentru dihăniile de dincolo şi dincoace de om, când până şi părţile lui luate în sine sunt semne grăitoare, ipoteze polisemice, frânturi din vocabulare mai mult intuite, deocamdată, decât descifrate cu adevărat…
Ovidiupecican's Blog 