http://www.youtube.com/watch?v=18pgAiknMnw
regia: Alexandru Pecican
scenariul: Alexandru Pecican
operator: Gabriel Fazekas
cu: Gheorghe Morar şi Jojo
http://www.youtube.com/watch?v=GA15LYQ9aDg&feature=related
film de autor (Cineclubul „Atelier 16″/ „Kinemaeikon”, 1979)
– Ce înseamnă pentru tine filmul ca producţie personală? Este un experiment, o însumare de testări în materie de limbaje artistice sincretice? O defulare?
– Domnule profesor… ne cunoaştem de aproximativ… un număr de ani… îmi amintesc pasiunea noastră comună pentru film, faptul că fugeam de la şcoală ca să prindem marile pelicule de artă pe la cinematografe… că plăteam un bilet, dimineaţa, şi stăteam pînă noaptea cînd se încheia ziua de lucru, ascunşi printre scaune, să nu ne găsească femeile de serviciu şi plasatoarele. Reuşeam aşa să vedem un fim de zeci de ori…pînă îl ştiam pe de rost… Apoi am dat în neştire examene pe la IATC, să mă fac regizor… Sigur că nu am reuşit, pe vremea lui Ceaşcă… Se intra cu pile mari de tot, pe bază de dosare… Erau 2 -3 locuri pe an şi 1500 de candidaţi din toată ţara… care făceau figuraţie pentru cei 2 sau 3 “aleşi” ai regimului…
Am reuşit după Revoluţie să urmez cursurile Facultăţii de Teatru la Cluj… Nu mai intru în amănunte… Am făcut tot acest demers, această introducere pentru a mărturisi că, pentru mine, filmul şi teatrul înseamnă sânge şi oxigen, adică Viaţă… E viaţa mea!
Ce înseamnă filmul ca producţie personală? Păi este un miracol!!! Dacă pe vremea cînd eram la Cineclubul Atelier 16… Kinemaeikon, la Arad (cine mai ştie acuma de vremurile acelea de glorie?), îmi vindeam discurile cu Pink Floyd ca să cumpăr peliculă ORWO de 16 mm şi filmam pe un aparat ce se trăgea cu cheiţa… ca la 1900!!!… Aveam de developat zile şi nopţi… etc… Şi apoi montam la un „pupitru” sau „masă de montaj”, de ne săreau capacele… Iar muzica o făceam singuri, la un pian vechi şi dezacordat, la care cîntase şi Liszt, în peregrinările sale prin Arad…
Ei bine, acuma am studioul meu de filme… În dormitor… Am un computer ca vai de el, primit de la verişoara mea Puşic, din Deutschland, acum 5-6 ani, şi lucrez la el… Filmez cu o cameră video pentru excursii, împrumutată de la un prieten… E un aparat din cele mai ieftine posibil, dar asta am, cu asta lucrez…
Am în echipă un operator extraordinar, un talent înnăscut şi cu un simţ al imaginii desăvîrşit: Gabriel Fazekas, din Timişoara… Lucrăm aproape totul la el, pe computerele lui, care nu sunt deloc noi… El e şi specialist în IT… Muzica o face, de cele mai multe ori, o artistă “bună la toate” (designer grafic, fotograf, regizor, pictor etc.), Andrada Damianovskaia… Folosim surse libere pe care le găsim pe net, mai ales în Linux…
Bun, acuma astea ar fi problemele tehnice…e foarte greu cu actorii fiindcă nu avem fonduri şi putem lucra doar cu voluntari… Actorul de azi nu mai are timp pentru voluntariat, pentru făcut de artă pe gratis… Şi îl înţeleg foarte bine!!! Aşa că ne gasim greu actorii potriviţi… Ce înseamnă să faci film pe computer? Ziceam că e o imensă aventură, este o şansă pe care „timpurile noi” ne-o dau ăstora micuţi… si necăjiţi… Toată lumea ştie ce greu fac filme pînă şi piloşii de la Bucureşti… Sunt azi mari regizori români care s-au apucat de scris romane, că de film… E un adevărat katharsis… o mare eliberare…
Cînd am făcut primul meu film, pe peliculă, la Kinemaeikon… Şi cînd l-am proiectat… Am plîns, de unul singur, privind la umbrele de pe ecran… Urlam şi plîngeam… Era incredibil… O lume pe care eu o inventasem, o creasem, şi pe care o puneam să dănţuie… Cum Ielele dansează în pădure, de Sînziene… Acuma, după atîţia şi atîţia ani, cînd fac film, pe computer, trec prin aceeaşi bucurie… E ca şi cînd ţi s-ar naşte un copil odată cu fiecare film pe care îl faci!!! E o problemă personală, intimă, ca atunci cînd scrii un roman… şi intri în „relaţie” cu personajele… Începi să le iubeşti, să respiri o dată cu ele, să suferi cu ele, să speri… Cred că “asta” e artistul… Sau aşa se întîmplă cu mine, trebuie să te dedublezi… să ieşi din tine… să fii acolo…
Un mare scriitor contemporan, român, spunea că romancierul este un om bolnav… El nu e ca şi ceilalţi… El nu suportă Realitatea aşa cum e ea, şi din aceasta cauză… simte un imbold irezistibil de a “recrea lumea”… Da, are dreptate… şi eu sunt deja „lovit”… Nu pot intra într-un teatru să mă uit la un spectacol, fiindcă simt un avînt de a urca pe scenă, de a „pălmui” actorii, de a schimba totul pe „scîndură”… Vreau să îi conduc eu… Să le arăt cum se bea ceaiul sau votka… Să dau eu semnalul cînd să cînte şi cum să manînce sau să plîngă la buza fosei…
E o deformaţie profesională? Nu ştiu. Poate… Cînd fac film, intru într-o „zonă”, e precum cea din „Călăuza”… Aud voci, văd lumini, ştiu automat ce trebuie să facă personajul principal… Eu nu am decît să ascult „Daimonul”… El face totul… Mă şi simt vinovat… Am meru impresia că sunt la clasă, cu Doamna Profesoară Mona Chirilă, care îmi dă peste degete şi îmi face ea spectacolul: cap coadă!… Am acelaşi sentiment… de parcă altcineva îmi regizează filmele…
Un mare poet din Evul Mediu persan a fost întrebat, o dată, ce este Poetul/ sau cine este el?… Şi răspunsul a fost: (reproduc din memorie, aproximativ…) „… Poetul este o fereastră prin care trece Lumina! Poetul nu este Poezia (… şi nici nu o „secretă” el ca pe un produs de sinteză… îmi permit să completez eu…). „- … Atunci care este meritul Poetului?… Ce pune de la sine?” „- Poetul trebuie să şlefuiască cît mai bine fereastra… Să cureţe sticla prin care trece Lumina… Acesta este meritul şi datoria Poetului…”
Eu mi-am însuşit acest Credo… acest manifest filosofic şi artistic… În Evul Mediu, artiştii care construiau Catedrale nu se semnau… Eventual puneau o literă, un semn, iar pictorii de biserici nici măcar atît… Ştiau că arta vine de la Dumnezeu… E talantul pe care îl primeşti sau nu! Iar ei sunt nişte executanţi ce au nevoie de ajutor!!! În permanenţă… De aceea se rugau, posteau şi intrau în „legătură” cu îngerii… Şi eu trebuie să intru în legătură cu îngerii, să îi rog să joace în filmele mele… Să îndrume actorul pe calea „muncii cu sine însuşi”… Să călăuzească lumina care va impresiona pelicula sau banda video… etc…
Pentru mine, Teatrul şi Filmul, împreună şi fiecare separat, înseamnă o Cale spirituală… un mod de viaţă, dincolo de scenă sau studio… Înseamnă acel „Teatru laborator” în care regizorul şi actorul caută împreuna “Esenţa”… Unificarea… etc…
Cînd am filmul gata făcut, mă uit la el în neştire, pînă devine o incantaţie de semne şi lumini… El mă va duce mai departe … în cercetarea mea… Filmul făcut şi distribuit celorlalţi este o împărtăşanie… din darurile primite de mine… dau şi altora… Lărgesc familia celor care se bucură…
Ar fi enorm de povestit pe această temă… sau scris cărţi întregi… mari regizori povestind despre cum fac ei fim… E o nebunie, în sensul revelaţiei, al bucuriei de a descoperi tainele unei arte, a Artei… Sacrificiu şi multă răbdare! Este, de fapt, o Alchimie… În Alchimie sunt procese care se petrec în timp, şi aceste transformări se întorc peste tine, iar la urmă… la urmă de tot… tu eşti produsul final… Aici e marele secret… Filmul, teatrul, romanul, scrisul în general… pictura, muzica, toate celelalte arte, te şlefuiesc pe tine ca artist, te „mîntuiesc”, îţi transformă sufletul în Piatra filosofală… Cînd Iisus se schimbă la faţă, pe muntele Tabor… asta ne spune nouă, păcătoşilor: care e calea şi cum putem să o găsim spre a păşi către o alchimie divină ce preschimbă trupul de pamînt în Slavă… în LUMINĂ TABORICĂ!
Volumul cu titlul de mai sus, pe care îl coordonez, însumează o serie de analize istorice datorate unor cercetători din generaţii diverse, majoritatea universitari, provenind din Cluj-Napoca, Iaşi, Alba Iulia şi Timişoara. Lor li se adaugă un expert spaniol şi doi tineri români încadraţi în programe de studiu şi didactice din Budapesta şi Leyden. Cartea este pe punctul de a fi predată unei edituri prestigioase. Titlurile din cuprins sunt cele care urmează:
Cătălina Mihalache, O lecţie de istorie în perioada interbelică: 1 decembrie 1918
Amalia Lumei, Masculinitate interbelică. Aproximări preliminare şi fragmentare
Laura Stanciu, Secolul al XVIII-lea în istoriografia română interbelică. Opţiuni – repere – perspective
Lucian Nastasă, „Universitarii literari” – fiinţe sentimentale
Andi Mihalache, Metaforă şi monumentalitate în proza de călătorie a lui Nicolae Iorga
Sergiu Gherghina, Mihail Chiru, Cât de departe era România interbelică de democraţie? Un exemplu de manipulare a procedurilor electorale
Mihai Chioveanu, Istoricii şi politica în România interbelică
Tudor Sălăgean, Cultură, politică şi francmasonerie în România interbelică. Istoria francmasoneriei româneşti în viziunea filologului ieşean Giorge Pascu (1936)
Mirela Ioana Lazăr, Aspecte ale fascismului românesc şi spaniol. Două portrete în oglindă: Zelea Codreanu şi Primo de Rivera
Amalia Lumei, “Năismul” lui Nae Ionescu: ortodoxism răsăritean şi seducţie occidentală
Ovidiu Pecican, Fantasme cruciate. Izvoare medievale occidentale ale legionarismului
Raluca Rus, Moshe Carmilly-Weinberger şi „drumul vieţii”
Mariano Martín Rodríguez, Istoria ficţională faţă în faţă cu absurdul istoriei: Trifoiul cu patru foi (1934), de Eugene Ionesco, în contextul său
Anca Stângaciu, Contribuţia capitalului italian în economia românească interbelică văzută din perspectiva istoriografiei române şi italiene
Ovidiu Pecican, Identitate şi strategii: istorici transilvăneni interbelici (1918 – 1945)
Gabriel Moisa, Repere privind istoriogafia bihoreană în perioada interbelică şi în anii celui de-al doilea război mondial
Andreea Mârza, Iacob Mârza, Istorie şi naţiune la Zenovie Pâclişanu (1886-1957): a treia etapă a discursului (deceniile 5-6)
Victor Neumann, Istoriografia română şi reforma curriculei universitare
Ovidiupecican's Blog 