Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (10): Început în forţă

     Am venit acasă de la mare. Mai hoinăresc două zile prin oraş, mi se termină concediu şi  merg la servici. Biroul gol. Mă interesez, colegii mei erau la verificări în  Dej. Din Cluj în Dej sunt 60 de km. Făceau naveta cu trenul. Iar şeful nostru, domnul Bălăuşeru, cu reomatismul lui,  era la băi, la Marghita. Stând singur în birou şi gândindu-mă că de a doua zi mă aşteaptă şi pe mine naveta la Dej, sunt sunat de către director.

-  Prietene ( când ţi se adresa cu prietene, era în cele mai bune toane) colegii tăi sunt în Oşoara, îţi iei banii de la caserie pentru o săptămână şi pe cai!

-  Eu, domnule director ştiu că sunt în Dej. Cei patru colegi ai mei.

-  Nu te lua după bârfe! Du-te la caserie, ia-ţi banii şi interesează-te când ai tren către Oşoara, eu trebuie să te învăţ?!

-  Dacă sunt la Dej?

-  Măi prietene, uite care-i treaba, am vorbit la caserie, îţi dă bani, deseară ai tren către Oşoara. Vin la tine, te iau de mână şi  te duc la caserie?!

   … Seara, cu rucsacul de delegaţie în spate, eram în gară. Ajung în Oşoara dimineaţa. Am alergie la locurile deschise, la câmpie. N-ai nici o şansă să te lupţi cu monotonia ei, pe când la noi, dealurile îţi protejează veselia şi poveştile până după miezul nopţii, când te aşteptă cu braţele deschise somnul, un somn ancorat de nişte vise cu fibră, sănătoase. Eu, la câmpie, am avut coşmarul vieţii mele. Se făcea că mă duc, mă duc, mă duc printr-o iarbă înaltă  până la brâu, către o zare ce nu se mai termină, şi dau peste un om ce cosea, hârş, hârş, lăsa în spatele lui o cărare întinsă până în zarea din spate ce semăna leit cu cea din faţă. Ce-mi spune cosaşul? Te rătăceşti pe planeta lor fără margini, nu-i nici un necaz, mergi la prima casă ce-ţi iese în cale, şi dacă eşti copil, le zici oamenilor aceea tată şi mamă, iar dacă eşti un om matur şi dai peste o casă cu o femeie singură la care şi bărbatul ei s-a rătăcit, îi zici nevastă, dacă ea vrea, binenţeles, aşa de depărtate sunt acolo vieţile unele de altele, n-ai şanse să te întorci la locul tău de baştină, mori de bătrâneţe pe drum!

     Cobor, martirul de mine, în gara din Oşoara, dezvelită parcă de ozon.  Ce străzi, proştii, în loc să fie înguste, intime, cu micile lor coturi, ascunzişuri,  le-au croit din materialul câmpiei, zici că strada este o Dunăre pietrificată, cu numai două mogândeţe umblătoare pe trotuarul celălalt. Hotelul, în centru. Merg pe jos, un ceas, n-au minute la câmpie. Un hotel în care n-ai putea caza o echipă de fotbal, doar una mai mică, de handbal. Un cub. Singurul lucru reconfortant, chiar tonic, nu-i corect să-i zic lucru, ce-l întâlnesc în hotel, sunt sânii tinerei recepţionere. Gata să mă reped bucuros la ei, ca la ceva familiar, două dealuri în miniatură, perfecte!

      – Domnul Pop?

   – De unde ştii?!

   – M-a sunat directorul tău să-ţi reţin o cameră. Avem una cu un singur pat.

  – O. K… şi oftez, oftatul acela din faţa preotului când n-ai voie să ascunzi nimic.

Recepţionera îmi zâmbeşte, cum hotelul ar fi la capătul celălalt al universului şi ea  mă aştepta tocmai pe mine, nu pe altcineva, să-mi sară în ajutor, cum singur nu-mi puteam da jos de pe spatele sufletului, sarsanalele cu  necazuri.      

Mă plâng de director, colegii mei sunt la Dej, dar el o ţine una şi bună că sunt aici, în Oşoara, la Intreprinderea de pompe metanice.

Ea râde şi privirile ei mă mângâie cu multă largheţe.

 -La Intreprinderea de pompe?

 - Da, noi verificăm contabilitatea intreprinderilor din domeniu.

 - E chiar sărit directorul vostru, nu te supăra. Intreprinderea s-a închis. Acum o săptămână.

 - Cum s-a închis?!

  -  N-ai auzit la televizor, scandalul cu fabricile desfinţate?! Douăzeci şi una de fabrici, desfinţate într-o seară, de Ciorbea.

 - Am auzit. Era şi intreprinderea voastră printre ele?!

 - Era. Oamenii aşteaptă compensaţiile. Li se dă câte trei sute de milioane despăgubiri că şi-au pierdut locul de muncă. De căciulă. Cât ia un norocos la loto pentru categoria doua.

 - Mamă soare! S-au bucurat, nu?

- Numai atât? Ai văzut oameni pe stradă?

 -Două mogândeţe, pe partea cealaltă.

 -  De-o săptămână o ţin aşa, noaptea chef, ziua refacere.

 - Deci Intreprinderea de pompe nu mai există! Atunci eu ce caut aici?!

 - Ai venit cu trenul de noapte , ţi-am reţinut camera, du-te şi dormi un pic, eu sunt de serviciu până deseară la şapte. Îţi plac sarmalele?

 - De ce?

 - Am acasă sarmale. Haide deseară la noi.

 - Care noi?!

 - Mama, tata, eu, frate-meu… o familie normală. Ce-ai crezut, că suntem marţieni? Haide să-ţi arăt camera.

 - Prima dată îl sun pe  director! Lasă-mi  satisfacţia asta.

 - Foloseşte telefonul nostru!

   Iau din furcă receptorul roşu şi-l anunţ pe domnul director, pe un ton neutru, aproape indiferent, că am ajuns cu bine în Oşoara, dar Intreprinderea de pompe s-a desfinţat. Făcea parte din faimosul lot, douăzeci şi una dintr-o lovitură.

 - Cine ţi-a spus că s-a desfinţat?! îmi replică el aspru, cum un inger i-ar raporta lui Dumnezeu că jumătate din stele au dispărut. Cum să dispară fără ştirea Atotputernicului?!… Ai fost la intreprindere?

 - Nu am fost. Mi-a zis recepţionera hotelului.

 - Du-te liniştit la intreprindere, şi-mi închide telefonul.

Izbucnesc într-o criză de isterie, urlu că-l omor pe director, Emilia, aşa o chema, iese de după tejgheaua recepţiei, mă  prinde cu palmele de bicepşi şi mă scutură  liniştitor, făcându-mi ca la copii mici, şşş, şşş, şşş.

 - Nu se poate aşa ceva, bătaia asta de joc… murmur eu şi formez numărul de telefon al domnului Bălăuşeru. Poate a venit de la băi acasă. Nu a venit încă, vorbesc cu doamna Gabriela, soţia domnului Bălăuşeru. Plâng prin receptor şi pe umărul ei despre ce aberaţii îmi face directorul. Doamna Gabriela, cu o voce ascuţită,  mă ia în primire ca mama lui Ştefan cel Mare, când acesta o imploară să deschidă poarta că este rănit şi înconjurat de turci.

 - Un director este suzeran, iţi zice să te arunci în foc, te arunci, ce-i dacă s-a desfinţat intreprinderea, du-te acolo, doar nu te-a trimis în prerie, la lei! Du-te la intreprindere!

   Intru într-un fel de transă, sunt pe jumătate somnambul. Emilia îl sună pe tată ei să mă ducă la intreprindere cu maşina, pe jos am de mers 3 kilometri. Emilia mă prinde de braţ, ca o prietenă, ca o logodnică şi ieşim din cub pe marginea Dunării pietrificate, să-l aşteptăm pe domnul Vereş, taică-su, nu trebuie să mă sperii, este contabil şi el, ca şi mine, dar la primărie. Ce-mi trece prin minte?! Dacă directorul are ceva legături cu domnul Vereş şi m-a trimis la Oşoara pentru Emilia, să se mărite cu mine?! Vine domnul Vereş cu o Dacie roşie, mă urc, pornim, prin parbriz, cerul mi se pare îngălbenit ca un ziar vechi, în care tot ce scrie, este deja aruncat la gunoi. Ajungem la marginea oraşului, lîngă Intreprinderea de pompe. Trei corpuri de clădiri, într-o curte generoasă, fără raţiuni practice, ca şi casele cu un etaj din Becaş, fiecare casă cu câte 10 camere, dar cei doi bătrâni ce o locuiesc, îşi duc veacul în bucătărioara de la parter în care încap o sobă, un dulap de vase şi un pat. Eventual două scaune, înghesuite, strecurate, unul între sobă şi dunga patului, celălalt lângă uşă. Aşa era şi cu Intreprinderea de pompe, avea o curte de parcă a fost proiectată ca aeroport, şi după ce pista de aterizare a fost înconjurată cu un gard impunător, i-au schimbat destinaţia, hai mai bine, decât aeroport, să facem aici o fabrică de pompe!

Ne iese în întâmpinare, un portar încruntat. Nici ţipenie de fiinţă vie în spatele gardului, în cele trei clădiri. În viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva. Intreprindere fără oameni. Era începutul. În anii următori deveni imaginea clasică a ţării noastre. Fabrici pustii.

  Ce să-i spun portarului?! Iese din maşină şi domnul Vereş. Portarul îl cunoaşte, doar Oşoara este un oraş mic, se cunosc toţi.

-  Domnul Pop, de la centru regional de control financiar, mă prezintă ceremonios domnul Vereş, portarului. Este aici directorul?

 Portarului îi pică falca. Ţipă.

-  Unde să fie domnule Vereş, directorul?! Unde să fie muncitorii?! Lucrez aici de treizeci de ani, pe ploaie pe vânt, nu mi-au pus un parchet simplu de scândură în cabină, stau cu picioarele pe ciment, de-abia mi le mai mişc,  şi dacă îmi adun toate salariile nu ajung la şaptezeci de milioane. Vă arăt domnule Vereş, găurile din garduri prin care introduceau băutură şi acuma le dă dintr-un foc câte treisute de milioane?! Unde-i dreptatea?! Unde este?!

Nici eu nu ştiam unde-i dreptatea, nici domnul Vereş. Facem amândoi pe posomorâţii, suntem întru totul de acord cu portarul, dar prea mici pentru a îndrepta lucrurile.

-  Haideţi domnule Vereş să mergem, căutăm cai verzi pe pereţi, zic eu, somnambulul, dar pe când ne-am urcat în maşină, vine vijelioasă şi opreşte lângă noi o Dacie argintie, metalizată. În sistemul celălalt, era o cutumă, Dacii argintii, metalizate,  aveau doar directorii de spitate şi de fabrici.

 Venise directorul Intreprinderii de pompe!

-  Domnul Pop? se dădu  jos din Dacia argintie, metalizată, directorul, cu o nervozitate autoritară în mişcări,  şi mă privi cu nişte ochi, într-adevăr, de director.

 Vă spun, după mai multe experienţe de-ale mele, ochii unui director, sunt cu totul altfel decât ai unui om obişnuit. Ochii unui director au unghii, intră în tine.

Mă întrebă apoi, cu un reproş sfidător:

 -   Ce sunt şicaniile ăstea?! Fabrica s-a închis prin ordonanţă de urgenţă, acuma ce facem, dezgropăm morţii?

 - Nu înţeleg, i-am spus prudent.

 - De ce-ai fost domnule contabil trimis aici, faci pe neştiutorul? Ce deconturi trebuie să-ţi arăt?! Spune-i directorului tău că se joacă cu focul. Ne-au desfinţat,  rămânem buni desfinţaţi. Au greşit, treaba lor, nouă să ne deie compensaţiile!

 - Pe cuvântul meu dacă înţeleg ceva.

Intervine şi domnul Vereş.

-  Tânărul n-are nici o vină, el urmează o directivă. Dă-i domnule o explicaţie clară!

   În spatele nostru, portarul parcă se înălţase, semăna cu un vultur necruţător. Directorul îl privi tulburat şi mă trase dincolo de poarta intreprinderii. Îmi spuse sacadat.

 - Zece intreprinderi au fost puse pe listă din greşeală. Şi pompele noastre. Acum, că este începutul desfinţărilor, ne dau nişte compensaţii regeşti, să nu plîngem după locurile de muncă. Să nu se sperie lumea că rămâne pe drumuri. Oricum, peste cinci, peste zece ani, ne aşteaptă inevitabilul… Dumneata nu te uiţi la televizor?! Se cer verificări la sânge, hoţii, hemoragia de bani… Tâmpenii!… Îl chem pe contabilul şef, vine într-un minut cu cheile, te rog apucă-te de treabă. Verifică toate documentele, domnule. Spor la lucru! şi vruuum, vrummm, maşina argintie, metalizată, în loc să se întoarcă spre oraş,  se pierdu pe şoseaua fără pulbere ce forma cu linia zării câmpiei un T. Vastitatea câmpiei, de unde atâta verde să o acoperi pe toată, avea pete galbene şi cenuşii.

Portarul ieşise şi el din perimetrul intreprinderi. Îmi şopti:

  – Se revocă, aşa-i? Oricât de blând este poporul ăsta, ce-i exagerat este exagerat. Treisute de milioane!

Aerul este cel mai elastic element, nu? M-am întors cu faţa către cele trei clădiri, şi un pas nu mai puteam face către ele, aşa simţeam, că aerul se împietrise, stăteam în faţa a trei clădiri cuprinse într-un bloc de piatră  transparentă. Nu mai bătea viitorul din direcţia aceea.  

   … A doua zi m-am întors acasă. Cu o veselie de câini prietenoşi, dealurile noastre se întreceau să-şi arcuiască spinările, să-şi legene pantele păşunilor cu turme îndepărtate de vaci ori de oi, să-şi fluture cozile de păduri ce răcoreau aurul somnolent al holdelor intercalate printre ele.

    Mai au directorii o calitate unică. Pică în picioare, ca pisicile, întotdeauna. Când m-am întors la centru, directorul mă anunţă vesel nevoie mare:  

 - Ai văzut Popică, te-am salvat, te-am scos din viespar, îmi trimit oamenii să fie linşaţi de către compensaţi?

    Cât despre Emilia, nu am putut să o decupez din lumea ei. Câmpia, Dunărea pietrificată, cele trei clădiri prinse în piatra transparentă. Odată cu ea, le aduceam şi pe celelalte aici.

Alfred IRTA: TILT (14)

În veacul de după moartea lui Descartes, toată această încâlceală de timpi şi Timp, de paşi stradali şi aventuri interioare ale lui Mob ar fi fost, foarte probabil, puse, în chip mecanicist, pe seama unor procese înţelese ca resorturile unui orologiu ori, şi mai bine, a unui oraş întreg de orologii unde fiecare bate după ritmul său propriu, chiar dacă toate contribuie la acelaşi lucru: ticăitul lumii, baterea tactului universal.

Astăzi însă, după parantezele psihologiei abisale, după capcanele geneticii şi, mai ales, după războaie mondiale şi revoluţii cu pretenţii universale, sigur e doar că, la fel ca oricare alt om, deşi numai într-un mod cu totul specific şi propriu, Mob pendulează pe bulevardul clujean al Eroilor, într-un ritm exterior personal; nu dizarmonic în raport cu forfota din jur, dar mai degrabă camuflând, decât revelând, ritmurile interioare care îl animau şi îl subminau.

În fiecare dintre cercurile cvadrate în care se învârte, Mob este protagonistul unic al setului de întâmplări fără seamăn care îi alcătuiesc, în planuri multiple, biografia. Legăturile sunt vagi între aceste lumi personale complementare, a căror continuitate rămâne gâtuită şi care comunică sporadic şi misterios între ele, după legi greu de precizat. Cum însă, în mod obişnuit, tot ceea ce nu este cunoscut încă trece în mod curent drept aleatoriu, nici sferele de metal greu, şi totuşi mai uşoare decât fulgul, care se roteau în Mob şi împrejurul lui deplin ignorate de toată lumea – însă nu şi de zei –, chiar dacă fiecare dispune în egală măsură de ele, păreau să marcheze o absenţă în azuriul zilei.

Există în lumea fără chip a punctelor, secundelor, particulelor infinitezimale şi a germinărilor puzderii de legende încărcate de un epic înălţător, chiar dacă imposibil de pus în cuvinte. Ele subîntind aerul, apa, pământul şi focul, separate şi amestecate în felurite dozaje pentru a da parfumurile, culorile şi consistenţa unei curgeri perceptibile. Ceea ce se vede acum din aceasta e Mob plimbându-se aplecat deasupra gândurilor, în armonie cu însăşi curbura spaţiului.

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 39. Muzica e cea mai tare

În rest, musafirii sporadici şi chiulăii se puteau bucura, în spirit deplin creştinesc, doar de şoul ca atare. Fiindcă părinţii Tolbas şi Repülö organizau, într-o tradiţie sudată de obiceiurile preluate de la Fleactican pe moştenirea de baştină, concerte cu trupe rock, pop, beat şi chiar jazz exact ca pe vremea când ei înşişi se străduiau să tocească dogmatică, stând cu urechea mai mult lipită de radioul care, chit că bruiat, transmitea la marea artă posturi străine. Chiar şi atât era încurajator pentru depresivi, drogaţi şi putanele repatriate din largile pieţe occipitale sau pentru iubitorii de muzică şi ţoale autlet rămaşi acasă.

Mai târziu, când ajunsese să călătorească din Bokia în ţările învecinate, Tolbas văzuse peste tot foste biserici transformate în centre culturale. În Thule şi la mule era plin de ele, populaţiile locului ajunseseră atât de departe cu aritmeticile inferioare şi geometria fără limite încât transformaseră popimea în disc jochei, punând-o să frece ritmat platanele şi să combine ritmurile sub ogive şi chei de boltă milenare. „– La noi nu are rost să se întâmple aşa”, îşi zisese el atunci. „Ce să aşteptăm până moare entuziasmul? Şoul trebuie să meargă înainte!” Şi chiar aşa s-a întâmplat, mai cu seamă după ce l-a întâlnit pe Sepi Repülö, om cu serioase preocupări muzicale.

Încă din liceu – făcuse unul agroindustrial –Sepi devenise expert în a produce efecte acustice de toată frumuseţea. Odată urinase de la etajul internatului, după ce consumase cu încă doi colegi o ladă de bere, astfel încât metodistul de la parter crezuse că în fereastra lui bat stropi de ploaie şi întinsese mâna să se convingă.

(îi dăm bice înainte)

Alfred IRTA: TILT (13)

Între timp, însă, clipele se scurgeau, se prelingeau din ceasurile leneşe, cu limbile pleoştite, ale lui Dali, închipuite, probabil, tocmai pentru asemenea situaţii în care, cum se spune cu un gust care datorează mult picturii unui naiv faimos, Rousseau Vameşul, afară e vopsit gardul, iar înăuntru – leopardul… Căci în vreme ce furnicarul îşi vedea de păşitul pe caldarâm, iar Mob părea, dintr-un punct de vedere exterior, că păşeşte într-un pătrat circular sau într-un cerc înscxris într-un patrulater cu laturi mai mult sau mai puţin egale, ceasornicele interioare ale domnului Mihai Orlando Beran alergau cu o viteză ameţitoare.

Este, fără îndoială, o ciudăţenie această dualitate a timpului fizic, măsurabil, şi a celui subiectiv, dificil de estimat după un etalon propriu (poate doar electrocardiogramele şi tensiometrele ar putea suprinde nişte urme ale lui, dar, oricum, procedura ar rămâne mărturisitoare mai curând pentru „umbra” timpului interior). Totuşi, ea nu este singura legată de plasarea bietului om – oricare ar fi el – la răscrucea fluxurilor temporale. Fiindcă, nu doar că tempo-ul evenimentelor subiective, ferite de privirea celorlalţi, este fluctuant, capricios, sălbatic, chiar, dar, mai mult decât atât, el este şi circular sau stagnant, băltitor sau indecis, ezitant.

Probabil că asta este una dintre marile libertăţi ale omului, pe care de obicei o trece cu vedere sau o percepe de-a dreptul greşit: curgerea meandratică, abracadabrantă, şerpuitoare, imprevizibilă, a timpului inimii. (Fireşte, nu a inimii în sens precis şi anatomic; mai degrabă a inimii şi a creierului, împreună sau separat oarecum, căci se ştie prea bine că în ceea ce ar trebui să fie marşul lor oarecum în acord, la unison, cot la cot, când inima, când creierul o iau, în competiţie, una împotriva celuilalt, sau invers…)

Dacă am fi cu adevărat liberi în noi înşine, şi dacă am fi antrenaţi în a proceda astfel, se prea poate ca măcar unii dintre noi, oamenii, să ne oprim din când în când la marginea amazonului interior pentru a-i contempla curgerea, căci timpul acesta ofidian, asemeni şarpelui care se mai ridică, la răstimpuri, pe coadă, scrutând zările, ne-ar permite să privim, pe o rază anume, a „vizibilităţii care nu vede”, chipul în care ritmurile noastre nevăzute, dar adevărate pe cât de adevăraţi suntem şi noi, îşi ţin respiraţia sau aleargă, fac bucle şi se întorc, ori înaintează maiestuos şi rectiliniu.

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 38: Revanşa istorică

Acum era un nou moment al adevărului, fiindcă, la drept vorbind, cei doi sacerdoţi azvârliţi de istorie pe prima scenă a ţării – urmare a faptului că înaintaşii lor direcţi petrecuseră vreme îndelungată, în domnia conţopiştilor, ba la răcoare, ba prin subterane, slujind prin încăperi joase şi urât mirositoare -, aveau de făcut în fiecare moment câte un gest care să răscumpere suferinţele trecute şi viitoare ale castei lor. De restul turmei nu se interesau, fiindcă descoperiseră că ea se orientează, ca la festivalurile berii şi la serbările recoltei: după mărimea semnalului luminos. De aceea, templul lor avea ceva din măreţia unei nave cosmice (chiar dacă ei ar fi dorit mai curând să arate ca un ozeneu!), plin de radare, fire, cabluri, panouri de comandă cum era.

Mergând la Tolbas şi Repülö la slujbă, activai la intrarea pe alee senzori care făceau să lăcrimeze icoana Fecioarei şi să clatine din cap Christul răstignit de pe dreapta, ce se iţea pe deasupra tufişurilor de buxuşi. Un senzor de voce activa zăvorul de la intrarea în templu, ajutând, totodată, şi la identificarea enoriaşului consacrat, ceea ce permitea stabilirea clară a virtuţilor  în parohie îndată ce venea vremea cadourilor de sărbători, fie ele şi după calendarul alternativ al Fleacticanului. Cine venea mereu căpăta un loc şi pe lista ajutoarelor, fiind trimis cu un bon la magazinul vintigi de proximitate, să îmbrace ţoale glorioase venite, cum se zicea pe vremuri, „din pachet”. Cine venea cu sincope, dar mai mult de 50% din ocazii nu lipsea, avea ciocolata cu aromă de smirnă şi turnată în forme cu chipurile sfinţilor ucenici asigurată.

(vine băiatu, vine)

Alfred IRTA: TILT (12)

Mob însemna, așadar, pentru unul Mihai, pentru altul Orlando, iar pentru al treilea Beran, numele lui întreg putând fi reconstituit, astfel, de către oricine. Adevărul adevărat este însă că pe nimeni nu interesa în acel moment fizionomia întreagă a acestui nume, fiecare mulțumindu-se cu un cap, un picior sau un tors de statuie, exact conform dialecticii care a împins lumea modernă să adore fragmente de statui grecești și romane aproape mai mult – și în mod autonom – decât întregurile lor reconstituibile. Domnul Mihai Orlando Beran din actele oficiale era însă pentru cunoscuții lui, mai apropiați sau mai îndepărtați, pe scurt și cu maximă simplitate, Mob. De ce așa și nu invers, de ce nu Bom, era o poveste pe care câțiva, puțini, nu o ignorau, dar majoritatea nu se gândea la ea. Dacă l-ar fi masionat bombele sau bombardamentele, Mob ar fi putut fi, eventual, strigat Bom. Dar inițialele lui se întâlneau mai curând cu bucuria deținerii unui telefon mobil. Nu e vorba, se mai credea că Mob are de a face cu mobilitatea, frenezia greu de stăpânit, incapacitatea de oprire într-un loc, pentru mai mult timp (cel puțin în spațiul public) a acestui om. Dar cunoscătorii de engleză preferau să vadă în asta însemnul – stigmatul? – mulțimii. Și într-un fel, până și aceștia aveau dreptate. Nu se află Mob, chiar în acest moment, în mulțimea, nu foarte densă, dar nici rarefiată, care brăzdează în toate părțile, bulevardul Eroilor?

(Licența nu îmi aparține mie, ci municipalității: o curiozitate a Clujului este că una dintre străzile centrale cele mai scurte – și nu foarte late – a fost proclamată, din nevoi de reprezentare, pesemne, drept… bulevard, fiind, cine știe, cel mai scurt bulevard din geografia urbană a țării… Un record demn de înregistrat în Guiness Book, dar la care nimeni nu se gândește ca la ceva premiabil.)

Scurt sau lung, pe moment bulevardul numit al Eroilor îl avea în mijloc, ca pe un punct dinamic, dar oarecum stabil, totuși, pe numitul Mob, prins într-o mecanică a umbletului lui ezitant, fără preocupări de coreografie geometrică, dar mișcându-se într-o cvadratură a cercului pe care numai cineva dotat cu un binoclu și urcat într-o turlă ar fi putut-o intui…

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 37. Stilul neo (unde nu te aștepți)

De la o vreme devenise evident că fluctuația enoriașilor de vârstă înaintată traducea o buimăceală în fața acestei realități. Dar, pe de altă parte, analizele lor ochiometrice duminică de duminică evidențiaseră că tot liceul de muzică și arte plastice, secția pictură – sculptură, era acolo în păr, făcându-și, cum s-ar zice, cultura din mers, în timpul slujbelor și al predicilor. Ba mai veneau și studenții de la Cacademia de Artă „Gionică Gingirloi”, bucuroși să poată stea jos, să urmărească „diafilme”, cum le ziceau ei slaițurilor, și să dea acelui răgaz comod și delectabil și întrebuințarea tradițională: curtarea fetelor și văduvelor disponibile; uneori și a damelor măritate (dar tot disponibile).

Adevărul e că era mult mai bine decât la cluburi sau prin discoteci, fiindcă aici totul era special, buna dispoziție avea un soi de liniște și de duioșie, plus că semăna un pic a film saiăns ficșăn cu nasoi de la nasa și cu ecrane care pâlpâie, îți iau ochii, îți distrag antenția, ceea ce facilitează operațiunile pe sub vestimentație și îmbrățișările pe neașteptate.

Tolbas și Repülö au înțeles destul de iute că asta era menirea lor: să crească apetitul pentru știință al tineretului, dragostea lui pentru religie, încrederea în viitor și familie – fie și fără acte (fiindcă, de atâta politică de cacao, bokioșii și bokiatele nu mai turnau bebișori, preferând să se hoalbe la tembelizoare) -, dorința de gageturi tunate, la zi, și mai ales un gust pentru tot ceea ce e tradițional, dar sclipește și-ți mută parbrizul.

(vine unul nou)

Alfred IRTA: TILT (11)

Din acest punct de vedere, se poate afirma că, în principiu, și Mob era înconjurat de lumea din ambele categorii. Unora le stătea ca bârna în ochi, altora le stârnea un început grăbit de compasiune… Și mai erau, la răstimpuri, și inși interesați de tot ce vedeau, fără dorința de a se implica în vreun fel. Aceștia erau țăranii coborâți de la munte, pe care sosirea rapsodică la oraș îi dădea de pe picioare, înregistrând și banalul și extraordinarul cu superstiție, ca pe ceva nemaivăzut de aproape, sau turiștii veniți din țări limitrofe pentru a fotografia, mânca, bea și cutreiera, pentru a consuma orașul ca pe o delicatesă, chiar dacă i-ar dezamăgi. Tuturor acestora li se adăugau, în principiu, și aceia, destul de puțini, care știau ceva despre Mob însuși, rezervându-i o percepție nu mai puțin frugală, dar mai personalizată.

Unul dintre cei care, de pe partea cealaltă a străzii – cam prin zona frumosului palat de secol al XIX-lea în curtea căruia se afla sediul unui important sindicat național -, îl observară pe Mob până ce trecură cu totul de el era un fost colaborator indirect al acestuia, de fapt un ins subțire, adus de spate, cu o alură de subordonat până și în timpul liber, de fapt un om de treabă care își spuse în sine: „– Ia uite-l pe domnu Beran! Ai zice că măsoară cu pasul locul acela…”

O doamnă care bătea spre cincizeci, chiar dacă etala ostentativ un treizeci și ceva, aruncă de sub pălăria ei de pai o privire cu coada ochiului de pe banda rezervată bicicliștilor, pe care cu o anume ostentație părea să o socotească drept trotuar predestinat sieși. În mintea ei se scurge rapid și diluat ceva de genul: „– Mihai… L-am văzut și ieri, în preajma librăriei… Ce naiba caută pe jos? O fi pierdut ceva?!… Mișu, Mișu, oare știe careva cu ce pierzi timpul? În fine, n-am chef să mă opresc cu el, cu rezervarea asta la pedichiură…”

Un student aproape că îi simți lui Mob respirația trecând pe lângă el. Abia după aceea își murmură: „Ce naiba? Acesta care încurcă circulația nu e nenea Orlando? Nu l-am mai văzut de când am intrat la facultate, dar cred că el era… N-am să mă uit înapoi să verific, și ce dacă e sau nu e el?…”

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 36. În pas cu progresul

În vremea scălâmbăielilor și prostelii de la primul templu, în cel de-al doilea își făceau de lucru sacerdoții Tolbas și Repülö, cum am stabilit deja. La ăștia, deși aceeași, direcția de înaintare era cu totul alta. Pentru că, vorba ceea: una e plăvanul, alta Fleacticanul.

Într-adevăr, de când bunul Dumnezeu atotstăruitor și atotîndurător a prăbușit peste omenire nu doar alfabetul morsei, ci și radioul, televizia, tembeliziunea – care nu e tot aia, că are o definiție foarte înaltă și e tot mai plată, s-o agați în cui, nu alta -, noile media, noile noi media, ca și telefonia mobilă, radarul, flașneta și alte perversiuni asemenea, ca să ne încerce, marea lui cetate de câteva sute de metri a devenit, din loc de pelerinaj, loc de exhibiționare turistică. Pentru treburile serioase nu se mai mergea la vârful ierarhiei amplasat în dispozitivul de palate respectiv, ci se trimiteau esemesuri direct la Sâmpetru, după cum bine arăta o reclamă la notbucuri.

Cum și Tolbas și colegul lui Repülö serveau ideea că adevărurile vin de la șeful lor direct, biserica lor se umpluse de ecrane pe care litere de neon anunțau psalmul zilei, tema predicii și expuneau clar numele celui ce trebuia votat la următoarele alegeri locale spre a ține partea cultului lor în chip indubitabil. În dosul mesei de altar deciseseră, cu îndrăzneală și pasiune estetică, să instaleze nu vreo făcătură barocă valoroasă și de mare artă, ci un – surpriză! – alt ecran, un hăumcinema, pe care, programat electronic, rulau toate reprezentările fabuloase din lume ale lui Christ, pictate și sculptate de maeștri.

(mai vine, mai vine)

BOKIA 2: Cap. 35. Mecle noi, de mai la vale

Eu i-aș lăsa însă acum pe cei trei meșteri în bisericeală, știind dinainte ce va urma. Exorcilă îl va culca la orizontală, într-un fel sau altul, pe vicleanul vicar, făcându-l să leviteze la înălțimea potrivită, nu mai sus de 1,50 m, căutându-l între timp prin buzunare, pentru a vedea dacă nu se găsesc pe acolo ceva indicii cu privire la nepotrivita descindere. Mai pe urmă, pretextând un fleac, o lovitură vagă la cap sau o amnezie mistic indusă, îl vor remorca tustrei printre mici și sarmale, la un vinișor latino-american, ieftin și de calitate, pierzând vremea în chip exemplar, ciocnind și blagoslovind, ca să fie bine.

Mă așteaptă, în schimb, biserica învecinată și popeanul aferent; alt cult, alte veșminte, aceleași năravuri însă. Căci, părintelui Mitucea, tare-i place padre Bucea, vorba ceea. Și pentru a nu se deda la flecuștețe condamnate sonor de Vechiul Testament, îi păstrează un gând tainic și diabetic – ultra-zaharat -, practicând practici care se practică atunci când îți vine să practici practicile de felul acelor practici năzuite, în mod cât se poate de practic, cu alte figuri, mai adolescentine (că le stă mai bine).

(tropa-tropa mai departe)