Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL (3)

(urmare)

Bubi avea trăsăturile de bază ale întregii familii: ochii mari uşor oblici, pomeţii pronunţaţi şi o gură senzuală. Toţi cei şapte fraţi primiseră această amprentă a mamei, ca o schemă multiplicată cu mici variaţiuni. Doar culoarea ochilor ei verzi nu o putuse dărui nici unui copil şi se gândea că poate vreunul dintre nepoţii care vor veni îi vor moşteni smaraldul, poate când ea nici nu va mai fi ca sa vadă aceasta. Tatăl mort mult prea devreme ieşise din decor nelăsând vreo altă amintire decât şapte perechi de irişi cafenii şi înclinaţii muzicale inegal distribuite. Aşa că mama rămase să se oglindească în şapte chipuri asemănătoare ei, dar care aveau să ia tot atâtea drumuri diferite după cum le era firea, norocul şi istoria.
În frumoasa dimineaţă de vară domnul Bubi se îndrepta spre noul său serviciu, primenit ca întotdeauna, energic şi plin de bunăvoinţă. Saluta ridicând pălăria cu un gest larg care se adresa tuturor pe o rază largă. Domnul Bubi nu trecea niciodată neobservat pe uliţa care ducea la exploatarea forestieră, era o figură străină, lucru văzut de la distanţă, era un orăşean curat şi amabil, o prezenţă total deosebită faţă de muntenii localnici morocănoşi şi bănuitori. Domnul Bubi era noul contabil venit de la oraş.
După studenţiile începute şi abandonate, domnul Bubi se hotărâse să-şi ia o slujbă. Prima slujbă. Aşa îşi începuse şi studiile, entuziast, ordonat, luând notiţe conştiincios, aşezat în banca întâia ochi în ochi cu profesorul, în dialog susţinut cu preparatorul. Părea studentul ideal. Îi scria des mamei; de fapt era singurul care îi scria şi nu o făcea formal. Venea acasă cu nerăbdare având întotdeauna câte un dar pentru mama şi pentru sora cea mică, încă o copilă, rămasă orfană de tată de pe când nu putea avea nici amintiri. O lua în braţe cu drag alintând-o „sufleţelul lui Bubi”, simţindu-se tată la o vârstă foarte tânără, la nici douăzeci de ani, simţindu-se responsabil pentru puiul de om care venise atât de târziu când cuibul era aproape gol, neajutorată şi străină. Ceilalţi erau departe şi indiferenţi, el singur mai purta în suflet liantul de altădată. Sora cea mare căreia primul război şi moartea tatălui îi furase pe rând mai întâi logodnicul, mort la vârsta iubirii şi a viselor, apoi din aceleaşi cauze ratase studiile muzicale în clasa de operă a unei celebre cântăreţe rudă cu preotul. Astfel, nemaiavând ce face cu viaţa ei, îşi luă un bărbat bătrân şi zgârcit în toate, şi la vorbă şi la buzunar. Fraţii mai mari erau însuraţi şi aveau situaţii stabile acolo departe lângă nevestele lor harnice şi grijulii cu capacitatea lor de procreare, ştiind prea bine că mulţi copii înseamnă şi multă sărăcie. Ocupaţi fiind ei cu sporirea bunăstării propriilor familii au uitat treptat de mama şi de micuţa orfană ca de o fotografie care se tot voalează până la nefiinţă, chiar dacă în amintirea lor au mai dăinuit o vreme curtea largă cu droaia de fraţi şi părintele păşind pe uliţă cu zor în sutana lui prăfuită la poale,intrând în curte, cu droaia de copii adunaţi ciopor în jurul lui întinzând mâinile să primească o bucată de colac de la mortul pe care tocmai îl condusese la groapă în ziua aceea. Cei mai mici se agăţau de sutană pretinzând să fie luaţi şi în braţe. Aşa şi-l amintea ca pe un personaj mitologic din braţele căruia izvorau noi şi noi prunci copleşindu-l, abia putând să-i mai cuprindă, până ce moartea prematură a întrerupt brusc această sărbătoare a vieţii, sărbătoare care o storcea pe mamă din doi în doi ani de toată vlaga.
Astfel din marea familie rămăsese acest nucleu, mama văduvă, mica surioară orfană şi el, singurul bărbat, stâlpul casei cum ar veni.
Deşi îşi începuse studiile cu mult entuziasm, iată se vădi că norocul nu era chiar de partea lui. Printr-o ciudată potrivire de lucruri, deşi totul începea bine, promiţător, veneau întâmplări potrivnice în momentele cheie care îl deturnau din drumul plin de promisiuni şi-l aruncau de pe orbită stricând ordinea lucrurilor. Întâmplări amestecate: moartea părintelui, criza economică, o tuberculoză care îl feri poate de moartea pe frontul unui al doilea război care venise la doar douăzeci de ani după primul, venirea ruşilor şi vremea comunismului. Atâtea ghinioane şi nepotriviri în care pe lângă abilitatea de a te strecura printre ele, mai aveai nevoie şi de mult noroc. Bubi nu dovedea nici abilitate şi nici nu-l urmărea norocul, ba se putea spune ca acesta se ferea din drumul său. S-a dovedit că doar bunele intenţii şi generozitatea nu-ţi garantează reuşita în viaţă. Ca şi cum acestea n-ar fi fost de ajuns, un acut simţ al dreptăţii şi al demnităţii personale îl punea prea des în conflict cu superiorii, iar mândria îl determina să plece deîndată în căutarea unui loc mai bun. Neştiinţa concesiilor, un acut simţ al libertăţii faţă în faţă cu o lume îndoielnică, meschină şi întoarsă pe dos veneau să contrazică principiile lui şi duceau la rupturi dese, la schimbări de adrese. Bubi avea un comportament de aristocrat în aceasta istorie precipitată şi absurdă. Chiar şi trăsăturile feţei aveau un aer aristocrat, de altfel comune tuturor fraţilor într-un amestec aleatoriu; deşi vizibilă unui ochi străin înrudirea lor, drumul acestor fraţi fusese atât de diferit. Acel fir comun pe care apăruseră pe lume venea de departe, din vremuri despre care mama avea ştiinţă, dar firea ei taciturnă şi cuviincioasă o închisese cu grijă într-o tainiţă a sufletului ei. Ce rost avea să destăinuie amintiri atât de vechi şi nefolositoare? Scoborâtori din veacuri vre-o două, dintr-un oştean înnobilat, cu blazon şi proprietăţi, câteva generaţii s-au şcolit şi s-au şlefuit. Cei mai câştigaţi au fost băieţii trimişi la şcoli bune, la Pesta şi Viena, ajungând avocaţi, magistraţi, înalţi funcţionari. Fetele au făcut căsătorii bune şi mai puţin bune, dar fiind de felul lor fertile au dat naştere la prea mulţi fii micşorând astfel treptat pământul cu care a fost împroprietărit viteazul oştean de altădată. Prea mulţi boiernaşi avuţi în partea aceasta a ţării nu prea erau, astfel că puţinii nobili români nu aveau cu cine să se încuscrească profitabil. În felul acesta puţinii îmbogăţiţi au sărăcit treptat, au venit şi întâmplările istoriei care împreună cu întâmplările personale au condus lucrurile în acest stadiu. Mama, descendenta cu blazon şi zece hectare de pământ de slabă fertilitate nu putuse face o căsătorie mai avantajoasă decât cu tânărul absolvent de teologie pe care se cheltuiseră ultimii bani ai familiei. El chipeş, ea rasată, şapte copii şi bani puţini. Într-o parohie modesta de ţară.
La acest capăt de drum iată un membru al arborelui genealogic, cu două valize, educat şi şcolit, dar fără vre-o finalitate, cu studiile abandonate la un pas de absolvire, mai multe slujbe, o carte de muncă stufoasă şi un salariu mic.

(va urma)

Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL (2)

(urmare)

Pe vremuri, cele două geamantane aveau un aer sprinţar învăluite într-o boare de libertate şi de spaţii largi, iar stăpânul lor, îmbrăcat mereu într-un costum de bună calitate şi cu o borsalină nouă aşezată pe o sprânceană. O vitrină îi oglindea cochetăria şi anume uşi ştiute numai de el se deschideau cu bucurie şi cu speranţa unei şederi definitive. Berte, Clare sau Irine, femei gospodine, dar singure, au încercat pe rând să prindă fluturele voiajor şi nestatornic, dar el simţea deja în aer acul care voia să-l imobilizeze în insectar. Femeia venea încărcată de la piaţă cu câte o găină vie în plasa cu ochiuri mari prin care zburătoarea scotea capul înghesuită fiind de morcovi şi alte zarzavaturi care aveau să o însoţească în metamorfoza din oala încăpătoare, în timp ce mâini îndemânatice lucrau repede, iar faţa se îmbujora de la arşiţa plitei şi a speranţelor reaprinse în pieptul ajuns la o a doua tinereţe.
Voiajorul nostru era un mare generos cu o inimă mai încăpătoare decât portofelul, astfel că venea de fiecare dată cu daruri exagerate şi pleca având buzunarele goale, cu mângâierea unei nopţi şi cel mult hrănit pentru călătoria următoare. Afla el, aşa, cu un al nu ştiu câtelea simţ, că în ziua în care gospodina îşi îndoia eforturile de gazdă primitoare, plutea primejdia în aer, astfel că geamantanul având conţinutul într-o ordine desăvârşită aştepta deja după uşă.
Omul nostru era şi un pedant, mereu primenit, iar de costumul ajungea uşor uzat, o pălărie nouă salva totul. La prăvălia de pălării, după ce proba îndelung câteva exemplare cu ochii în oglindă, privindu-se din diverse unghiuri, punea preţul pe tejghea însoţit de un bacşiş consistent, lăsând alături şi vechea pălărie, plecând revigorat, făcându-se că nu aude chemarea vânzătoarei: „Alo, domnu*, restul şi pălăria dumneavoastră!” În vitrina următoare se oglindea deja cochet cu borul pe o sprânceană, luând viaţa de la început.
Bubi era omul pentru care viaţa avea mereu un nou început; indiferent cum se încheia episodul anterior, a doua zi era o nouă zi care începea la fel de proaspătă, cu proiecte noi şi suflet uşor. Important era să câştige banii pentru a avea mereu cămăşi primenite, să dăruiască un splendid buchet unei femei sau să aducă daruri femeilor de acasă pe care le căuta cu multă dragoste dar la intervale neprevăzute. Astfel, mutări dese sau schimbarea serviciului prezent în care ceva nu mai mergea bine cu un altul nou avea loc mai des decât am presupune. Contabil, magazioner, administrator, nu conta, găsea el soluţia să schimbe slujba şi locuinţa cu multă uşurinţă. O cameră la mansardă, chiar fără dulap, nu reprezenta nici un inconvenient întrucât hainele curate şi împachetate într-o ordine desăvârşită puteau sta foarte bine în cele două geamantane deschise la îndemână. Ligheanul, în schimb, nu putea să lipsească din dotarea necesară. Oglinjoara rotundă cu picior reflecta pămătuful clăbucit aşezat şi el în picior până ce obrazul era examinat măsurând cu grijă în podul palmei dificultatea bărbii crescute de ieri. Aceste dimineţi cu preparativele pentru o zi perfectă îl defineau cel mai bine. Începea ziua cu mult entuziasm şi grijă pentru amănunte: un obraz neted şi bine mirositor, trupul spălat energic în ligheanul de pe scaunul de lemn cu trei picioare, stropi de apă şi clăbuc împrăştiaţi pe duşumeaua de scândură. În final totul era rânduit, perna scuturată zdravăn, pătura cazonă întinsă fără cută, ligheanul spălat şi ascuns sub pat, uneltele de bărbierit curăţite şi înşirate pe pervazul ferestrei cu vopseaua scorojită. Cum necum dintr-o dată încăperea nimănui cu un pat cu tăblii de metal şi o masă veche căpăta brusc identitate, miros de curăţenie şi un uşor parfumată de săpunul de ras. Toate vorbeau despre un bărbat care nu ieşea oricum din casă. Pentru că acesta-i adevărul, un bărbat pedant va rămâne astfel indiferent unde ar locui, într-un hotel sau într-o mansardă.
Haina pusă de cu seară pe spătarul scaunului fu examinată şi scuturată de cei câţiva stropi de apă săriţi din lighean, pantalonii scoşi de sub saltea unde îşi redobândiseră fermitatea dungii, cămaşă curată aleasă din unul din geamantane reconstituiră o ţinută de bărbat agreabil.

Proză: Codrina BRAN: VOIAJORUL

Într-o familie cu mulţi copii regăseşti o diversitate care ar putea îndestula foamea întregului univers în marea explozie iniţială în care în mod sigur s-a întâmplat ca nici o fracţiune să nu semene cu alta, şi asta nu dintr-un plan sau înţelegere prealabilă, ci pur şi simplu dintr-un prea mult care nu-şi mai încăpea în sine. Oriunde te-ai uita în facerea şi prefacerea lumii se întâmplă mereu acelaşi fenomen, preaplinul este mereu prezent. Regula aceasta funcţionează oarecum în salturi, pentru că după explozia preaplinului urmează o amiază a coacerii, ca spre seara zilei o mână invizibilă să adune decorul, fructele, rămăşiţele pentru a le arunca în focul exploziilor viitoare. Bubi depăna filosofia lui personală care-i dădea o viziune globală şi cât de cât inteligibilă a propriei vieţi şi a altora, în aşa fel ca totul să i se pară cu sens. Dacă marii filosofi nu descifraseră sensul, deşi asta era ocupaţia lor permanentă, oamenilor de rând nu le rămânea decât să-l caute pe cont propriu. Aplecarea lui către filosofare se datora în bună parte unor ani inactivi pe care boala de plămâni îi impuseseră, în paralel cu marile cutremure istorice. Cam asta era schema pe care se înfăşurau gândurile lui cu oarecare modificări pe măsură ce înainta în vârstă.
Deocamdată totul era în mers, în desfăşurare, aici, în pătrăţica asta de viaţă în care nimeni nu-ţi garantează nimic, în care pe lângă toate necunoscutele de parcurs va veni şi marea necunoscută pe care cei plecaţi au aflat-o. Au aflat-o tinerii lui fraţi plecaţi în floarea vieţii în slujba unor idealuri deja uitate sau părintele în plecarea lui precipitată în mijlocul uliţei, între biserică şi casă ca un trăsnet, ca sub efectul unei telegrame urgente. Fusese chemat deîndată. Aşa fusese, că din cei şapte, copii cinci erau rezolvaţi, aveau o situaţie sigură. Cei doi plecaţi în slujba acelor idealuri uitate nu aveau nici un mormânt, de parcă s-ar fi reîntors cuminţi în pântecele matern, aşa, nedespărţiţi cum veniseră pe lume, după abia optsprezece ani. Biata mamă îi născuse pentru o moarte prematură şi nu avea nici unde aprinde o lumânare.
În enigmaticele drumuri care îl purtau în diverse direcţii, odată pe an făcea vizite scurte celor doi fraţi în viaţă răzleţiţi în două oraşe depărtate, aşezaţi temeinic lângă neveste energice care le inventaseră noi personalităţi şi îi recroiseră după gustul lor. Erau mereu foarte ocupaţi cu propria lor viaţă şi nu aveau timp să-şi vadă mama. Aceste vizite nu întotdeauna bine primite, ca nişte ritualuri de care pomenitele neveste se cam săturaseră, le făcea cu inima plină de căldură în amintirea curţii părinteşti plină de larma copilăriei pierdute în uitare pentru ei, prezentă pentru el. Venea ca un mesager al mamei bătrâne de acum, căreia îi era dor de ei, de viaţa lor trecută, dor pe care şi-l manifesta arareori în expresii pline de cuviinţă: „Ce o mai fi făcând Emil şi Ion?”. Primise de la ei câte o scrisoare scrisă de mâna nevestelor în care i se aduceau la cunoştinţă evenimentele mari şi neutre din viaţa acestora. Scrisul străin îi confirmase mamei că firul de iubire dintre ea şi aceşti feţi pe care îi purtase spre viaţă şi noroc se rupsese definitiv, aşa că nu le răspunse la misive nici unuia.
Bubi trecea pe la fiecare şi aduna veşti pentru mama fără a le spune nici unuia ce purta el în suflet. Inima, ca şi viaţa lui destul de misterioasă, avea compartimente net despărţite care nu comunicau unul cu celălalt, atitudine cu adevărat bărbătească pentru un om atât de sentimental.